Greutăţile familiale o obligă pe Sigrid să-şi întrerupă studiile - inclusiv pe cele de pictură - iar la 16 ani devine funcţionară. Drama copilăriei ei este povestită în romanul "Unsprezece ani", care apare abia în anul 1934.
Pentru deosebitele ei calităţi morale sunt elocvente "condiţiile de creaţie" pe care le-a avut în perioada când a scris măiastra sa capodoperă, care i-a adus consacrarea pe plan mondial, trilogia Kristin Lavransdatter. Când a început să scrie această trilogie, Sigrid Undset avea 37 de ani, se despărţise de soţul ei şi plecase de la Oslo la Lillehammer, era însărcinată şi îngrijea cinci copii, trei ai soţului din prima căsătorie şi doi ai ei. Unul din băieţii soţului şi o fetiţă a sa erau oligofreni. Sigrid scria toată noaptea, învingându-şi oboseala cu cafea şi ţigări, iar dimineaţa, după ce se ocupa câteva ore de copii şi gospodărie, se aşeza în pat şi descifra documente laice şi religioase din Norvegia medievală şi catolică a secolului al XIV-lea, scrise în latină şi în norvegiana veche, documentare absolut necesară pentru lucrarea sa.
După apariţia primului volum, în 1920, era atât de epuizată încât nici n-a sesizat excepţionala primire de care s-a bucurat cartea. Lucrând în acelaşi ritm uluitor, în 1921 şi 1922 îi apar şi celelalte cărţi ale trilogiei. În primul volum, Kransen („Cununa”), ne este prezentată o fată din Norvegia de la începutul veacului al XIV-lea, Kristin, fiica lui Lavrans, care refuză să se căsătorească cu logodnicul ales de părinţi şi se lasă sedusă de un bărbat cu o proastă reputaţie. La căsătoria cu acesta, Kristin poartă "cununa neprihănirii", deşi este însărcinată. Acest păcat îl va plăti din greu când, devenind Husfrue („Stăpâna casei”), pune pe roate gospodăria în ruină a soţului său, cu care are şapte copii. Ultimul volum, Korset („Crucea”), reprezintă ispăşirea păcatelor din tinereţe, prin moartea soţului şi retragerea ei într-o mânăstire, unde îşi regăseşte liniştea sufletească.
Capodopera ei este trilogia Kristin Lavransdatter (Kristin, fiica lui Lavrans), 1920-1922. A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1928, "în special pentru descrierea plină de forţă a vieţii Nordului în timpul Evului Mediu".
Kristin Lavransdatter
- fragment -
În ziua de Sfântul Bartolomeu, la 24 august, la adunarea de la Hauga, a fost ales rege nepotul răposatului rege Hakon. Printre bărbaţii care au fost trimişi din partea de miază-noapte a Gudbrandsdall-ului la această adunare, se număra şi Lavrans Bjorgulfsson. Încă din tinereţe el era socotit un om de încredere al regelui - dar în toţi aceşti ani avusese numai rareori legături cu oastea de pază a regelui şi nu căutase niciodată să tragă vreun folos din bunul renume pe care-l dobândise în urma campaniei împotriva ducelui Erik. De asemenea, el nu ţinea să se ducă la adunarea de înscăunare a regelui, dar nu se putea să lipsească. Împuterniciţii de la Norddalen mai aveau şi misiunea de a încerca să cumpere grâu din părţile de miazăzi ale ţării şi să-l trimită cu o corabie la Raumsdalen.
Locuitorii satelor erau descurajaţi şi se temeau de iarna care bătea la uşă. Ţăranii erau nemulţumiţi că pe tronul Norvegiei se urcă iarăşi un copil. Bătrânii îşi aduceau aminte de vremea cînd murise regele Magnus şi rămăseseră fiii lui, care erau toţi nişte copii, iar preotul Eirik spusese:
- Vae terrae ubi puer rex est. Asta înseamnă în norvegiană: Noaptea nu e pace din pricina şobolanilor în gospodăria unde pisica nu e decât un pisoi.
Gospodăria rămăsese în grija lui Ragnfrid Ivarsdatter în timpul lipsei soţului ei - ceea ce era bine şi pentru Kristin şi pentru dânsa, căci aveau mintea şi braţele încărcate de griji şi de munci. tot satul era la strângerea muşchiului de pe stânci şi la jupuitul copacilor, căci nu era decât puţin fân şi aproape deloc paie, iar frunzişul care fusese strâns după Sfântul Ioan era gălbejit şi ca vai de el. De sărbătoarea Sfibtei Cruci, când părintele Eirik purta crucea peste ogoare, erau mulţi în alai care plângeau şi se rugau cu glas tare la Dumnezeu să se îndure de oameni şi de dobitoace.
La o săptămână după Ziua Crucii, se întoarse şi Lavrans Bjorgulfsson de la adunare.
Trecuse de mult ceasul culcării, dar Ragnfrid şedea încă în ţesătorie. Avea atâta treabă în cursul zilei, încât lucra adesea până seara târziu la ţesut şi cusut. Îi plăcea să stea în ţesătorie. Era, după câte spunea, cea mai veche clădire a gospodăriei. I se mai zicea şi casa femeilor şi lumea spunea că dăinuieşte încă de pe vremea păgânilor. Kristin şi cu Astrid, fata din casă, erau cu dânsa, şi ţeseau în faţa vatrei.
Şezură un timp, tăcute şi somnoroase, când auziră deodată un tropot de cal; venea un om călare în fuga mare, prin curtea umedă. Astrid ieşi în odaia din faţă şi se uită afară; curând se întoarse cu Lavrand Bjorgulfsson. Atât nevastă-sa cât şi fiică-sa îşi dădură de îndată seama că era destul de ameţit de băutură. Se clătina pe picioare, apucându-se de parul cu care se trăgea uşiţa fumului, în timp ce Ragnfrid îi scotea mantaua udă leoarcă şi pălăria şi-i desfăcea cingătoarea spadei.
- Unde i-ai lăsat pe Halvdan şi pe Kolbein? întrebă ea cam speriată, te-ai despărţit de ei pe drum?
- Nu. M-am despărţit de ei la Loptsgard, zise el zâmbind. Mi-a venit dintr-o dată un dor de casă... nu mai aveam linişte până s-ajung acasă...ei s-au culcat acolo, iar eu am încălecat pe Gullsvein şi m-am grăbit încoa...
................................................................................................................................................................
Ajunseră sus, la Skaun. Mergeau acum călare sus, pe coasta muntelui. La mare adâncime, în fundul văii se vedea pădurea albă de chiciură, scânteind în soare - şi în depărtare se vedea licărind un lac mic albastru. Apoi ieşiră dintr-o pădurice mică de brad, iar Erlend arătă cu mâna:
- Iată Husaby, Kristin, Dumnezeu să-ţi hărăzească multe zile fericite acolo, soţia mea dragă! zise el cu voce caldă.
În faţa lor se întindeau ţarini nesfârşite, albe de promoroacă. Gospodăria era aşezată pe o terasă largă, la jumătatea dealului; în preajma unei bisericuţe albe de piatră, către miazăzi erau casele, multe la număr şi mari; fumurile se ridicau în vârtej din coşuri. Începură a suna clopotele bisericii, iar lumea alergă afară din curte să-i întâmpine cu strigăte şi urări de bun sosit. Flăcăii care făceau parte din alaiul de nuntă îşi zăngăniră armele într-un zgomot asurzitor şi, în mijlocul strigătelor de bucurie, alaiul porni spre gospodăria tinerilor căsătoriţi.
Se opriră în faţa bisericii; Erlend o dădu jos pe mireasa lui de pe cal şi o duse până la uşa de la intrare, unde fură primiţi de mai mulţi preoţi şi alţi slujitori ai bisericii. Înăuntru era foarte frig şi lumina zilei se strecura prin ferestrele mici, arcuite, ale naosului, aşa încât strălucirea lumânărilor ce ardeau în partea corului pălea.
..............................................................................................................................................................
Era cea mai mare încăpere pe care o văzuse vreodată în viaţa ei într-o casă de om. În mijlocul odăii se afla o vatră atât de lungă, încât ardea cîte un foc la cele două capete ale ei, iar odaia ea atât de lată, încât bârnele puse de-a curmezişul tavanului erau spijinite de nişte stâlpi sculptaţi - încăperea îi părea Kristinei că seamănă mai mult cu interiorul unei biserici sau sala unui palat regal, decât cu odaia mare a unei case de locuit dintr-o gospodărie. La peretele de răsărit, unde se vedeau între stâlpi paturi oblonite, era aşezată banca în mijlocul căreia se ridica jeţul de onoare. Ardeau o sumedenie de lumini în odaie: pe mesele încărcate de vase şi tăvi de preţ şi în sfeşnicele prinse de pereţi. După obiceiul bătrânesc, erau atârnate arme şi scuturi printre covoarele de pe pereţi. În dosul jeţului de onoare, peretele era îmbrăcat în catifea şi un om atârna spada lui Erlend împodobită cu aur şi scutul său cel alb cu leul roşu în salt.
Servitorii şi femeile îi despovăraseră pe musafiri de haine. Erlend o luă de mână pe soţia sa şi o duse la vatră; oaspeţii alcătuiau un semicerc în spatele lor. O femeie trupeşă, cu faţa blândă, se apropie de Kristin şi-i netezi vălul de pe cap, care se mototolise puţin din cauza blănii. Înapoindu-se la locul ei, dădu din cap zâmbind celor doi tineri; Erlend răspunse la fel, zâmbind şi-şi aplecă ochii către soţia sa. Atunci chipul lui luă o expresie atât de frumoasă - şi din nou Kristin simţi că i se topeşte inima de mila lui. Ştia ce gândea el acum, văzând-o acolo, la el acasă, cu vălul ei lung şi alb ca zăpada pus peste rochia roşie aprinsă de mireasă. Dimineaţa fusese nevoită să-şi strângă mijlocul cu ajutorul unui brâu lat de pânză, ca rochia să cadă bine. Îşi dăduse pe obraji cu un suliman rumen, pe care i-l dăduse doamna Ashild. Făcând acestea, se gândise, supărată, că Erlend nu se uita prea mult la dânsa, acum, când era a lui în lege - de vreme ce încă nu băgase nimic de seamă. Şi se căia amarnic că nu-i spusese nimic.
În timp ce soţii stăteau astfel, ţinându-se de mână, preoţii ocoleau prin odaie, binecuvântând casa şi vatra şi patul şi masa.
Apoi o femeie aduse cheile casei. Erlend luă legătura de chei şi o prinse de cingătoarea Kristinei - şi făcând aceasta, părea că ar fi vrut să o şi sărute. Un bărbat aduse un corn lung de băut, ferecat cu cercuri de aur; Erlend îl duse la gură şi bău în cinstea Kristinei.
- Fii binevenită pe moşia ta, stăpână a casei!
În mijlocul strigătelor şi râsetelor oaspeţilor, Kristin bău cu soţul ei şi turnă ce mai rămăsese din vin pese focul din vatră.
Apoi lăutarii începură a cânta, în timp ce Erlend Nikulausson îşi duse soţia la jeţul de onoare, iar nuntaşii se aşezară la masă.
(fragment tradus de Ştefana Velisar - Teodoreanu şi Alex. Budişteanu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu