A. E. Baconski

Cântec fără cuvinte

Tot ceea ce te atinge o clipă
Se topeşte în treacăt ca neaua,
Ca neaua atinsă
De răsuflarea lui martie.

Priveşti vulturii care zboară
În cercuri largi peste munţi
Şi simţi cum toate alunecă
Din inima ta şi dispar.

Dar iată vine iarna şi din nou
Zăpada reapare peste câmpuri
Şi din toate clipele prin care ai trecut
Prind iar fiinţă-n jurul tău şi murmură.

Şi ca fluxul pe plajele galbene
Îţi creşte-n suflet propriul tău trecut …
Vai, cât de rău e atuncea să nu ai pe nimeni aproape
Ca să-ţi pleci fruntea pe umărul lui.


Nud în zori

Trupul tău gol a început să cânte
Deşi nu l-a atins nici un sărut,
Numai lumina ca o ploaie dulce
În falduri străvezii s-a desfăcut.

Cântecul lin vibrează-n încăpere,
Paşii mei singuri au trecut arar,
Şoaptele ne-au rămas ca-n scoici de mare
În florile acestea din pahar.

Acum sunt toate ca-ntr-un somn încet,
Un cântec doar aud, fără cuvinte,
Un murmur în lumina dulce-a zorilor
Trupul tău gol a început să cânte.


Osmoză

Noaptea se opreşte la porți anonime
și sărută lemnul învechit de tristeţe şi ploi –
și eu mă opresc noaptea
în vechi cartiere la porți anonime,
și ascult somnul oamenilor și al copacilor goi.

Dincolo de ziduri trupuri coboară
în toropeala adâncă și-n întunericul opac –
numai visele ca niște păsări albe, numai visele
aripile spre lună și le desfac.

Și noaptea dispare învăluită cu visele,
dar eu mai rămân la porți anonime
și-ascult cuvintele ce le rostesc în somn
oamenii neînsemnați din mulțime.

Și ascultându-le, văd drumuri, drumuri,
văd câmpuri imense peste care înaintează cântând
neamurile mele din preajma pădurilor
în ritmul milenar al transhumanţei.


În vacarmul percuţiei

Ritmul acesta caută-l, ritmul -
goneşte, goneşte, lasă-te tot mai adînc devastat
de vacarmul percuţiei, nu ezita: porţi stigmatul,
e zadarnic să uiţi că şi tu te-ai născut cu aceeaşi
predestinată alură - toate oglinile nu fac
decît să ţi-o strige mereu. Cuvintele tale
iau tot mai mult forma prelungă a sunetelor
pe care un zeu le absoarbe, cuvintele tale
se despoaie într-un streep-tease nocturn
cu dizolvante lumini - odată
nu vei mai şti nici tu sensul lor, descompunerea
va sigila tezaurul, şi maşini aberante
îţi vor reproduce destinul. Unde, unde ?
într-o ţar ă încrucişată, într-o oblică ţară,
într-o ţară în care urmaşi sterili
nu vor mai naşte predecesori.


Psalm negru

Doamne, aş vrea să plâng, dar nu mai
am nici un râu pe-ale carui maluri
să-mi pot aminti de Sion. Si Babilonul
e-n mine şi mulţimea de robi
îmi întinde cătuşele predestinate şi râde, râde...
istoria, vechile mituri, capul de lup, Doamne,
simt umbra ta mare deasupra pământului meu,
simt în scheletul pe care-mi port trupul,
oasele risipite pe câmpuri de înaintaşi apocrifi,
simt că timpul meu îl măsoară clepsidre
însîngerate şi false... ochii mei reci şi pustii...
Doamne, istoria... Doamne, ia de la mine
destinul acesta - şi dacă nu-mi poţi hărăzi altă soartă,
dă-mi o moarte înaltă, cotropitoare, sălbatecă,
mai mare decât viaţa duşmanilor mei.