S-a născut la 3 iunie 1973 în Năsăud, a absolvit liceul la Sângeorz Băi şi a ajuns la Arad ca student în drept la Universitatea de vest "Vasile Goldiş".
Lecturile sale, de o mare varietate, au fost mereu receptate cu o sete de burete, iar curiozitatea mereu vie pentru viaţa literară este o călătorie spirituală continuă în căutarea semenilor săi, sub semnul valorilor certe. Nu are regrete, nu are reţineri, dar ştie că timpul nu iartă: sunt atâtea de spus, iar nevoia de repere stabile e aspră şi neîndurătoare.
Vasile Leac este un adevărat scriitor-spectacol, unul din cei mai dinamici autori ai generaţiei 2000. A publicat volumele "Apocrifele lui Gengis Khan", premiat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Arad, "Sera cu bozii", "Seymour: sonată pentru cornet de hârtie", "Dicţionar de vise".
seymour la coadă la poşta redacţiei
.şi zici că stai mult acolo
nu ştiu dar în orice caz două trei săptămîni
trec zilnic pe lîngă chioşcul de ziare
privesc pe furiş 4 încă 3 încă două încă o zi
şi atunci nu ştiu cum se face
vin alţii proaspeţi nu ştiu cum dar chiar şi o coniţă
se strecoară – hop
hai că acuma nu mai e mult pînă
şi iarăşi vin alţii ca în filmul ăla cu bruce lee
cînd tot bate la ei şi apar alţii
din ce în ce mai tari
şi pe urmă pe insulă alţii trag sforile la concurs
tot ajunge el în sala oglinzilor şi acolo e ăla bătrîn
şi puternic
şi încruntat
se reflectă în toate oglinzile
şi nu mai ştie care e ăla adevărat
şi tot primeşte cîte o gheară peste cap
şi cenaclul ăsta mare se ţine tot într-o sală a oglinzilor
numa’ că nu-i unul singur ca în film
aici sînt maeştri puternici mai toţi
şi închipuieţi acuma oglinzile
tu ştii cum sînt tremur şi parcă nu mai văd bine
şi vocea mi se sparge şi alea alea
numai pînă să ajungi acolo trebuie mai
întîi să treci de poşta redacţiei
şi dacă ai noroc ai
dacă nu băi tu cine eşti că te văd învîrtindu-te p-aci
îl ştii nici eu să mai aştepte să se coacă
noi cît am aşteptat a scris cutare şi cutare
dacă n-ai noroc stai ca ăla din kafkalapoartă
nu ştiu să dau din mîini şi din picioare ca bruce lee
aşa merg treburile vorbaluivonnegut
dacă mă prezint aşa simplu s-ar putea să fiu respins
trebuie să am ifose să fac ceva crize să privesc aşa cu ochii-n tavan
sînt totuşi simplu şi să vezi o să sară vlădureanca
şi scumpetea de adriana gh. – ah ce dulce-i tipesa
şi pe urmă toţi ceilalţi că uite-l şi pe ăsta face pe karatistul
că vezi doamne face şi el ca seymour
(numai că poate fi alt seymour unul buche din U vol.2 pg.131)
dar tu ştii cînd mă întîlnesc şi eu cu scriitori
mă iau euforia şi dedicaţiile interminabile şi desene şi înflorituri – drace
pe urmă rîd ca unul filip de la noi din bistriţa
că ăsta la o înmormîntare plîngea şi lumea de la margine
uite-l pe filip că rîde
căci am spirit practic tot cumpăr şi vînd cărţi
da ce să fac să dau în cap să fur
o să mă rupă de viu nu alta – că-i demodat că unde-s coaiele – doamne iartă-mă
că nu tu sînge că nu tu şobolani
dar tu ştii că eu iubesc chestiile luminoase
ca fraierii ăia de fachiri mă uit după gîze mini
hai să-ţi zic o fază
e o tipă prozatoare talentată şi tînără veronica
cică a scris peste o mie de pagini
eu i-am văzut poza în ziar într-un interviu
ştii ce-a zis tipa: în literatură se intră cu picioarele înainte
băi ştii ce zic eu bagă-ţi şi tu
O seară cu iubita lui Freud
.plopii semănau cu nişte buruieni uriaşe
stăteam pe iarbă
printre crengi luna ca un capac de maşină
şi o stare de excitaţie molatecă mă cuprinse
sexul mi se alungise considerabil furnici roşii
îmi umblau prin testicule
hai mai zi ceva
plopii ăştia stau atît de drepţi
oare cum ar arăta în prezervative
mie mi se pare că luna seamănă cu nasturii ăia
galbeni de la uniformele militare
cînd eram mic tata mi-a zis că acolo în lună
e un ţigan care cîntă la vioară
spate în spate vorbind despre dramele noastre cotidiene
despre adolescente cu ţîţe cît capu’
despre adolescenţi înalţi şi slabi cu pantalonii largi
s-a lăsat ceaţa
eu într-un bloc tu-n altu’
dimineaţa norii erau un creier uriaş
eu un muşuroi în erecţie
peste o oră norii semănau cu o conopidă.
jacky e foarte atent la tot ce spune seymour
pt jacky
.ieri m-am simţit ca un ambalaj abandonat într-un gard viu;
şi crede-mă, nu-i pentru prima dată.
tu ştii să analizezi mult mai bine decît mine asemenea stări;
doar eşti expert în nasturi pentru canibali, şi pe lîngă relaţiile tale cu lumea haşurată,
mai ai şi o groază de minorităţi în subordine;
şi încă ceva: am impresia că de cîte ori mă uit în oglindă,
capul mi s-a mărit cu cîţiva milimetri.
la dracu, nu mai ştiu ce să fac. răspunsul tău e puţin incomod,
chiar anapoda; ai văzut şi tu că am primit cîteva şuturi discrete,
dar presupun că aşa se întîmplă într-o galerie.
mă întreb dacă nu cumva am îmbătrînit.
ei, vezi – am îmbătrînit. ambalajul ăla despre care îţi vorbeam,
a revenit la suprafaţă purtat de curentul maşinilor;
a fost smuls din gardul viu, dracu ştie cum, şi dus într-un cartier
unde oamenii se droghează cu şampon.
- şi ce-i cu asta? nimic. de aici a plecat totul, vă zic eu.
de la motivele alea monstruoase din plăcuţele de faianţă,
de la toaleta galeriei; de aici a plecat totul.
- ai observat că au instalat un pişoar pentru cîini?
doamne, de cînd îmi doresc lucrul ăsta. a fost ideea mea si a lui jacky.
dar masca de chiuvetă din casa scărilor ai văzut-o?
ieri, în timp ce urcam treptele, am avut o revelaţie;
mi-am dat seama de forţa artistică,
de expresivitatea acestei măşti de chiuvetă atît de neobişnuită….
şi am mai observat ceva: am observat că îţi plac ridichile.
te poţi considera, pînă la urmă, un vierme de ridiche; ce e nasol e că viermii de ridiche au o viaţă scurtă şi tristă; şi dacă, să zicem, ridichile o să dispară de pe pămînt – şi sînt sigur c-o să dispară într-o bună zi din cauza poluării – nimeni n-o să ştie ce gust au avut ridichile, mulţi nu o să ştie nici măcar cum a arătat o ridiche, darmite cum arăta un vierme de ridiche? ce culoare a avut? ce mărime? era periculos? etc.etc., pentru că nimeni nu a turnat vreodată vreun film despre viermele de ridiche.
strada lui seymour
.sînt în zonă nişte obiecte geometrice verzi pe seama lor
alţii fac glume că nu se poate să aibă asemenea dimensiuni
şi forme că i-o greşală că nu se poate i-o aberaţie şi zbang
cu piciorul în culoarea geometrică na! au! uite că nu se mişcă
naiba să le ia e hazardu tre să fii dus cu pluta îţi distrage atenţia
faci accidente cine le-a pus aici mie îmi plac cred că-i un spam
îţi dai seama că n-are logică un cretin sînt aici de pe vremea turiştilor
se filmează 6 presa gata s-a terminat şi ce dacă măi ce dacă
astea-s faze nu-nţelegi tocmai mă plicti aş iar te gîndeşti la
peştişorul ăla care avea o bască iar su' bască un bilet pe care scria
de fapt era scris numele tău nu te mai gîndi nu-i nimic hai.
Meciul
.aş vrea să vă povestesc despre pădure şi despre
ozon
despre terenul de fotbal de la marginea
pădurii pe care noi l-am numit aşa
din indiferenţă şi bucurie
terenul ne-a demonstrat că suntem
nepregătiţi şi fragili
ei bine, scriu despre
cimitirul de lângă marginea
pădurii vecin cu terenul de fotbal
şi despre bucuria morţilor – galeria
noastră – care urlă la noi, ne
înjură şi flutură ca la sărbătorile
naţionale coroanele lor din plastic.
noi jubilăm de fericire şi dăm gol
după gol, gol după gol şi
nu ne mai săturăm
până şi câinele John botezat John, John
dă din coadă şi se bucură de
meciul nostru ca şi cum i-am fi dat
plăcintă cu brânză.
a venit seara şi pe urmă întunericul
şi noi jucam şi râdeam şi golurile
curgeau şi râsul nostru era din
ce în ce mai puternic şi ecoul
se izbea de galeria noastră
şi morţii nu se mai auzeau
cum ne înjură numai coroanele
lor se vedeau cum se ridică
şi se lasă la marginea pădurii
până şi Hristos din mijlocul
cimitirului era bucuros şi vesel
şi striga: hai băieţi!
noi jucam din ce în ce mai pătimaş
alergam şi strigam unii la alţii
să nu dezamăgim galeria
cu toate că nu mai aveam de mult
minge – noi jucam ca turbaţii
coroanele se lăsau şi se ridicau
pădurea s-a întins peste terenul de fotbal
noi continuam să jucăm printre copaci
câinele John lătra
coroanele se lăsau şi se ridicau
Hristos era bucuros şi vesel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu