Trei într-o barcă
Capitolul VIII
- fragment -
Şantaj. Cel mai indicat procedeu pentru a ieşi din
impas. Egoismul strigător la cer al proprietarilor riverani.
Pancartele "Atenţiune!". Sentimentele necreştineşti ale lui
Harris. Cum interpretează Harris nişte cuplete vesele. O
serată în lumea mare. Comportarea neruşinată a doi tineri
buni de spânzurat. Câteva amănunte fără rost. George
cumpără un banjo.
Am făcut un popas sub sălciile de lângă Kempton Park
şi am luat prânzul. E un ungher încântător un tăpşan de
iarba care se răsfaţă la umbra sălciilor de pe mal. De-abia
Începusem felul al treilea, pâine cu gem, când un domn
îmbrăcat numai într-o cămaşă, cu mânecile suflecate şi cu
un ciot de pipă în gură, îşi făcu apariţia şi ne întrebă dacă
ştim că am încălcat o proprietate privată. I-am răspuns că,
deocamdată, nu am studiat chestiunea suficient de profund
pentru a putea ajunge la o concluzie definitivă, dar că, dacă
el ne-ar asigura pe cuvântul său de gentilom că într-adevăr
am încălcat o proprietate privată, l-am crede fără doar şi
poate. Ne-a dat asigurarea cerută şi noi i-am mulţumit; cum
însă nu se hotăra deloc să plece şi părea grozav de indispus
l-am întrebat dacă îi mai putem fi de vreun folos, ba Harris,
cu firea lui sociabilă, chiar i-a oferit puţină pâine cu gem.
Bănuiesc că omul aparţinea unei societăţi ai cărei
membri se juraseră să nu mănânce pâine cu gem, căci ne
refuză pe un ton grozav de tăios, de parcă s-ar fi simţit jignit
că l-am ispitit, adăugând că este de datoria lui să ne facă
vânt de pe acele meleaguri.
Harris răspunse că datoria e lucru mare şi-l întrebă care
ar fi, după el, cel mai bun mijloc de a ne achita onorabil.
Harris este ceea ce se poate numi un ins bine legat, cât un
munte de voinic, spătos şi ciolănos, aşa că omul îI măsură
din creştet până-n tălpi şi ne informă că se va duce să se
sfătuiască cu stăpânul şi apoi se va înapoia ca să ne arunce
pe amândoi în Tamisa.
Cert e că nu l-am mai văzut şi tot atât de cert e că tot
ce vroia el, de fapt, era un şiling. Pe Tamisa sunt destui
marţafoi din aceştia care realizează un câştig bunicel în timpul
verii, umblând de-a lungul malurilor şi şantajându-i pe
gogomani, sub pretextul că au fost trimişi de proprietar. Cel
mai nimerit procedeu în astfel de cazuri este să-ţi dai
numele şi adresa şi să-l laşi pe proprietar, dacă într-adevăr
are vreo legătură cu cazul, să te dea în judecată şi să
dovedească ce anume pagube i-ai pricinuit aşezându-te pe
un colţ din terenul lui. Dar majoritatea oamenilor sunt într-atât
de trândavi sau sperioşi, încât preferă să încurajeze
potlogăria, acceptând-o mai curând, decât să-i pună capăt
printr-o atitudine ceva mai fermă.
Acolo unde într-adevăr proprietarii sunt de vină, ei ar
trebui arătaţi cu degetul. Egoismul proprietarilor riverani
sporeşte în fiecare an. Dacă aceşti oameni ar avea mână
liberă, ar zăgăzui Tamisa de-a binelea! E ceea ce şi fac, de
altfel, cu afluenţii mai mici şi cu răstoacele: împlântă stâlpi în
albia râului, întind lanţuri de pe un mal pe celălalt şi ţintuiesc
pancarte enorme de fiecare copac. Vederea acestor
pancarte îmi trezeşte toate instinctele rele care zac în mine.
Simt că îmi vine să le smulg una câte una, să le ţintuiesc în
capul celui care le-a agăţat şi, după ce i-am făcut de
petrecanie, să-l îngrop şi să-i aşez pe mormânt o pancartă
din astea, în chip de piatră funerară.
I-am împărtăşit lui Harris aceste porniri, iar el mi-a răspuns
că ale lui sunt şi mai rele. Harris ar fi avut poftă să-l
răpună nu numai pe cel care avusese ideea cu pancartele, ci
şi întreaga lui familie, rudele şi prietenii, apoi să-i ardă casa
din temelii.
- Asta ar fi cam exagerat, am zis eu.
- Exagerat?! făcu Harris. Câtuşi de puţin! Este exact
ceea ce merită. Iar după asta, le-aş cânta pe ruine nişte
cuplete vesele.
Am fost cuprins de mâhnire când l-am auzit pe Harris
dând glas unor intenţii atât de sângeroase. Niciodată nu e
bine să îngăduim instinctelor noastre de dreptate să
degenereze în simplă răzbunare. Mi-a trebuit mult timp până
să-l aduc pe Harris la sentimente mai creştineşti, dar în cele
din urmă am reuşit. Mi-a făgăduit că, în orice caz, va cruţa
rudele şi prietenii şi nu va cânta cuplete vesele pe ruine.
Nu l-aţi auzit niciodată pe Harris cântând cuplete
vesele, altminteri aţi înţelege Serviciul pe care i-am adus
umanităţii. Harris are o idee fixă şi anume că se pricepe să
cânte cuplete vesele; prietenii lui Harris însă, cei care l-au
auzit cântând, au şi ei o idee fixă şi anume că nu se pricepe,
că nu se va pricepe niciodată şi că nu ar trebui lăsat să
încerce.
Când Harris se află în societate şi este rugat să cânte,
el începe invariabil astfel: "Bine, dar să ştiţi că nu cânt decât
cuplete vesele" şi asta o spune cu aerul că aceste cuplete
vesele, în interpretarea lui, sunt cu adevărat ceva ce trebuie
să auzi măcar o dată în viaţă, după care poţi să mori cu
cugetul împăcat.
- Ce plăcere ne-aţi face! spune gazda. Zău, cântaţi-ne
unul, domnule Harris!
Şi Harris se ridică şi se îndreaptă spre pian, cu figura
surâzătoare a unui om generos, care tocmai se pregăteşte
să dea cuiva ceva.
- Acum, vă rog, linişte, spune gazda celor din jur,
domnul Harris ne va cânta un cuplet vesel.
- Splendid! murmură oaspeţii şi, părăsind sera, se
grăbesc sa intre în casă, dau năvală pe scări, se duc să-i
strângă unii pe alţii din toate camerele, apoi se îmbulzesc în
salon, făcând cerc şi zâmbind satisfăcuţi, cu anticipaţie.
Şi Harris începe.
Din partea cuiva care cântă cuplete vesele nu te aştepţi
la cine ştie ce voce. Nu te aştepţi la fraze spuse corect sau la
vocalize. Nu te formalizezi dacă, pe la mijlocul unei note,
omul a descoperit că a luat-o prea sus şi, în consecinţă,
coboară brusc. Ritmul nu te jenează. Nu-ţi ieşi din sărite
dacă interpretul, luând-o cu două măsuri înaintea
acompaniamentului, lasă baltă cupletul la mijlocul unui vers,
ca să parlamenteze cu pianistul, după care porneşte de la
capăt. Dar la cuvinte nu poţi renunţa chiar atât de uşor.
Nu te aştepţi ca cineva să nu-şi amintească mai mult
decât primele trei versuri din primul cuplet şi să le tot toace
până când urmează refrenul. Nu te aştepţi ca un om să se
poticnească la mijlocul unui vers, să chicotească şi să spună
că e grozav de nostim, dar nu-l ierţi deloc pe acela care-şi
aminteşte şi de celelalte versuri, încearcă să le cânte,
improvizează, pentru ca mai târziu, când a ajuns la cu totul
alt pasaj, să şi-l reamintească brusc şi, fără nici un avertisment,
să se reîntoarcă la el şi să ţi-l bage pe gât cu tot
dinadinsul. Nu te... dar, staţi, mai bine să încerc să vă dau o
idee despre felul cum cântă Harris şi atunci veţi putea judeca
singuri.
HARRIS (stând în faţa pianului şi adresându-se mulţimii
nerăbdătoare): Ştiţi... mă tem că e ceva foarte vechi. Cred
că-l cunoaşteţi cu toţii... Dar e singura bucată pe care o ştiu.
Este cântecul Judecătorului din "Şorţuletul", nu, nu vreau să
spun "Şorţuleţul", vreau să spun... ştiţi ce vreau să spun,
celălalt, ce naiba! Şi, ştiţi, trebuie să cântaţi cu toţii refrenul.
(Murmure de încântare. Lumea e nerăbdătoare să
cânte refrenul. Execuţie strălucită a introducerii la cântecul
Judecătorului din "Proces cu juriu" de către pianistul nervos.
Vine rândul lui Harris. Harris, nici gând. Pianistul nervos,
atacă introducerea de la capăt şi Harris, începând să cânte
în acelaşi timp, dă gata primele două versuri din cântecul
Primului Lord din "Şorţuleţul". Pianistul nervos repetă
introducerea, renunţă, încearcă să-l acompanieze pe Harris la
cântecul Judecătorului din "Proces cu juriu", vede că nu
foloseşte la nimic, caută să-şi dea seama ce face şi pe ce opreşte brusc.)
HARRIS (cu multă bunăvoinţă): Bravo, merge de
minune, zău aşa, zi-i înainte.
PIANISTUL NERVOS: Mă tem să nu fie vreo greşeală pe
undeva. Ce cântaţi?
HARRIS (prompt): Asta-i bună! Cântecul Judecătorului
din "Proces cu juriu". Cum, nu-l cunoşti?
UNUL DINTRE PRIETENII LUI HARRIS (din fundul sălii):
Da' de unde, mă gulie, nici vorbă! Cânţi cântecul Amiralului
din "Şorţuleţul".
(Controversă prelungită între Harris şi prietenul lui cu
privire la ceea ce cântă Harris, de fapt. În cele din urmă,
prietenul e de părere că nu contează ce anume cântă Harris,
principalul e să cânte. Harris, revoltat de nedreptatea ce i se
face, solicită pianistului s-o ia din nou de la capăt. Pianistul
execută introducerea la cântecul Amiralului, iar Harris,
socotind că i s-au creat în sfârşit condiţiile favorabile)
HARRIS: Devenind şi eu bărbat Şi pledând ca avocat
(Hohote de râs, interpretate de Harris drept compli-
ment. Pianistul, gândindu-se că are nevastă şi copii, abandonează
o luptă inegală şi se retrage. Locul lui este luat de
un bărbat cu nervii mai tari.)
NOUL PIANIST (bine dispus): Hai, prietene, dă-i drumul
şi eu te urmez. Nu ne sinchisim noi de introducere.
HARRIS (care, treptat, a sfârşit prin a se dumeri, con-
tinuă râzând): Sfinţi din ceruri! Vă cer iertare. Aşa e, am
confundat cele două cântece. Dar ştiţi, m-a încurcat Jenkins.
Ei, hai acum. (Cântă. Ai impresia că vocea lui urcă din
străfunduri, amintind de zgomotele surde ale unui apropiat
cutremur de pământ.)
Devenind eu, aşadar, Trepăduş la un notar... (către
pianist, în şoaptă): E prea jos, bătrâne. S-o luăm de la capăt,
dacă nu te superi.
(Cântă din nou primele două versuri, de data aceasta
cu o voce de mare falset. Stupoare în public. Bătrâna doam-
nă neurastenică de lângă cămin începe să plângă. E scoasă
afară.)
HARRIS (în continuare): Ştergem geamul, ştergem uşa,
Şi... Nu, nu, spălăm geamurile de la uşa principală. Şi frecăm
lume trăieşte Harris, simte că-l apucă năbădăile şi se opreşte brusc.)
HARRIS (cu multă bunăvoinţă): Bravo, merge de
minune, zău aşa, zi-i înainte.
PIANISTUL NERVOS: Mă tem să nu fie vreo greşeală pe
undeva. Ce cântaţi?
HARRIS (prompt): Asta-i bună! Cântecul Judecătorului
din "Proces cu juriu". Cum, nu-l cunoşti?
UNUL DINTRE PRIETENII LUI HARRIS (din fundul sălii):
Da' de unde, mă gulie, nici vorbă! Cânţi cântecul Amiralului
din "Şorţuleţul".
(Controversă prelungită între Harris şi prietenul lui cu
privire la ceea ce cântă Harris, de fapt. În cele din urmă,
prietenul e de părere că nu contează ce anume cântă Harris,
principalul e să cânte. Harris, revoltat de nedreptatea ce i se
face, solicită pianistului s-o ia din nou de la capăt. Pianistul
execută introducerea la cântecul Amiralului, iar Harris,
socotind că i s-au creat în sfârşit condiţiile favorabile)
HARRIS: Devenind şi eu bărbat Şi pledând ca avocat
(Hohote de râs, interpretate de Harris drept compli-
ment. Pianistul, gândindu-se că are nevastă şi copii, abandonează
o luptă inegală şi se retrage. Locul lui este luat de
un bărbat cu nervii mai tari.)
NOUL PIANIST (bine dispus): Hai, prietene, dă-i drumul
şi eu te urmez. Nu ne sinchisim noi de introducere.
HARRIS (care, treptat, a sfârşit prin a se dumeri, continuă râzând):
Sfinţi din ceruri! Vă cer iertare. Aşa e, am
confundat cele două cântece. Dar ştiţi, m-a încurcat Jenkins. Ei,
hai acum. (Cântă. Ai impresia că vocea lui urcă din străfunduri,
amintind de zgomotele surde ale unui apropiat
cutremur de pământ.)
Devenind eu, aşadar, Trepăduş la un notar... (către
pianist, în şoaptă): E prea jos, bătrâne. S-o luăm de la capăt,
dacă nu te superi.
(Cântă din nou primele două versuri, de data aceasta
cu o voce de mare falset. Stupoare în public. Bătrâna doamnă
neurastenică de lângă cămin începe să plângă. E scoasă afară.)
HARRIS (în continuare): Ştergem geamul, ştergem uşa,
Şi... Nu, nu, spălăm geamurile de la uşa principală.
Şi frecăm duşumeaua. Nu, la dracu..., iertaţi-mă, afurisită chestie, nu
reuşesc deloc să-mi amintesc versul ăsta. Şi... şi... şi... ei, nu
are a face, să trecem mai bine la refren. Haideţi, să-ncercăm
(cântă): Şi eu, tra la la la la la la, Eu sunt şeful flotei,
da! Haide, corul, ştiţi..., se repetă ultimele două versuri.
TOATĂ LUMEA CÂNTĂ ÎN COR: Şi el, tra la la la la la la,
El e şeful flotei, da!
Şi Harris niciodată nu-şi dă seama că se face de râs şi
că torturează nişte oameni care nu i-au făcut nici un rău. Ba
încă e de bună-credinţă că le-a oferit ceva grandios şi le
promite că o să le mai cânte ceva comic, după cină.
Tot vorbind de cântece comice şi de serate, mi-am adus
aminte de o întâmplare destul de neobişnuită la care am
asistat şi eu, şi care, dat fiind că face multă lumină în
problema activităţii cerebrale a oamenilor, în general,
ar trebui, cred eu, amintită în aceste pagini.
Luam parte la o reuniune mondenă, formată numai din
oameni foarte mondeni şi instruiţi. Purtam hainele cele mai
bune, discutam într-un stil ales şi ne simţeam în largul nostru
toţi, în afară de doi studenţi tinerei, proaspăt întorşi din
Germania, oameni de duzină, care nu-şi mai găseau locul, ca
şi când pentru ei timpul s-ar fi scurs prea încet. Adevărul era
că îi eclipsam. Conversaţia noastră scânteietoare şi rafinată,
gusturile noastre de clasă înaltă îi depăşeau. Erau nişte
intruşi printre noi şi ar fi fost mult mai bine dacă am fi fost
scutiţi de prezenţa lor. Asupra acestui lucru am căzut cu toţii
de acord, mai târziu.
Am interpretat câteva morceaux din vechii maeştri
germani. Am discutat filosofie şi etică. Am flirtat cu o
demnitate plină de graţie. Am făcut şi fel de fel de calambururi,
bineînţeles de cea mai bună calitate.
După cină, cineva a recitat un poem în limba franceză,
pe care l-am găsit cu toţii foarte frumos, apoi o doamnă a
cântat în spaniolă o baladă sentimentală, care ne-a făcut pe
vreo doi dintre noi să plângem - era grozav de patetică.
Apoi cei doi tineri s-au sculat în picioare şi ne-au
întrebat dacă l-am auzit vreodată pe Herr Slossenn Boschen
(care tocmai sosise şi se afla jos, în sufragerie) interpretând
marele său cântec comic german.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu