Thomas Mann

S-a născut la 6 iunie 1875 la Lübeck, fiind fratele mai mic al romancierului şi dramaturgului Heinrich Mann, fiu al lui Thomas Heinrich Mann, bogat negustor de grâne şi senator şi al Juliei Mann, născută de Silva Bruhns, descendenta unui german şi a unei braziliene. Şi-a făcut studiile la München, unde a trăit şi a scris de altfel o lungă perioadă, între 1891 şi 1933. Lucrează la o societate de asigurări şi colaborează la periodicul satiric "Simplicissimus". Între anii 1895 - 1897 călătoreşte împreună cu fratele mai mare Heinrich, în Italia iar în 1905 se căsătoreşte cu Katia Pringsheim, fiica unui profesor universitar cu care va avea şase copii (patru vor deveni, la rându-le, scriitori). Debutează în 1898 cu volumul de nuvele Micul domn Friedmann pentru ca, în 1901, publicând romanul Buddenbroocks să obţină un imens succes de public şi de critică. În 1919 este ales "Doctor Honoris Causa" al Universităţii din Bonn iar în 1926 devine membru al Academiei de literatură prusiene. De la instaurarea hitlerismului, în primăvara lui 1933, naziştii aflaţi la putere declanşează o campanie violentă împotriva lui, i se retrag titlurile şi i se confiscă bunurile. Între anii 1934 şi 1938 locuieşte în Elveţia, la Küsnacht unde scoate revista "Măsură şi valoare" în care militează "pentru cultura germană liberă". În 1938 emigrează cu toată familia în SUA, primind în 1944 cetăţenia americană. Revine în Germania în 1949 pentru o conferinţă despre Goethe la Frankfurt am Main şi la Weimar, dar se stabileşte, în 1952, în Elveţia, lângă Zürich. A murit la 12 august 1955 în urma unei aterioscleroze. Umanismul social, democratic şi militant e caracteristic marelui prozator care a fost totodată şi o mare conştiinţă a epocii sale ce a intuit timpuriu sensul antiumanist al doctrinei politice naziste şi l-a denunţat în conferinţe şi în scris, afirmându-se ca un radical apărător al valorilor spirituale ale umanităţii dispreţuite şi batjocorite de fascism. ("Declar deschis că mă lipsesc de omagiile care nu relevă şi nu respectă legătura organică dintre tot ceea ce am creat vreodată ca artist şi lupta mea actuală împotriva celui de-al "treilea Reich").
Thomas Mann a scris opt romane, peste treizeci de povestiri, o dramă epică, numeroase eseuri; un amplu jurnal şi o răsfirată corespondenţă îi întregesc opera. Faima i-au statornicit-o cele patru romane de mare întindere, Casa Buddenbrook, Muntele vrăjit, tetralogia Iosif şi fraţii săi, Doctor Faustus – împreună cu patru romane de mai mică întindere, Alteţa regală, Lotte la Weimar, Alesul, Mărturisirile escrocului Felix Krull. Dintre povestiri, celebre cu deosebire sunt Tonio Kröger, Moarte la Veneţia, Mario şi vrăjitorul, Capetele schimbate şi Legea. Majoritatea eseurilor a consacrat-o unor scriitori, cu precădere germani, dar şi ruşi, precum şi câtorva filosofi, psihologi şi compozitori germani.


Doctor Faustus
Viaţa compozitorului german
Adrian Leverkuhn povestită de un prieten


- fragment -

"Lo giorno se n 'andava, e l'aer bruno toglieva gli animai che sono in terra dalie fatiche loro, ed io sol uno m 'apparecchiava a sostener la guerra si del cammino e si della pietate, che ritrarră la mente che non erra. O Muse, o alto ingegno, or m 'aiutate, o mente che scrivesti cid eh 'io vidi, qui siparră la tua nobilitate."
(DANTE, Inferno)


I

Ţin să afirm cu toată hotărîrea că nu dorinţa de a scoate în evidenţă propria-mi persoană mă îndeamnă să spun mai întîi câteva cuvinte despre mine însumi şi despre firea mea, pînă a nu începe să aştern pe hîrtie viaţa celui care a fost Adrian Leverkuhn — o primă şi fără îndoială provizorie biografie a prietenului iubit, genialul muzician, atît de cumplit încercat, mai întîi înălţat apoi prăvălit de un destin potrivnic. Numai presupunerea că cititorul — mai bine-zis: viitorul cititor; deoarece pentru moment nu există nici cea mai modestă perspectivă ca scrierea mea să poată vedea lumina tiparului — dau poate, dacă, printr-o minune, ea ar părăsi această fortăreaţă ame¬ninţată din toate părţile care este Europa noastră şi ar duce oamenilor de afară un zvon din taina solitudinii noastre; — dar rog să mi se îngăduie să iau fraza de la început: numai gîndul că, probabil, cititorul va dori să ştie cîte ceva despre narator mă determină să pun înaintea acestor mărturii cîteva note referitoare la persoana mea — desigur, pe deplin conştient că tocmai în felul acesta s-ar putea să-i trezesc îndoielile, să-l determin să-şi pună întrebarea dacă se află pe mîini bune, vreau să spun: dacă eu, prin ceea ce reprezint, sînt omul potrivit pentru o asemenea menire la care mai curînd mă îndeamnă inima decît mă îndreptăţeşte vreo afinitate a firii.
Recitesc rîndurile de mai sus şi mă văd silit să recu¬nosc în ele o anume nelinişte şi o îngreunare a respiraţiei, cît se poate de caracteristică pentru starea de spirit în care mă aflu astăzi, 23 mai 1943, la doi ani după moartea lui Leverkuhn, la doi ani după ce dintr-o noapte adîncă el a trecut în cea fără de sfîrşit, şi cînd eu, în camera de lucru de la Freising-pe-Isar, mică şi intimă, mă apuc să aştern pe hîrtie povestea vieţii nefericitului meu prieten ce se odihneşte întru Domnul — o, de-ar fi aşa ! de s-ar odihni întru Domnul — caracteristică zic, pentru o stare de spirit în care nevoia plină de emoţie de a mă confesa se ames¬tecă nespus de apăsător cu o sfială profundă în faţa unei îndatoriri ce mă depăşeşte. Sînt o fire cu totul cumpătată, cred că pot spune sănătoasă, temperată, blîndă, înclinată către armonie şi raţiune, un cărturar şi un conjuratus1 al „armiei latine",' nu lipsit de raporturi cu artele frumoase (cînt la viola d'amore), un fiu al muzelor în înţelesul aca¬demic al cuvîntului, care bucuros se consideră descendent al umaniştilor germani de pe vremea faimoaselor Epistolae obscurorum virorunv, urmaş al unor Reuchlin, Crotus von Dornheim, Mutianus si Eo'ban Hesse. Demonicul, oricît de puţin mi-aş îngădui să tăgăduiesc influenţa lui asupra vieţii omeneşti, a fost întotdeauna categoric străin firii mele, l-am eliminat instinctiv din concepţia mea despre lume, fără a simţi vreodată nici cea mai 'mică înclinare către relaţii necugetate cu forţele întunericului, nici trufia de a le provoca să urce la mine, iar, de-ar încerca s-o facă din propriul lor imbold, fără a contribui la aceasta, întinzîndu-le măcar un deget. Acestei convingeri i-am adus şi jertfe, morale, şi chiar în ce priveşte bunăstarea materială, prin faptul că, fără ezitare, am renunţat înainte de termen la cariera mea în învăţămînt, care mi-era atît de dragă, atunci cînd s-a dovedit că ea nu se putea împăca nici cu spiritul şi nici cu exigenţele evoluţiei noastre isto¬rice. Din punctul acesta de vedere sînt mulţumit de mine. însă îndoiala mea dacă am într-adevăr sau nu vocaţia ne¬cesară pentru misiunea pe care mi-am asumat-o aici nu e decît întărită de hotărîrea de care am dat dovadă sau, dacă vreţi, de caracterul mărginit al persoanei mele morale.
Abia luasem condeiul în mînă şi mi-a şi scăpat un cuvînt care m-a pus într-o anumită încurcătură : cuvîntul „genial"; vorbeam despre geniul muzical al răposatului meu prieten. Or cuvîntul acesta, „geniu", chiar dacă este superlativ, conţine, netăgăduit, o sonoritate şi un sens nobil, plin de armonie şi umanitate sănătoasă, şi oameni de felul meu, oricît de departe ar fi de pretenţia'de-a face parte ei înşişi din această înaltă sferă şi de a fi' fost dăruiţi cu divinis influxibus ex alto , n-ar avea* nici un motiv înte¬meiat de a se simţi intimidaţi în faţa lui şi nici n-ar avea de ce să nu vorbească despre el şi să se comporte în faţa sa cu fruntea sus, voios şi cu o respectuoasă familiaritate. Aşa s-ar părea. Şi totuşi, nu se poate contesta, şi nici nu s-a contestat vreodată, că în această sferă strălucitoare exista ceva neliniştitor, ceva iraţional şi demonic, ca şi cum între geniu şi forţele întunericului s-ar ţese legături malefice, şi tocmai de aceea epitetele liniştitoare: „nobil", „uman", „armonic", pe care am încercat să i le alătur, nu vor să i se potrivească pe deplin şi nu se potri¬vesc nici măcar atunci cînd este vorba — şi-mi pare rău că sînt nevoit să fac această deosebire — de un geniu pur, autentic, dăruit de divinitate, iar nicidecum de o creaţie artificială, funestă, obţinută prin intermediul vreunui elixir diavolesc, întruchipare culpabilă şi morbidă a unor daruri naturale, rod al unor tocmeli abjecte...
Aici mă întrerup, cu sentimentul umilitor al unui eşec artistic şi al unei lipse de cumpătare. Adrian n-ar fi intro¬dus, într-o simfonie, de pildă, atît de prematur o asemenea temă — cel mult ar fi lăsat-o să se întrezărească voalat, abia perceptibil. De altfel, poate că ceea ce am spus fără să vreau îi va părea cititorului doar o aluzie neînţeleasă, obscură, numai eu avînd sentimentul unei indiscreţii şi al unei nepriceperi grosolane. Unui om ca mine ii vine foarte greu, i se pare aproape o frivolitate să adopte, faţă de un lucru care îi e mai scump decît ochii din cap, punc¬tul de vedere al artistului creator şi să-l trateze cu se¬ninătatea jucăuşă a acestuia. De aci şi intervenţia mea prematură asupra deosebirii dintre geniul pur si cel impur, deosebire a cărei existenţă o recunosc numai pen¬tru ca imediat să mă întreb dacă e drept să existe. într-a¬devăr, experienţa m-a obligat să reflectez la această problemă cu atîta stăruinţă şi cu atîta intensitate, încît uneori constatam înspăimî'ntat că fusesem împins fără să vreau dincolo de limitele de gîndire ce-mi erau îngăduite, cuvenite, ca şi cum aş fi trăit o exaltare „impură" a fa¬cultăţilor mele naturale...
Din nou mă întrerup, amintindu-mi că am ajuns să vorbesc de geniu şi de natura sa supusă unei influenţe de¬monice numai pentru a explica îndoiala mea dacă ara sau nu vocaţia trebuitoare îndatoririi asumate. De-aş putea măcar face să prevaleze asupra scrupulelor mele de conştiinţă argumentele, bune sau rele, de care dispun. Mi-â fost dat să trăiesc mulţi ani din viaţă în intimitatea unui om de geniu, a eroului acestor file,' să-l cunosc din anii copilăriei, să fiu martorul evoluţiei sale, al destinului său şi să aduc modestul meu aport la opera sa creatoare. Libretul exuberantei opere de tinereţe a lui Leverkiihn,
după comedia lui Shakespeare Zadarnicele chinuri ale dra¬gostei, a fost scris de mine şi mi-a fost îngăduit să particip într-o oarecare măsură şi' la elaborarea textului suitei lirice groteşti Gesta Românorum, cît şi la cel al oratoriului Apocalipsa Sfintului Ioan Teologul. Asta pe de o parte sau, poate, asta-i totul. Dar mă aflu de asemenea în posesia unor hîrtii, însemnări nepreţuite, pe care răposatul mi le-a încredinţat mie si nimănui altuia, într-un act de ul¬timă voinţă, în zilele in care era încă sănătos la minte si la trup sau — dacă nu-mi este îngăduit să mă exprim în felul acesta — în zilele în care părea astfel prin comparaţie şi în ochii legii; pe aceste hîrtii mă voi întemeia în relatarea mea, ba îmi propun ca, după o alegere potrivită, să inter¬calez unele dintre ele chiar în acest text. în fine sau, mai bine zis, înainte de orice — şi această justificare a fost dintotdeauna cea mai întemeiată, dacă nu în faţa oameni¬lor, măcar în faţa lui Dumnezeu — l-am iubit — cu groază şi duioşie, cu milă şi admiraţie, cu dăruire — şi prea puţin m-am întrebat dacă sentimentul acesta era reciproc.
Nu era. O, nu ! Faptul că îmi lasă, după moarte, schiţele de compoziţii şi filele cu însemnări zilnice arată mai curînd o încredere' amicală obiectivă, aproape că aş putea spune plină de condescendenţă şi, indiscutabil', măgulitoare pentru conştiinciozitatea, pietatea şi corecti¬tudinea mea. Dar să iubească ? Pe cine să fi iubit omul acesta ? Pe vremuri, o femeie — poate. Spre sfîrşit, un copil — posibil. Pe-un tînăr uşuratic, fluture seducător, un intim, pe care mai tîrziu, tocmai pentru că simţea o atracţie pentru el, l-a îndepărtat — împingîndu-l în braţele morţii. Să-şi deschidă el inima cuiva ? Să lase el pe cineva să pătrundă în viaţa lui ? Nu exista aşa ceva la Adrian. De¬votamentul omenesc, îl accepta — aş' jura : fără măcar să bage de seamă. Atît de mare era indiferenţa lui încît abia dacă era conştient de cele ce se petreceau în jur, abia dacă îşi dădea seama în societatea cui se află, iar faptul că nu¬mai foarte rar se adresa vreunui interlocutor pe nume mă face să presupun că nici nu ştia cum îl cheamă, deşi celălalt era perfect îndreptăţit să creadă contrariuLVAş compara singurătatea lui cu un abis unde se cufundau', fără zgomot si fără urmă, toate sentimentele cu care era întîmpinat. Exista în jurul lui o răceală — şi cum mi se strînge inima cînd folosesc acest cuvînt, pe care şi el l-a aşternut odată pe hîrtie, dar în ce împrejurări monstruoase! Viaţa şi experienţa pot da unor cuvinte, luate izolat, un accent ce le înstrăinează cu totul de semnificaţia lor obişnuită şi le conferă un nimb de spaimă, de neînţefes pentru cel nedeprins să le descifreze sensul cel mai mon¬struos.


II

Mă numesc Serenus Zeitblom şi sînt doctor în filozo¬fie, îmi reproşez că am întîrziat în chip atît de neobişnuit această prezentare, dar desfăşurarea literară a însemnări¬lor de faţă nu mi-a dat pînă acum răgazul s-o fac. Am şai¬zeci de ani, adică m-am născut — primul din patru copii — în anul 1883 de la Cristos, la Kaisersaschern-pe-Saale, în districtul Merseburg, unde şi-a petrecut şi Leverkiihn anii lui de şcoală, ceea ce îmi îngăduie să pot amîna descrierea mai amănunţită a acestei perioade, pînă ce voi ajunge, cronologic, la ea. Cum viaţa mea s-a împletit ade¬sea cu aceea a maestrului, va fi mai potrivit să vorbesc despre amîndouă o dată pentru a nu mai cădea în păcatul anticipării, către care, de altfel, eşti totdeauna împins cînd ţi-e inima plină.
Fie spus aici doar atît, că familia în care am venit pe lume aparţinea burgheziei mijlocii, pe jumătate învăţată, căci tatăl meu, Wolgemut Zeitblom, era farmacist — de altfel cel mai de frunte din partea locului; mai exista o farmacie în Kaisersaschern, dar ea nu s-a bucurat nicio¬dată de aceeaşi încredere din partea cumpărătorilor ca spiţeria „La Sfîntul Arhanghel" a lui Zeitblom, şi în per¬manenţă a avut o situaţie grea. Familia noastră făcea parte din restrînsa comunitate catolică a unui oraş în care majoritatea populaţiei, fireşte, era de confesiune luterană; mai ales mama —' o credincioasă fiică a bisericii — îşi îndeplinea cu scrupulozitate îndatoririle religioase, pe cînd tatăl meu, probabil şi din lipsă de timp, se dovedea mai lăsător în treburile astea, fără să-şi tăgăduiască însă cîtuşi de puţin solidaritatea cu coreligionarii săi, solidari¬tate ce-şi avea, de altfel, însemnătatea ei politică. Demn de remarcat e faptul că saloanele de primire de la etaj, deasupra laboratorului şi farmaciei, erau frecventate, în afară de parohul nostru, consilierul ecleziastic Zwilling, şi de rabinul oraşului, pe nume doctor Carlebach, ceea ce cu greu ar fi fost cu putinţă în cercurile protestante. Ca înfăţişare, reprezentantul bisericii romane arăta mai bine. Dar eu am rămas cu impresia, întemeiată, poate, îndeosebi pe vorbe de-ale tatălui meu, că talmudistul mărunţel, cu barbă lungă şi cu calotă pe cap, îl întrecea cu mult în eru¬diţie şi perspicacitate religioasă pe confratele său de altă credinţă. Datorez poate acestei experienţe din tinereţe, dar şi receptivităţii luminate a cercurilor evreieşti pentru creaţia lui Leve'rkuhn, faptul că tocmai în problema evreiască n-am putut fi niciodată întru totul de acord cu felul în care Fuhrer-ul nostru şi paladinii săi au încercat s-o soluţioneze, ceea ce şi-a avut partea de influenţă în chestiunea demisiei mele'din învăţământ. Fireşte, nîi-au ieşit în cale şi unele specimene ale acestei rase — este destul să mă gîndesc, de pildă, la savantul Breisacher din Munchen — avînd un caracter antipatic şi iritant, asupra cărora îmi propun să arunc oarecare lumină la locul şi momentul potrivit.
în ceea ce priveşte originea mea catolică, se-nţelege, desigur, de la sine că ea mi-a modelat şi influenţat perso¬nalitatea, fără însă ca această latură a vieţii mele să fi in¬trat vreodată în contradicţie cu concepţia umanistă despre lume şi cu dragostea pentru „cele mai nobile arte şi ştiinţe", cum li se spunea pe vremuri. între aceste două elemente componente ale personalităţii mele a existat întotdeauna o armonie perfectă, care de altfel nu e greu de păstrat dacă te-ai născut şi ai crescut, ca mine, în at¬mosfera unui orăşel străvechi', unde amintirile şi prezenţa monumentelor te poartă departe în urmă, către vremurile dinaintea schismei, cînd lumea creştină era una. Kaiser-saschern e aşezat, ce-i drept, chiar în mijlocul regiunii de baştină a Reformei, în inima ţinutului lui Luther, încon¬jurat de oraşe purtînd nume ca Eisleben, Wittenberg, Quedlinburg, precum şi Grimma, Wolfenbuttel şi Eise-nach — ceea ce, de asemenea, este semnificativ şi'pentru viaţa interioară a lui Leverkuhn, luteranul, şi justifica orientarea iniţială spre teologie a studiilor sale. Dar eu aş vrea să compar Reforma cu o punte care duce nu numai din vremurile scolasticii pînă în lumea noastră, a gîndirii libere, ci şi înapoi, în evul mediu — şi poate chiar mai de¬parte, pînă la acea tradiţie creştină catolică dinaintea schismei de pasiune senină pentru cultură. în ce mă priveşte, am sentimentul că, la drept vorbind, aş fi mai la
locul meu în sfera aurită în care Sfînta Fecioară era nu¬mită Jovis alma parens .
Ca să mai adaug strictul necesar la biografia mea, voi spune că părinţii mi-au dat posibilitatea să frecventez liceul din oraşul nostru, acelaşi unde cu doi ani mai tîrziu a învăţat şi Adrian, şcoală întemeiată în a doua jumătate a secolului al XV-leâ şi care mai purta pînă nu demult numele de „Şcoala fraţilor vieţii simple". Numai dintr-o oarecare jenă, datorită rezonanţei învechit-istorice — pentru o ureche modernă ea putea să aibă o uşoară nuanţă de ridicol — s-a renunţat la această denumire, scoală fiind rebotezată gimnaziul' Bonifaciu, după biserica fnvecinată. Cînd am părăsit liceul, la începutul acestui se¬col, m-am îndreptat, fără nici o ezitare, spre studiul limbi¬lor clasice, în care mă evidenţiasem într-o anumită măsură ca elev, şi m-am consacrat'lui la universităţile din Giessen, Jena şi' Leipzig, iar la cea din Halle în 1904 şi 1905, adică în' aceeaşi vreme — şi nu întîmplător în aceeaşi vreme — în care studia acolo şi Leverkuhn.
Ajuns aici nu mă pot împiedica — lucru care mi se întîmplă atît de frecvent! — să nu admir, în treacăt, raportul intim şi aproape misterios între interesul pentru filologia clasică şi sentimentul viu si afectuos pentru fru¬museţea omului şi măreţia raţiunii lui — raport ce se ma¬nifestă mai întîi'prin faptul că sfera studiului limbilor vechi poartă numele de „humaniora", apoi chiar prin fap¬tul că o coordonare sufletească a pasiunii pentru seman¬tică si a celei pentru disciplinele umanistice are ca fericit rezultat ideea de educaţie, iar vocaţia de educator al tine¬retului se întregeşte aproape inevitabil cu cea de savant fi¬lolog. Omul cunoştinţelor enciclopedice în ştiinţele naturii poate foarte' bine să fie învăţător, dar niciodată educator în sensul şi în măsura în carepoate fi un adept al aşa-numitelor bonâe litterae . Nici celălalt limbaj, mai in¬tens poate, dar ciudat de nearticulat, cel al sunetelor (dacă ne e îngăduit să calificăm în acest fel muzica), nu mi se pare că ar putea fi inclus în sfera pedagogică a discipli¬nelor umaniste cu toate că ştiu foarte bine că în educaţia elină si în special în viaţa publică a cetăţilor antice a avut un rof ajutător. Mai degrabă am impresia că, în pofida rigorii logice şi morale pe care o îmbracă uneori, acest lim¬baj face parte dintr-o lume supranaturală, pentru care n-aş îndrăzni să pun mîna în foc că e sigură sub aspectul raţiunii şi al demnităţii omeneşti. Faptul că sînt, cu toate acestea, devotat muzicii din toată inima se numără printre contradicţiile inerente firii omeneşti, fie că le regreţi, fie că îţi fac plăcere.
Asta, ca o paranteză în afara temei noastre. Şi totuşi nu chiar în afară, întrucît chestiunea, dacă între universul pedagogic plin de nobleţe al spiritului şi acea lume a spi¬ritelor de care te apropii numai cu mare primejdie se poate trasa o linie de demarcaţie netă şi indiscutabilă, face parte întru totul şi încă peste măsură din tema dezbătută de mine. Ce domeniu uman, fie el cel mai pur, mai vrednic de preţuire şi mai bine intenţionat ar putea fi cu totul inaccesibil puterilor necurate, bâ, chiar se cuvine să adăugăm, s-ar putea lipsi cu totul de rodnicul contact cu ele ? Ideea aceasta, deloc nepotrivită chiar la un om a cărui natură intimă e fundamental străină de tot ce e de¬monic, mi-a rămas în minte din anumite momente ale unei călătorii de studii de aproape un an şi jumătate în Italia şi Grecia — călătorie pe care bunii mei părinţi mi-au dat posibilitatea s-o fac după ce am luat examenul de diplomă — cînd, de pe Acropole, priveam de-a lungul Căii Sacre, pe unde treceau sacerdoţii împodobiţi cu eşarfe de culoarea şofranului şi cu numele lui Iacchus pe buze, iar mai apoi, pe cînd mă'aflam chiar pe locul iniţie¬rii, în ţinutul Eubuleus, pe marginea rîpei plutonice căscată intre stînci. Acolo am simţit, am intuit mai bine zis, plenitudinea sentimentului vital ce se degajă din zelul cu care elenismul olimpic celebrează divinităţile abisului, şi adesea, de la înălţimea catedrei, am explicat elevilor mei din ultimul an că, în fond, cultura nu este decît inte¬grarea prin pietate şi ordine, aş spune mai adecvat, prin îmblînzire, a monstruosului nocturn în cultul zeilor.
înapoiat din acea călătorie, tînărul de douăzeci şi şase de ani a găsit un post la liceul din oraşul natal, aceeaşi scoală în care căpătase primele noţiuni de educaţie ştiinţi¬fică ; am început, aşadar, să predau latina, elina si istoria, la cursul inferior, timp de numai cîteva semestre, pînă cînd — în al patrusprezecelea an al veacului nostru — am devenit membru al corpului didactic al Bavariei, fiind transferat la Freising, unde, de altfel, m-am şi stabilit, şi de atunci, timp de mai bine de două decenii, mi-am des¬făşurat într-un fel mulţumitor activitatea de profesor de liceu, dar şi pe cea de lector la seminarul teologic, la ace¬leaşi discipline.
De timpuriu, curînd după numirea mea la Kaisersaschern, m-am căsătorit — îndemnat de firea mea ordonată si de dorinţa morală de a intra în rîndul oamenilor. Hefene, născută Olhafen, admirabila mea soţie, care şi astăzi încă îmi mai ocroteşte anii acum în declin, era fiica unui coleg de facultate şi de profesie, mai vîrstnic, originar din Zwickau, în Saxonia, şi chiar cu riscul de a trezi zîmbetul cititorului, voi mărturisi că numele de botez al gingaşei copile, Helene, aceste silabe fermecătoare, au avut si ele un rol, şi nu cel mai neînsemnat, în alegerea făcută". Un asemenea nume e ca o binecuvîntare cerească şi nu te poţi sustrage magiei sale pure, chiar dacă înfăţişarea celei care-l poartă nu răspunde exigenţelor riguroase decît într-un sens burghez şi într-o măsură modestă, si chiar şi astfel numai în mod trecător, datorîndu-se doar farmecului pieritor al tinereţii. Şi pe fiica noastră, care de mult şi-a legat viaţa de un om de treabă, procurist la Banca Bavareză de Efecte din Regensburg, tot Helene am botezat-o. Scumpa mea soţie mi-a dăruit, în afară de această fiică, şi doi feciori, astfel că, după cum le e oamenilor scris, mi-a fost dat să gust bucuriile şi grijile paternităţii, deşi doar în limite moderate. Copiii mei n-au manifestat cu nici un prilej, daruri neobişnuite. Acest lucru trebuie să-l recunosc. Sînt cel din urmă care să fi pretins vreodată că puteau fi comparaţi cu fermecătorul copil care era Nepomuk Schneidewein, nepotul lui Adrian şi mai tîrziu bucuria ochilor lui. Amîndoi fiii mei slujesc pe Fiihrer, unul într-un post civil, celălalt în forţele armate, şi cum, în unii generale, atitudinea mea oarecum surprinzătoare faţă de conducătorii ţării a creat un fel de vid în jurul meu, raporturile acestor tineri cu paşnicul lor cămin părintesc au devenit destul de rare.