Vintilă Corbul

S-a născut la 26 mai 1916 în Bucureşti şi provine dintr-o familie foarte bogată. Sofia, mama acestuia deţinea acţiuni la diverse bănci şi studiouri de film americane, motiv pentru care vizitele în America erau experienţe curente. Constantin Popescu Corbul, tatăl adoptiv al autorului, provine dintr-o mică, dar înstărită familie boierească; deţinea multe proprietăţi în Bucureşti şi în ţară, podgorie la Drăgăşani şi chiar un grajd cu cai de curse. Lui Vintilă Corbul i s-a sugerat de către părinţi că tatăl său vitreg este de fapt tatăl natural. C.P. Corbul s-a căsătorit cu Sofia, mama lui Vintilă, după divorţul acesteia de Mihail Economu, şi i-a adoptat imediat copilul. Astfel se explică numele complet al autorului: Vintilă Dumitru Economu Popescu Corbul.

Deşi visa să devină ambasador, la îndemnul părinţilor, Vintilă Corbul urmează cursurileFacultăţii de Drept şi devine magistrat. În paralel, pentru a-şi alimenta propria pasiune, urmează Facultatea de Litere şi Filozofie - secţia Istorie. La doar 23 de ani, imediat după absolvirea facultăţii, Vintilă Corbul se angajeazăjudecător.

Fiind un "răzvrătit" se căsătoreşte cu Ana Stoenescu, fata unui simplu muncitor.

Vintilă Corbul a fost, în al 2-lea Război Mondial, locotenent de artilerie antiaeriană şi, ulterior, pilotul comandantului forţelor aeriene române.

După război, toate proprietăţile familiei sunt confiscate. Vintilă Corbul şi familia sa sunt evacuaţi şi forţaţi să locuiască în bucătăria unui imobil şubrezit, într-una din cele patru camere locuite de patru familii. Diplomele sale nu mai sunt „valabile“. este exclus din magistratură din cauza originii sale burgheze si a arestării tatălui său de către comunişti. Ocupă un post de bibliotecar, la o bibliotecă de cartier, dar este dat afară din aceleaşi motive, după numai 6 luni. Vintilă Corbul, licenţiat în istorie şi magistrat, ajunge muncitor necalificat şi, ulterior, inginer la ICAB (Întreprinderea Canal şi Apă Bucureşti), unde lucrează aproape 15 ani. La scurt timp Ana Stoenescu divorţează şi fuge cu un evreu bogat, în Los Angeles.

Câţiva ani mai târziu se căsătoreşte cu Ioana Sân-Giorgiu, fiica renumitului scriitor Ion Sân-Giorgiu, ce fusese judecat şi condamnat la moarte de regimul comunist. Ioana Sân-Giorgiu a fost dată afară de la Conservatorul de Arte Dramatice şi se vede obligată să se angajeze muncitoare necalificată într-o fabrică de cuţite. Pentru a-şi completa modestul venit, tânăra familie începe să traducă opere literare din limbile franceză şi engleză.

Din cauza condiţiilor grele de muncă, Vintilă Corbul se îmbolnăveşte de tuberculoză oculară, intră în concediu medical şi rămâne acasă. În perioada de aproape 2 ani în care îşi tratează boala, începe din nou să scrie la aproape 30 de ani de la apariţia ultimului său roman. Romanele sale au mare succes de librării.  Idolii de aur - Dinastia Sunderland -Beauclair (3 volume) dă startul succeselor, cartea fiind editată mai târziu în franceză şi poloneză. Din acel moment nu a mai fost nevoit să se angajeze.

În timp ce scria Căderea Constantinopolelui, cartea ce îl va lansa definitiv, Vintilă Corbul primeşte o lovitură foarte puternică. Ioana moare răpusă de cancer la numai 35 de ani, iar autorul este marcat definitiv şi nu se mai căsătoreşte niciodată.

Romanele lui Vintilă Corbul erau cele mai vândute cărţi ale timpurilor comuniste, iar încasările uriaşe de pe urma acestora susţineau opere falimentare ale altor autori. Încasările din comercializarea titlurilor erau atât de mari încât, dacă ar fi primit orice procent decent din vânzări, aşa cum se practică astăzi, Vintilă Corbul ar fi fost unul dintre puţinii milionari ai anilor ‘60-‘70 şi, oricum, singurul dintre scriitori.^{[necesită citare]} Era totuşi plătit cu sume uriaşe pentru acea perioadă, încasând între 100.000 şi 300.000 de lei pe titlu, în condiţiile în care un salariu de director ajungea la doar 4.000-5.000 de lei pe lună.

Vintilă Corbul a părăsit ilegal România în 1979, în plină glorie, împreună cu Eugen Burada, ajutaţi de fostul ministru de externe Ştefan Andrei şi de soţia acestuia, cunoscuta actriţă Violeta Andrei.

S-au mutat într-un mic orăşel cochet, lângă Paris, iar Vintilă Corbul a locuit până la moarte în acelaşi loc în care s-a stabilit. Multe dintre titlurile sale au fost editate în franceză, poloneză, rusă, arabă.

Deşi locuia în Franţa de aproape 30 de ani, nu şi-a pierdut deloc accentul şi vorbea româneşte cu mare uşurinţă.

A început să scrie încă din adolescenţă. „Babel Palace” este scris la 16 ani şi „Sclavii pământului” este al doilea roman scris de Vintilă Corbul, la numai 18 ani, ... şi ultima carte publicată înainte de a fi trecut de către comunişti pe lista scriitorilor interzişi.

Căderea Constantinopolelui este creaţia cu cel mai mare succes al lui Vintilă Corbul şi, totodată, cea mai vândută carte din beletristica românească, numai la primul tiraj având vânzări de 192.000 de exemplare. A fost editată în franceză, greacă, arabă, iar în Franţa a fost difuzată şi sub formă de teatru radiofonic.

„Cenuşă şi orhidee la New York” este prima carte apărută cu semnăturile Vintilă Corbul şi Eugen Burada şi pune bazele unei colaborări de aproape 29 de ani. Este unul dintre romanele care i-au supărat pe comunişti din cauza descrierii atrăgătoare a lumii capitaliste, fiind trecut pe lista neagră de regimul Ceauşescu. Primul tiraj de 160.000 de exemplare fiind epuizat într-o singură săptămână.

A scris scenariile filmelor Nea Mărin miliardar, Revanşa, Un comisar acuză, Duelul - filme regizate de Sergiu Nicolaescu. Un clasament realizat de Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film din România arată că „Nea Mărin Miliardar” este cel mai vizionat film românesc din toate timpurile. Pelicula a fost vizionată de nu mai puţin de 14,6 milioane de români şi are, de departe, cea mai mare cotă de popularitate în rândul telespectatorilor ultimelor două generaţii.

Căderea Constantinopolelui
-fragment-

Securea călăului descrise un arc de cerc, sclipind
în soare, şi se abătu bufnind sec peste grumazul
omului cu obrazul lipit de butuc. Vertebrele cervicale
plesniră, măduva şirei spinării se înfrăţi cu
sfărâmăturile de oase, esofagul, glanda tiroidă,
muşchii gâtului fură secţionaţi într-o frântură de
secundă, iar din venele jugulare, deschise de tăişul
securii, ţâşniră minuscule fântâni arteziene de sânge,
sub pulsaţiile frenetice ale inimii care încă mai bătea.
Capul desprins de grumaz se rostogoli pe podeaua
eşafodului, sărutând cu buze inerte scândurile
împurpurate. Trupul înveşmântat în zale se prăvăli la
picioarele călăului, contorsionându-se spasmodic.
Treptat, zvârcolelile-i încetară.
Sus de tot, în înălţimile albastre ale văzduhului, se
roteau stoluri cernite de corbi.
Călăul apucă de păr capul decapitatului şi-l ridică
în aer, spre a fi văzut de împăratul împăraţilor, de
Regele Regilor. de Sultanul Sultanilor, Prea Măritul
Padişah Baiazid I-ul, poreclit Ildirim, „Fulgerul”.
De pe estrada sa, învăluită în covoare nestemate de
Buhara şi de Şiraz, de Ispahan şi Belucistan, sultanul
privi o clipă capul însângerat, apoi ridică încet mâna
dreaptă, împodobită cu inele grele de aur, încrustate
cu smaragde şi rubine
Cele două ajutoare ale călăului apucară de umeri şi
de picioare leşul decapitatului şi-l aruncară peste alte
zeci de leşuri decapitate, înveşmântate în zale
maculate de sânge. Movila aceasta de ghiauri văduviţi
de capete creştea în dreapta eşafodului; în curând avea
să-l întreacă în înălţime. Călăul se mai uită o dată la
ţeasta pe care o ţinea suspendată în aer, apoi o zvârli
cu dispreţ peste movila de ţeste ― din care se scursese
tot sângele ― aruncate de cealaltă parte a platformei.
Tobele mânuite de soldaţii din fanfara militară a
sultanului răpăiră ca o grindină.
Din rândurile celor optzeci de cavaleri creştini
prizonieri, care aşteptau cu mâinile legate la spate să li
se reteze capul, se mai desprinse unul. Cu fruntea sus,
cu pieptul scos înainte, mândru ca la paradă, se
îndreptă călcând apăsat spre scara îngustă a
eşafodului. Când puse piciorul pe prima treaptă, văzu
dedesubtul platformei înalte picături de sânge
prelingându-se printre scândurile groase, negeluite. În
curând şi sângele lui avea să curgă. Dar nu pe câmpul
de bătălie, aşa cum i se cuvine unui cavaler, ci pe
butuc, asemenea nelegiuiţilor condamnaţi la moarte
pentru a-şi ispăşi crimele. Dar aşa voise padişahul.
Cavalerul urcă treptele. Un vânticel cu parfum de
iasomie îi răcori fruntea şi i se jucă o clipă prin inelele
părului lăsat pe umeri. Când ajunse în faţa călăului,
se opri, îi privi ţeasta rotundă, rasă, lucie ca o bilă de
fildeş, ochii mici, nasul turtit, fălcile puternice, buzele
groase, umerii laţi şi braţele atât de vânjoase, încât ar
fi doborât cu uşurinţă un taur. Călăul se sprijinea cu
mâinile de căpătâiul cozii securii, proptită în pământ
ca un toiag de arhiereu. Era ostenit fiindcă scurtase cu
un cap o sută douăzeci de cavaleri francezi, germani şi
burgunzi. Dar nu lăsa să i se citească pe chip
oboseala, fiindcă se afla de faţă însuşi padişahul şi-i
admira desigur destoinicia şi iuţeala cu care trimitea
în imperiul morţilor pe aceşti ghiauri nelegiuiţi.
Călăul padişahului era un aristocrat printre cei de
o seamă cu el. Numai lui i se încredinţa
descăpăţânarea oamenilor cu vază, fie ei înalţi
demnitari turci sau prizonieri creştini cu sânge aşa-zis
nobil. Celorlalţi călăi ― căci erau o armată întreagă ― li
se încredinţase uciderea a trei mii de militari creştini,
toţi oameni de rând, căzuţi în captivitatea
invincibilului sultan Baiazid. Aceşti trei mii de inşi
erau ultimele resturi ale unei armate mândre, care
venise să îşi încerce puterile cu oştile Fulgerului.
Cavalerul contemplă pentru ultima dată cerul,
care-i hrănise visurile, şi pământul, în sânul căruia
avea în curând să se întoarcă. Rosti o rugăciune
scurtă, apoi îngenunche, lăsându-şi obrazul
nebărbierit pe butucul lipicios de atâta sânge. Călăul
nu-l zori. Nu-şi grăbea niciodată victimele. Le lăsa săşi
scalde pentru ultima oară ochii în lumina soarelui.
Această îngăduinţă ascundea şi o umbră de cruzime
rafinată. Le permitea să admire lumea pe care aveau
să o părăsească.
Călăul şterse cu cochetărie sângele de pe secure.
Metalul dătător de moarte trebuia să fie neîntinat,
altfel n-ar mai fi strălucit împrumutând lumină din
văpaia soarelui. Ridică securea, apoi, cu o încordare a
muşchilor, o coborî fulgerător, îndeplinindu-şi cu
aceeaşi măiestrie sarcina.
Apucă de păr capul retezat şi îl arătă sultanului,
potrivit datinii. Deodată privirea călăului se întunecă.
Padişahul, stăpânul său, se uita în altă parte...
Baiazid Ildirim se plictisise. Văzuse atâtea capete
căzând, încât spectacolul acesta nu-i mai trezea
interesul. Asista însă la execuţiile mărimilor, fiindcă
aşa impuneau ceremonialul şi tradiţia. Sângele
duşmanilor căzuţi dădea puteri musulmanilor dreptcredincioşi.
Padişahul nu mai avea însă nevoie de
acest întăritor. Setea de putere, setea de luptă, setea
de sânge îşi aveau obârşia în propria lui fire. Nu-i
trebuiau îndemnuri din afară spre a ucide, spre a-şi
nimici duşmanii, spre a purta mai departe steagul
verde al Profetului.
Ceremonia acestor execuţii în masă avea să mai
dureze ore întregi. „Meseria” lui de împărat îi impunea
să asiste cu răbdare la asemenea corvezi, chiar dacă
nu îi mai făceau plăcere. Privirile lui se plimbară cu
încetineală asupra celor trei sute de mii de ostaşi ai
săi, dispuşi într-un careu cu laturi de mai bine de un
kilometru. Veşmintele lor bogate străluceau în soare.
Toţi erau mândri şi frumoşi. Inima lui se încălzi. Un
zâmbet îi lumină faţa gălbuie, cu pomeţi proeminenţi
şi nas încovoiat, ascuţit. Ochii, umbriţi de sprâncene
groase, scăpărau ca nişte tăciuni aprinşi.
Era mândru fiindcă îşi purta armatele din victorie
în victorie. Paşalele sale, nevrednice uneori de
încrederea pe care le-o acorda, pierdeau câte o luptă.
Dar el intervenea în ultimul moment şi câştiga
războiul. Se ştia invincibil. Allah şi Mahomed, profetul
său, îl aleseseră, încredinţându-i nobila misiune de a
extinde fruntariile Islamului până la marginile lumii şi
Baiazid era hotărât să nu le înşele încrederea.
Armatele lui cotropiseră Serbia, anexaseră Bulgaria,
pătrunseseră adânc pe teritoriul anticei Elade,
străbătuseră istorica trecătoare de la Termopile,
subjugaseră Bosnia, iar vârfurile lor trecuseră
Dunărea, înfigându-se ca un pinten în trupul
principatului valahilor. În Asia cuceriseră în cursul
câtorva campanii fulger mai toate emiratele turceşti
crescute ca ciupercile pe ruinele Imperiului Bizantin,
impunându-i autoritatea asupra Anatoliei până în
munţii Taurus, până la poalele masivului Armeniei şi
până la lanţul pontic. Se gândise apoi să îşi
încununeze opera luând cu asalt Constantinopolele.
Dar tocmai când armatele lui asediau capitala
străvechiului Bizanţ, ghiaurii de la soare-apune
porniseră cu armatele lor împotriva Imperiului
Otoman; în nebuneasca lor iluzie, îşi închipuiseră că
vor reuşi să pună stavilă revărsării musulmanilor
asupra Europei. După câteva succese efemere,
trebuiseră să facă faţă ienicerilor săi. El, Baiazid,
ridicase asediul Constantinopolelui spre a ieşi în
întâmpinarea cavalerilor înveşmântaţi în fier. Chipul
sultanului se schimonosi într-un fel de zâmbet în care
cruzimea şi triumful se îmbinau cu exaltarea mistică.
Carapacele de fier ale cavalerilor de la soare-apune se
zdrobiseră de piepturile goale ale războinicilor turci,
oţeliţi însă de binecuvântarea lui Mahomed.
Necredincioşii, cosiţi ca firele de iarbă, muşcaseră
ţărâna călcată de tălpile neînvinşilor osmanlâi, înainte
de a-şi da sfârşitul. Iar cei care scăpaseră cu viaţă,
fiindcă destinul hotărâse a le întârzia cu câteva ore
sfârşitul, se înfrăţeau acum prin moartea dată de
securea călăului cu camarazii lor care pieriseră pe
câmpul de bătălie.
Privirile sultanului alunecară piezişe asupra
grupului de căpetenii creştine, orânduite în stânga
estradei sale. Erau douăzeci şi patru la număr. Numai
aceşti douăzeci şi patru de inşi aveau să
supravieţuiască miilor de prizonieri pe care călăii
sultanului îi expediau acum în împărăţia umbrelor.
Aşa hotărâse padişahul. Iar hotărârile lui erau
sacrosancte.
Pleoapele sale păreau să se lase grele asupra
ochilor obosiţi. Cei care nu-l cunoşteau ar fi fost ispitiţi
să creadă că sultanul dormita. Era însă mai treaz, mai
lucid ca niciodată; îşi savurase un timp victoria,
delectându-se cu supliciul ghiaurilor. Apoi fuiorul
minţii sale prinsese să toarcă rapid firul gândurilor.
Uciderea în masă a prizonierilor era o cruzime
inutilă?... Nu! Era un act politic cu o semnificaţie
precisă. Căpeteniile lumii occidentale erau înştiinţate
pe această cale că sultanul Baiazid le arunca mănuşa
şi că gestul lui echivala cu o provocare adresată
întregii creştinătăţi. Nu trimisese el un mesaj plin de
sfidare regelui Sigismund al Ungariei, prin care îl
prevenea că, după cotropirea pustei maghiare, nu se
va opri decât la Roma, unde va transforma altarul
bisericii San Pietro în iesle pentru cai? Rupea toate
punţile fiindcă nu se temea de nimeni şi de nimic.
Privirile lui Baiazid întârziară câteva clipe asupra
tânărului în armură aurită, care avusese prezumţia de
a se intitula şef al corpului expediţionar francez. Acum
acesta stătea cu mâinile prinse în lanţuri şi se uita
cutremurat de milă şi de spaimă la descăpăţânarea
oştenilor săi, pe care-i mânase la dezastru. Cum îl
chema? Ah, da! Jean, conte de Nevers!... Sultanul îşi
aminti numele pe care i-l repetaseră interpreţii săi
latini. Jean de Nevers! Ciudate nume mai au şi
francezii aceştia! Greu de ţinut minte... I se spusese că
Jean de Nevers era fiul unui mare şi puternic senior,
ducele de Bourgogne, şi că regele Franţei, Charles al
VI-lea, îi era unchi. Acum, acest vlăstar regesc se afla
la cheremul sultanului. Era destul ca el, Baiazid, să
schiţeze un gest, şi capul trufaşului şef al ostaşilor
francezi s-ar rostogoli pe eşafod. Îi acordase viaţa nu
fiindcă i-ar fi fost milă de tinereţea lui. Avea însă
nevoie de aur, de mult aur. Şi regalele rude ale
tânărului cu nume atât de complicat se vor da peste
cap spre a procura preţul de răscumpărare. Ceilalţi
douăzeci şi trei de prizonieri cărora padişahul le
îngăduise să împărtăşească soarta şefului lor erau de
asemenea nobili cu situaţii strălucite acolo, în
Occident. Unul era conetabil. Altul, amiral. Conţii d’Eu
şi de la Marche, baronul de Coucy, Guy de la
Tremoille, Henri de Bar... Pe aceştia reuşise să-i ţină
minte. Pe ceilalţi nu se mai obosea să-i memoreze.
Demnitarii săi vor avea grijă să negocieze
răscumpărarea acestor creştini nevolnici.