duminică, 9 mai 2010

Friedrich von Schiller

S-a născut în familia unui felcer din Marbach am Neckar în ducatul Württemberg din sudul Germaniei, care devine mai târziu administrator al grădinilor curţii ducale. În 1773, la vârsta de 14 ani, tânărul Schiller este înrolat la ordinul ducelui Karl Eugen în Academia Militară, instituţie cu cel mai desăvârşit spirit cazon, unde se va forma spiritul rebel al viitorului poet. După opt ani începe studiul medicinei, devenind în 1780 medic militar al unui regiment din Württemberg, după ce susţinuse o dizertaţie cu titlul Über den Zusammenhang der tierischen Natur des Menschen mit seiner geistigen („Despre relaţia dintre natura animală şi cea spirituală a omului”).

Încă din adolescenţă se simţea atras de literatură, în special de genul dramatic. Lecturile preferate vor fi Shakespeare, J.-J. Rousseau şi poeţii germani aparţinând mişcării Sturm und Drang („Furtună şi Avânt”). Curentul romantic german cu acest nume, după titlul unei drame de Klinger, a influenţat începuturile literare ale lui Schiller, al cărui spirit nonconformist găseşte ecou în frământările sociale ale timpului.
În 1781 publică drama Die Räuber („Hoţii”), jucată cu succes un an mai târziu la teatrul din Mannheim, deschizându-i drumul spre celebritate.
Profund romantică, povestea celor doi fraţi cu caractere diferite excelează prin ilustrarea unor pasiuni puternice pe fundalul luptei dintre două morale şi două ideologii. Spiritul revoltat al poetului are de înfruntat iniţial reticenţele autorităţilor, prin caracterului subversiv al dramei, dar succesul la public va înfrânge orice oprelişti. Datorită ideilor revoluţionare din piesa Hoţii, Schiller va fi numit în 1792 cetăţean de onoare al Republicii Franceze. Schiller publică între timp şi alte lucrări cu carater radical şi este silit să emigreze în afara ducatului, fiind găzduit de un prieten din Thüringen. În anii 1783-1784 este numit poet al teatrului din Mannheim, unde înscenează piesele sale Conjuratia lui Fiesco, şi Kabale und Liebe („Intrigă şi iubire”), ultima reprezentată cu succes răsunător. În 1785 editează revista Rheinische Thalia şi, sub impulsul unui elan plin de optimism, scrie poezia Zur Freude („Către bucurie”), care va fi transpusă muzical de Beethoven în finalul Simfoniei a IX-a, devenită imn al Uniunii Europene.
În 1787 se stabileşte la Weimar, primind funcţia de consilier la curtea ducelui Karl August. Această ultimă perioadă a vieţii sale este marcată de strânsa prietenie cu Goethe, o perioadă clasicistă. Caracteristică acesteia, drama Don Carlos etalează un limbaj mai stăpânit, ferit de exploziile verbale. Daţi libertate gândirii, replica marchizului de Posa, sintetizează noul principiu călăuzitor al năvalnicului poet de odinioară.
Teoretician al idealismului în estetică, Schiller atribuia artei, literaturii şi teatrului un rol fundamental în emanciparea omului, vorbind despre „cel de al treilea imperiu vesel al jocului şi aparenţelor”. Această concepţie este teoretizată în lucrarea Briefe über die ästhetische Erziehung des Menschen („Scrisori despre educaţia estetică a omului”, 1795). Este numit profesor la Universitatea din Jena (1789).
În 1790 se căsătoreşte cu Charlotte von Lengefeld, munceşte mult şi se îmbolnăveşte, devenind incapabil    să-şi desăvârşească proiectele literare. Ducele de Weimar îl salvează, asigurându-i o pensie.
În 1794 editează publicaţia Die Horen, unde va colabora şi Goethe. Prietenia celor doi va rămâne unică în istoria literaturii. Individualităţile lor puternice se completau reciproc, spiritul speculativ, care pornea de la ideea de unitate, al lui Goethe şi cel intuitiv, pornind de la varietate, al lui Schiller se întâlneau la jumătatea drumului, cum avea să scrie Schiller în studiul Über die naive und sentimentalische Dichtung („Despre poezia naivă şi cea sentimentală”, 1796). La îndemnul lui Goethe, Schiller se întoarce - după zece ani de studii şi publicistică - la poezie şi dramă. După 1799 apar dramele WallensteinMaria StuartDie Jungfrau von Orléans („Fecioara din Orléans”), Die Braut von Messina („Mireasa din Messina”), Wilhelm Tell.
În vara anului 1804, Schiller se îmbolnăveşte din nou şi moare la Weimar, la 9 mai 1805.

       Mănuşa
În faţa grădinii sale cu lei,
Când gata-i să-nceapă lupta de fiare,
Stă regele Francisc pe tron.
În preajmă-i stâlpii coroanei,
Şi de jur împrejur, pe înaltul balcon,
Cunună de mândre femei.
Şi la un semn s-a deschis colivia,
Şi grav, în arenă, un leu
Îşi poartă mândria
Şi caută mut, de jur împrejur,
Căscând fioros.
Îşi scutură coama-ncurcată
Şi se încovoaie o dată,
Apoi se culcă jos.
Şi regele dă un semn iară,
Şi prin poarta cealaltă
Un tigru sălbatic saltă.
Cum vede pe leu, răcneşte
Şi în cerc, fricos, îl înconjoară
Cu limba-ncordată-n afară,
Cu coada vâlvoi
Şi sforăie turbat, furios
Şi mârăie dârz, apoi
Se culcă alăturea, jos.
Şi craiul mai dă un semnal,
Şi pe două guri colivia
Stupeşte doi leoparzi deodată.
Ei cad furtunatici, cu lăcomia
De luptă-ndrăzneaţă,
Pe tigru năval,
Acesta turbat îi înhaţă
Cu laba-ncruntată,
Dar leul în sus
Se-nalţă urlând, şi toţi s-au supus.
Şi tac îmbufnate,
În cerc întinse,
De setea sângelui aprinse
Felinele înfricoşate.
Atunci, din balcon
Cade-o mănuşă din mâini delicate
Între tigru şi leu, la mijloc.
Iar Cunigunda-n bătaie de joc
Se-ntoarce spre cavalerul Delorges:
— De-ţi este amorul aşa de aprins
Şi vrei să mi-o dovedeşti dinadins,
Ei, adă-mi atunci mănuşa de jos!
Şi cavalerul porneşte în pripă,
Coboară-n arena îngrozitoare
Cu pas apăsat, îndrăzneţ,
Şi dintre fiare
Smuceşte mănuşa c-un gest de dispreţ.
Şi cu uimire, cu groază,
Cavaleri şi nobile dame
Se grămădesc să-l vază.
Şi el, liniştit, aduce mănuşa-napoi.
Curtenii prind să-l aclame.
Iar Cunigunda jubilează,
Norocu-i râde în ochii vioi:
Ce gingaş zâmbeşte, primind pe viteaz!...
El, mândru, i-aruncă mănuşa-n obraz:
— Răsplata, doamnă, n-o mai vroi!
Şi pleacă, fără să cate-napoi.
 Cavalerul Toggenburg
"Ritter! inima ţi-ofere
Tinereţe de suror;
Altă dragoste nu-mi cere,
Căci îmi face mare dor.
Vino placid, că îmi place,
Du-te-n pace, mă dileg;
Plânsul ochilor ce tace
Nicidecum nu-l înţeleg."
El pricepe, mut cu dorul;
Sângeră determinat,
Arde,-o strânge-n piept cu-amorul,
Şi pe cal e avântat.
Toţi vasalii îşi adună,
Toţi elveţii săi din drept;
La mormântul sfânt detună
Toţi cu crucea p-al lor piept.
Fapte-acolo valoroase
Dezvoltă eroi creştini,
Coifuri, pene onduloase
Înspăimântă saracini.
Toggenburg poartă omorul,
Teroarea la musulman.
Dar în inima lui dorul
E mai mare dup-un an.
L-a suferit, dar l-apasă;
Nu-l mai poate suporta;
Arme, câmp, glorie lasă
Spre-ale sale-a se-nturna.
Şi p-a mării und-amară
Vede-un vas vele-ntinzând;
Se-mbarcă spre scumpa ţară
Unde-e viaţa ş-al lui gând.
Ajungând la castel, bate
Înfocatul pelegrin...
Vai? ca fulger îl străbate
Răspunsul d-amaruri plin:
"Este-a cerului mireasă
Aceea ce cauţi tu;
Ieri fu ziua cea aleasă
Nunta ei când se făcu."
. . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . .
Abandonă, nu-şi mai vede
Al părinţilor focar;
Armele nu-şi mai revede,
Nici fidelul armăsar.
De la Toggenburg apune
Jos spre văi, necunoscut;
Peste membrii nobili pune
Vestmânt aspru, răsţesut.
O colibă izolată
Îşi clădi-mprejurul ei,
D-unde closterul s-arată
Printre frunzele de tei.
Aştepta de dimineaţă
Pân' l-al soarelui apus,
Cu speranţa mută-n faţă
Şi cu sufletul său dus.
Către closter sus din vale
Ore-ntregi în sus căta
Spre fereastra scumpei sale
Pân' fereastr-a răsuna,
Până când el s-o mai vază,
Până ce chipu-i venea
Ca d-un angel dulce rază
Jos spre vale-a se pleca.
Şi-n dulcea lui reverie
Adormea prea consolat,
Aşteptând cu bucurie
Al zorilor revărsat.
Stete astfel zile multe,
Ani întregi tot aştepta
Attentiv ca să asculte
Ori fereastr-a răsuna,
Ori dilecta să-şi mai vază,
Ori chipu-i a s-arăta,
Ca d-un angel dulce rază
Jos spre vale-a se pleca.
Astfel, într-o dimineaţă
Era mort tot aşteptând,
Cu paloarea morţii-n faţă,
Spre fereastră căutând.
Copila din străini
Într-un cătun, pe la Florii, Venea în orice primăvară, Cu cele dintîi ciocîrlii, O mîndră, tainică fecioară. Ea nu era născută-n plai, Nu se ştia de unde este, Şi urmele i le pierdeai La despărţire, făr' de veste. În sfînta ei apropiere Era atîta-nsufleţire, Dar o nobleţă, o putere O-ndepărta de iscodire. Venea cu fructe şi cu flori, Le aducea din depărtare, Din cîmpii cei mai roditori, De rouă plini şi plini de soare, Cu drag le împărţea apoi, Unuia fructe — altuia flori: Bătrîni în cîrji şi juni vioi Mergeau spre casă zîmbitori. Şi toţi erau bineveniţi, Dar cînd să plece din cătun, Ea dete darul cel mai bun Unei perechi de-ndrăgostiţi.
Resignaţiune
Şi eu născui în sânul Arcadiei şi mie Natura mi-a jurat La leagănu-mi de aur să-mi deie bucurie; Şi eu născui în sânul Arcadiei, dar mie O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat. O dată numai Maiul vieţei înfloreşte La mine-a desflorit; Şi zeul lin al păcei  o, lume, mă jeleşte! Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfinţeşte Şi iasma-i a fugit. Acuma stau pe podu-ţi, vecie-nfricoşată Pe podul tău pustiu: Primeşte-mputerirea-mi fortunei adresată, Ţi-o napoiez neatinsă şi nedisigilată De fericire-n lume nemica eu nu ştiu. Şi Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare, O, jude voalat! Pe steaua-aceea merse senina zicătoare Că cumpăna dreptăţii o porţi răsplătitoare, De secoli intronat. Aci  se zice  aşteaptă pe cei răi spăimântare, Cei buni sunt fericiţi. A inimei adâncuri vei da la-nfăţişare, Enigmei Providenţei vei da o dezlegare, Vei ţine socoteală de cei nenorociţi. Aci espatriatul o patrie găseşte, A suferinţei cale spinoasă s-a finit. Divina fiică, care-Adevărul se numeşte, Care puţini o-adoară, mulţimea-o-ocoleşte, A vieţei mele repezi frâu iute a oprit. Îţi răsplătesc, îmi zise, în viaţa viitoare O, dă-mi juneţea ta! Nu-ţi dau nimic acuma făr d-astă îndreptare. Luai avizu-acesta pe viaţa viitoare Şi îi jertfii plăcerea din tinereţea mea. Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimei tale Dă-mi mie Laura ta! De gropi dincolo-amaru-ţi luce cu-ncămătare, Şi sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare, Plângeam în hohot, însă am dat-o şi pe ea. Această-obligaţiune la morţi e îndreptată Râzând lumea zicea Căci, nu vezi, mincinoasa de těrani cumpărată Umbre ţi-a dat în loc de ferice-adevărată, La terminu-ăstui cambiu tu n-ei mai esista. Isteţ glumea o oaste de şerpi derâzătoare: Naintea unui caos de ani zeificat Tu tremuri. Ce sunt oare zeităţile tale? Slabului plan al lumei scorniri mântuitoare Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat. Ce e viitorimea de gropi învăluită? Vecia ce-i cu care deşert ni te făleşti? Măreaţă pentru că e cu coji acoperită, A spaimelor-ne proprii umbră-nurieşită, Pe-oglinda cea pustie a conştiinţei omeneşti. Icoană mincinoasă de fiinţi vieţuitoare Mumia timpului De balsamul speranţei ţinute în răcoarea A groapei locuinţă; nu aceştěa oare Îi zici tu nemurire-n febrea delirului? Şi pe speranţi, pe cari le dezminte putrezirea, Bunuri sigure-ai dat. De şase mii ani moartea nu-şi ţine ea tăcerea? Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea Să-ţi spună că dincolo vei fi recompensat? Văzui că zboară timpul spre ţărmurile tale; Natura înflorind. Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale, Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale Şi totuşi credeam tare divinul jurământ. Orice plăcere-n lume ţi-am junghiat-o ţie Acum m-arunc la tronu-ţi acel judecător, Căci surd despreţuit-am a lumei flecărie, Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie, Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor! Eu îmi iubesc copiii cu čgală iubire! Din sfere nevăzute zise-un geniu divin. Sunt două flori  el zise  ascultă, Omenire, Sunt două flori espuse l-a omului găsire: Speranţa-i una, pe alta Plăcerea o numim. Şi cine-aţi frânt în lume numai una din ele, Cealaltă n-o aveţi. Cine nu poate crede, să guste. E-o părere Eternă ca şi lumea. Renunţe cel ce speră. A lumei istorie a lumei e judeţ. Tu ai sperat  răsplata ţi-a fost dar acordată Speranţa-i bunul care norocu-ţi destina. Putuşi să-ntrebi pe-ai voştri filozofi vrčodată: Ce se refuză unei minte-ntraripată Nici însuşi vecinicia nu mai poate reda.
Ector şi Andromache
ANDROMACHE
Vrea Ector în vecie să meargă de la mine,
Unde Ahil cu-a sale neapropiali mâne
Aduce lui Patroclu jertfiri pe orice zi?
Cine-o-nvăţa copilu-ţi în vremea viitoare
S-arunce lănci şi zeii Olympului s-adoare,
Când Orcul de-ntuneric în sânu-i te-o-nghiţi?
ECTOR
Femeie scumpă mie, tu lacrimele seacă!
După bătaia cruntă dorinţa mea ea pleacă,
Aceste braţe apăr Pergamu-ameninţat.
Şi-n lupta pentru sânte a zeilor cămine
Eu cad, mântuitorul al patriei  şi-n fine
Cobor la râul stigic de glorie urmat.
ANDROMACHE
O, n-o să mai aud eu a armelor vuire
Şi fieru-ţi în portale va zace-n lenevire,
Marea lui Priam viţă d-eroi s-o nimici.
Vei merge unde ziua etern nu mai lumină,
Cocytul unde-n lungul pustiilor suspină,
Colo unde amoru-ţi în Lethe va muri.
ECTOR
Orice dorinţă-n mine, în mine-orice gândire,
Le-oi cufunda în Lethe, în râul de-amuţire,
Dar nu şi-al meu amor.
Auzi-l! cel sălbatec cum lângă muri turbează,
Încinge-mi a mea spadă şi doliul îţi lasă!
Căci nu moare în Lethe amorul lui Hector.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu