marți, 2 martie 2010

Petre Ghelmez


S-a născut la 2 martie 1932, în comuna Gogoşari din judeţul Giurgiu (pe atunci, Vlaşca). După şcoala primară terminată în comuna natală, absolvă cursurile liceului teoretic Ion Maiorescu din Giurgiu, apoi Facultatea de română-istorie, din cadrul Institutului Pedagogic din Bucureşti. Ulterior, a absolvit şi Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, al cărei licenţiat este, din 1959.
După terminarea studiilor a devenit, pe rând, redactor la ziarul "Scânteia tineretului", redactor-şef adjunct la revistele pentru copii "Luminiţa", "Arici Pogonici", "Cutezătorii", apoi director la Editura Albatros (1970-1974). A mai fost redactor-şef al revistei Tribuna României (1974-1990) şi director al magazinului pentru copii "Ariel" (1993-1995).
Debutul în presa literară a avut loc în iunie 1955, cu poezia "Despărţire de sat", în revista "Tânărul scriitor", iar debutul editorial, în 1967, cu volumul de versuri "Germinaţii", editat în colecţia Luceafărul a Editurii pentru Literatură. A colaborat la revistele Tânărul scriitor, Luceafărul",România literară, Viaţa românească, Steaua, Tomis, Tribuna României, Ariel, precum şi la radio şi televiziune.



Fluturii

Vin fluturii mamă! Coboară
cu aripile lor de ceaţă ursuză
drept în izvoare, secându-le.

Nu le auzi foşnetul hohotitor
cum năvăleşte-n văzduh?
Nu le auzi strigătul
cotropit de-ntuneric?
Cad ca topoarele cu muchii grele,
retezând firul de iarbă
sclipitor cum e luna.

Şi tu eşti singură, mamă!
Şi eu sunt singur,
în furtuna aceasta de aripi
prin atâta pustiu neumblat.
Şi pasărea aceea galbenă,
pe un pat plutitor este singură
şi puiul de cerb e tot singur
în timp ce aripile fluturilor
prăbuşesc peste noi înstelarea

Vin fluturii, mamă!
S-aşeaza pe case
cu picioarele lor de sârmă
carbonizată. Sug din otrava
florilor mari, de neon. Cântă
prin arbori, bătând din aripile
largi, cum bat cocoşii-n amurg...

Spicele se răstoarnă
pe mal cu gâturile spintecate
Vulturii cad îngheţaţi
ca butucii în pădure
Câinele se zbate în lanţ, vinovat
iar eu număr luceferii de foc
ce se sparg în fereastră.

Vin fluturii, mamă! Nunta
lor se petrece în taină
la izvoarele nopţii de ceară.


Orfeu în cetatea de pământ

1. Cosmos plângând

Pământ fără văz, pământ fără auz,
Pământ fără cuvânt,
Noapte de umbră, noapte de ceaţă, noapte de carne,
Noapte de timp
Cu ochiul sărat al luminii
Înlăuntru răsfrânt.

Pământ fără cântec, fără murmur şi fără durere,
Tată pe care nimeni nu-l dăruie,
Mumă pe care nimeni n-o cere.

Pământ cu secunda ne-nduplecată,
Ceasornic în care îngerul nu se-arată.

Noapte de sunet, noapte de piatră şi de cucută,
Nemărginire
Cu limba clopotelor mută.

Stea de-ntuneric şi de ţărână
Cu unghia pe cumpăna lumii stăpână.

Unde e jos, Unde e sus?

Pământ înotând în umbroase albuşuri
Fără de răsărit şi apus.

Noapte de oase, noapte de cartilagii şi sânge.
Materie ce se naste din sine,
Pentru sine,
Şi plânge, şi plânge, şi plânge...


2. Transfigurare

Daţi-i genele de ape,
De iubire să nu scape...
De iubire să nu scape...
De iubire să nu scape...

Daţi-i ochii verzi de frunză,
Poarta lumii s-o pătrunză...
Poarta lumii s-o pătrunză...
Poarta lumii s-o pătrunză...

Daţi-i fruntea de sudoare,
Să se-ntunece de soare...
Să se-ntunece de soare...
Să se-ntunece de soare...

Din spinarea dimineţii,
Daţi-i firul lung al vieţii...
Daţi-i firul lung al vieţii...
Daţi-i firul lung al vieţii...

Daţi-i spada-n mâna stângă,
Şi să râdă, şi să plângă...
Şi să râdă, şi să plângă...
Şi să râdă, şi să plângă...

Şi mai daţi-i, dintr-o parte,
Somnul ce se chiamă moarte...
Somnul ce se chiamă moarte...
Somnul ce se chiamă moarte...

Slava lui sfarmă-o-vom,
Daţi-i numele de om...
Daţi-i numele de om...
Daţi-i numele de om...


3. Lupta spiritului cu materia

- Legea mea este zborul! Nu te ştiu,
Nu te cunosc!
Numai zburând pot gusta din eternitate!

- Orice zbor, orice zbor
Trebuie să pornească dintr-o cetate!

- Stau de vorbă cu stelele,
Galacticii sori prieteni îmi sunt!
Port căpăţâna Universului
Într-o singură mână!

- Universul e fruntea ta de ţărână!

- Numele meu e: libertate!
Dragostea mea e: nemărginire!

- Doar marginile, doar marginile
Pot întrupa adevărata iubire!

- Mă dezleg de tine!
Mă dezleg de propria-mi greutate!

- De tine însuţi să te dezlegi nu se poate!

- Prinţ fără trup
Voi dăinui în cetatea unui cuvânt!

- Cuvântul are turnuri şi porţi de pământ!
Turnuri şi porţi de pământ!


4. Oglindire

Aplecată întru sine
Arde faţa mea întoarsă,
Dincolo de rău şi bine
Doar lumina se revarsă.

Nemişcare-i, şi blândeţe,
Ceruri lungi şi necuprinse,
O de-a pururi tinereţe
Cu privirea ei mă ninse.

Văzul - ochiul nu-l atinge,
Sunet viu auzul n-are,
Lumea zace-ntr-o meninge
Ca o brumă-n aşteptare.

Nici o urmă nu s-alege,
Nici un val şi nici o formă,
Nevăzutul este rege,
Umbra - faţa lui enormă.

Toate sunt şi nu sunt încă...
Mâna mea netulburată,
Doar un semn făcând în stâncă
Altă mână îmi arată.

Gândul - un alt gând colindă,
Chipul lui de-ar fi să doară
Ar cădea ca-ntr-o oglindă
Şi m-ar naşte-a doua oară.


5. Invazia realului

Au sărit din ţâţâni porţile ochilor mei
Şi-n cetatea mea au năvălit păsările şi pietrele văzute,
Corăbiile şi avioanele de vânătoare urlând,
Fumul plopilor alinaţi pe alei
Şi plopul fumului curgând transparent către cer
Din acoperişurile crematoriilor.

Făpturile văzului meu, mai întâi, mă devorară.

S-au spart ferestrele auzului meu,
Şi-n cetatea mea au intrat armatele sărate-ale plânsului,

Ţipetele femeii născând,
Şi hohotele de râs ale fetelor tinere,
Ca o rupere de zăpadă în munţi.

Făpturile auzului meu, mai întâi, mă devora.

S-au prăbuşit turnurile mirosului meu
Şi-n palatul cetăţii mele
Duhneşte a copil proaspăt născut,
A trup de câine mort,
A sudoare cerească de levănţică,
A sânge proaspăt de iarbă strivită-n copitele cailor,
A carne de om ars pe rugurile atomice ale veacului.

Făpturile mirosului meu, mai întâi, mă devora.

S-au dezgrădinat papilele gustului meu
Şi-n cetate au început să danseze
Ţapii veseli ai strugurelui copt,
Cobrele vineţii ale mustului de cucută...

Făpturile gustului meu, mai întâi, mă devora.

Prin rănile degetelor mele, câte zece de-odată,
Pietrele-mi plouă în suflet, zdrobindu-l,
Aricii de foc mi se rostogolesc prin sânge-nroşindu-l,
Stelele de mare îmi acoperă trupul
Cu lumina lor sticloasă-nălbindu-l.

Făpturile pipăitului meu, mai întai, mă devora.

Ah, paznicii, paznicii - îndureraţii complici
Cu pietrele văzute, cu ţipetele femeii născând,
Cu aburul sudorii de levănţică,
Rude cu strugurii copţi, cu aricii şi steaua de mare,
La fiecare poartă a cetăţii - trădându-mă!


6. Îmblânzirea prin logos

Zic piatră şi buzele mele
Se mânjesc de sângele pietrelor.
Zic fluture şi văzduhul întreg
Naşte omizi cu aripi de faraoni
Rătăcind prin nisipul clepsidrei.
Zic strugure şi zeama dulce a strugurelui
Îmi curge pe piept prefăcându-se-n vin.

Mistreţul sparge cu fildeşul colţului său veninos
Carapacea cuvântului mistreţ.
Şi carnea mi se învineţeşte pe frunte
Luând forma copitelor.

Cornul rinocerului
Sfârtecă pielea cuvântului rinocer,
Şi-n răsuflarea râtului râios îmi seacă pădurile.
Furnicile, lăcustele, şoarecii de câmp şi hârciogii
Rod gratiile cuvintelor furnică, lacustă,
Şoarece de câmp şi hârciog,
Devorând boabele de grâu ale lumii.

Calc pe coji de cuvinte, dorm pe coji de cuvinte,
Strivit de fauna cotropitoare
A turmelor evadate din templul geometriilor pure.

Fără cuvântul sânge - sângele se decolorează.
Fără cuvântul munte - muntele se sufocă.
Fără cuvântul dragoste - dragoste nu există.

Trosnesc oasele craniului meu
Între fălcile boabelor de nisip
Cărora le-am uitat numele.
Sfredelite sunt pupilele ochilor mei
De glonţul păsărilor
Tras şi ochit
Din colivia strivită a cuvântului pasăre.

Singur, în pădurea de sunete,
Îmblânzesc bizonii, hiena şi leopardul,
Şarpele şi vulturul suspendat,
Trăgându-le pe cap pieliţa subţire
A cuvintelor bizon, hienă, leopard,
Şarpe şi vultur suspendat, ocrotit
De magneţii unor existenţe ce nu există.


7. Starea de văz

Singurul organ al fiinţei mele e văzul.
Numai văzând pot exista.

Sunt, mie însumi,
Ochi înlăuntru
Şi ochi înafară.

Nu-mi zdrobiţi mâinile! Fiecare falangă
A mâinilor mele este un ochi.
Nu-mi retezaţi umărul!
Fiecare umăr al meu
Este un ciorchine de ochi.
Nu-mi seceraţi ochiul frunţii,
Şi nici rotunda lentilă de calcar,
A genunchiului meu n-o seceraţi!
Se vor frânge uneltele voastre
De oţel, de piatră şi de cucută,
În razele văzului meu multiplicat.

Fiecare vertebră a şirei spinării mele
E un ochi
Înspre cer şi-nspre pământ
În acelaşi timp îndreptat.

Văd, prin coloana mea vertebrală,
Cerul de dincolo de cer,
Şi pământul de dincolo de pământ.
Pielea trupului meu
O întinsă, o incendiată retină
De întâmplările veacului este.

Ca-ntr-o sferă de platină,
În pupilele, ochiului meu,
Plutesc cele văzute
Şi cele nevăzute încă.

Lumea din vedere se naşte
Şi moare din nevedere.

Când vederea mea se termină înafară,
Vederea mea
Înlăuntru începe.

Înlăuntru este oriunde,
În afară, de asemenea, oriunde se afla.

Văd cu sângele meu,
Văd cu auzul meu,
Văd cu mirosul, cu gustul şi cu pipăitul meu.

Văd cu magneţii dureroşi ai cântecului meu.

În rotunda,
Incandescenta orbită a văzului meu,
Lumea - o continuă naştere este.


8. Hypnos

Dorm în sine împăcate
Doua margini de cetate...
Două margini de cetate...

Una-i marginea din vis,
Alta-i scrumul lumii scris...
Alta-i scrumul lumii scris...

În oglinda unui prund,
Oase, gânduri - îşi răspund...
Oase, gânduri - îşi răspund...

În acelaşi trup născut,
Doua morţi şi-un început...
Două morţi şi-un început...

Doar un greier, fără vrere,
Se zideşte din tăcere...
Se zideşte din tăcere...

Şi din noaptea lui străină
Umple ora cu lumină...
Umple ora cu lumină...

Frunţi şi ziduri nepătrunse
Dorm, cu somnul lumii unse...
Dorm, cu somnul lumii unse...


9. Omul multiplicat

Sunt cel ce sunt. Marea mea putere
Constî în marea mea fragilitate.

Nu vă ştiu, nu vă cunosc!

Urc piatra muntelui meu de lumină
Rănind-o cu glezna gândurilor însângerate.
Sub fiecare cuvânt - o tăcere.
Sub fiecare pas - o fântână.

Existenţa mea de mult nu mai există.

Există arborii, luna, piatra şi stelele,
Există sângele bursucului şi spaima şoarecelui de câmp,
Există pieliţa moale a mentei sălbatece,
Ţipătul lintiţei şi al boabelor de grâu
Spulberate-n furtunile veacului.

Există aburul ţarinii, respirând liniştit după ploaie,
Şi carnea aburului de leopard,
Sfârtecat sub roţile trenului
În amurgul de toamnă.

Există balene-argintii ale rachetelor intercontinentale,
Mirosind a ulei rânced de soia,
Pe toate plajele de bonton ale lumii,
Şi există urechiuşa transparentă a florii de troscot,
Ascultând simfoniile universului.

Însăşi existenţa există!

Nu-mi tăiaţi trupul - ma voi înmulţi!
Nu-mi ardeţi văzul - văz voi deveni!
Nu-mi vânaţi gândurile - gândurile vânate vă vor vâna!

Strig în urechea mea dreaptă: "Pantha rhei!"
Şi-ar trebui să râd.
Strig în urechea mea stângă: "Pantha rhei!"
Şi-ar trebui să plâng.

Din râsul şi plânsul meu,
Amândouă deodată,
Am inventat roata veşnic purtătoare-a iubirii.
Pe gâtul ei de lebădă neagră,
Oasele mele de calcar subţire
Pururi vor înflori.

Sunt coloana vertebrală a unui râu
În care nu vă veţi putea scălda niciodată.

Mă înmulţesc prin scădere,
Prin adăugire mă scad.

Sunt, când nu sunt,
Şi nu sunt, când sunt.

Înnodarea mea întru-creştere
O continuă rupere este.

Nu pe furnică o plâng,
Ci pe mine mă plâng,
Pe autostrăzile veacului de uraniu
Tolba cu lacrimi de foc şi de sânge, trăgând-o.

O, Thalassa! Thalassa! Thalassa!
Ca o floare de lotus, pe ţărmul tău dureros,
Lumea, din ochiul meu multiplicat,
Mereu va renaşte!

Un comentariu: