Rabindranath Tagore

Fiu al lui Debendranâth Thâkur, unul din fondatorii mişcării "Brahmo Samaj", Tagore a crescut într-o famile de artişti şi reformatori sociali şi religioşi, opuşi sistemului castelor şi favorabili unei ameliorări a condiţiei femeii indiene. Tagore şi-a făcut studiile la Calcutta şi în Anglia, unde a studiat dreptul. În 1906, după divizarea Bengalului, aderă la mişcarea naţionalistă indiană. Tagore este cunoscut atât ca poet, cât şi ca filosof, însă aceste două calităţi sunt greu de separat în cultura indiană, în mod implicit filosofia este permanent prezentă în poezia sa. S-a interesat de problemele educaţiei şi, în 1921, reorganizează Universitatea "Vishba-Bharati" din Shantiniketan, unde însuşirea culturii indiene este accesibilă atât studenţilor indieni, cât şi celor străini. În 1951 a fost recunoscută ca Universitate internaţională de stat. A început să scrie poezii încă de la vârsta de 17 ani. Operele sale au fost scrise în dialectul bengalez, pe care Tagore le traducea el însuşi în limba engleză. A fost cel mai important scriitor indian din epoca colonială. Tagore a scris poezii, povestiri, romane, drame şi eseuri filosofico-pedagogice. Opera sa literară cea mai faimoasă este culegerea de poezii "Grădinarul" sau "Ofranda lirică" (1913). Alte opere mai cunoscute sunt romanul "Căminul şi lumea" (1910), drama "Oficiul poştal" (1912). Scrierile sunt pătrunse de o adâncă religiozitate şi reflectă admiraţia pentru natură şi pentru patria sa, India. Începând cu anul 1929 a început să se ocupe cu pictura, a fost şi compozitor al mai multor cântece cu caracter popular. Imnurile naţionale ale Indiei şi Bangladeshului sunt compuse pe cuvintele unor poeme ale lui Rabindranath Tagore. A fost primul scriitor din Asia care a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură (1913).




Anul 1400


* Anul indian 1400 a început în aprilie 1993

Cine eşti tu care citeşti poemul meu
de-acum într-un veac?
Şi ce dorinţă te-a mânat oare?

Nici un strop din bucuria acestei primăveri,
nici o floare, nici un tril de pasăre,
nici purpuriul norilor de pe cer,
nimic din ce înduioşez cu iubirea mea,
n-am să pot să vă trimit
vouă, cititorilor mei, de-acum într-un veac.
Gânduri de bucurie ale acestei primăveri
îi trimit poetului tău.

Fie ca, pentru o clipă măcar,
cântecul primăverii mele
să răsune-ntr-a ta primăvară!
Să-şi afle ecoul în freamăt de frunze,
în zumzet de albine
şi-n bătăile inimii tale,
O, cititoarea mea de-acum într-un veac!




Coşul cu fructe

*
Porunceşte, şi eu voi culege toate fructele mele
Pentru a ţi le aduce în coşuri pline în grădina ta,
Cu toate că unele din ele s-au trecut,
Iar altele sunt încă necoapte.

Căci anotimpul devine greu în splendoare,
Iar fluierul păstorului suspină în umbră.

Dă poruncă, şi eu voi pune să se umfle
Pânza corabiei pe râu.

Vântul de martie s-a ridicat
Şi a tulburat valurile care lâncezeau.

Grădina şi-a exaltat tot sufletul său,
Şi în ceasul mâhnit al serii,
O chemare a venit de la casa ta,
Pe plaja pe care-o îmbracă în aur asfinţitul.

*
Un pumn de nisip ar fi putut să-mi ascundă semnalul tău,
Când eu nu-i cunoşteam înţeleseul.
Acum când i-am pătruns în parte sensul,
Eu îl citesc în toate care altă dată mi-l ascundeau.

El este cel care colorează petalele florilor;
Valurile îl luminează cu spuma lor,
Şi munţii îl fac să strălucească pe crestele lor.
Mi-am întors de la tine faţa,
Şi din acet motiv silabisesc pieziş scrisorile,
A căror înţeles nu îl ştiam.

*
Fii gata să te avânţi, inima mea!
Şi lasă înapoia ta pe toţi cei care trebuie să întârzie.
Căci numele tău a fost chemat din cerul dimineţii.
Nu aştepta pe nimeni!
Mugurele care înfloreşte
Doreşte noaptea şi roua,
Dar floarea deschisă strigă spre lumina
Care o eliberaeză.
Sfarmă zăgazurile, o, inima mea, şi i-aţi avânt! 





Viaţa vieţii mele...


Viaţa vieţii mele,
mereu mă voi sili să-mi păstrez trupul curat,
ştiind că pe fiecare mădular
odihneşte atingerea Ta de viaţă dătătoare.

Mereu mă voi sili
să păzesc de toată înşelăciunea cugetul meu,
ştiind că Tu eşti Adevărul
care deşteaptă lumina minţii în sufletul meu.

Mereu mă voi sili să frâng răutatea inimii mele
şi să ţin în floare iubirea mea,
ştiind că ai lăcaşul Tău
în cel mai ascuns altar al inimii mele.

Iar truda mea va fi
să Te descopăr prin faptele mele,
ştiind că puterea Ta îmi dă tărie să lucrez.




Grădinarul


Poete, se-apropie seara; îţi încărunţeşte părul
Auzi în visările tale singuratice chemarea de dincolo?
E seară – spunse poetul – şi-ascult, cineva poate strigă din sat,
Cu toată ora târzie
Veghez dacă două inimi tinere, rătăcite, se găsesc şi dacă
Ochii lor lacomi cerşesc muzica menită să le curme tăcerea
Şi să vorbească pentru ei.
Cine le va ţese cântece de iubire, dacă eu stau pe ţărmul vieţii
Şi contemplu moartea şi viaţa de dincolo?
Cea dintâi stea a serii se stinge
Flacăra unui rug funerar moare domol lângă râul tăcut.
Şacalii urlă în cor în curtea casei pustii, în lumina istovită a lunii.
Dacă vreun călător, părăsindu-şi căminul, vine aici să vegheze
Nopatea şi cu fruntea plecată să asculte murmurul întunericului
Cine va fi acolo să-i şoptească tainele vieţii, dacă eu, închizându-mi
Uşile, aş încerca să mă lepăd de datoriile de muritor?
Nu-mi pasă că-mi încărunţeşte părul.
Sunt pururi la fel de tânăr, sau la fel de bătrân,
Asemeni celui mai tânăr, sau mai bătrân din satul acesta.
Unii au surâsul dulce şi simplu, iar alţii, un licăr viclean în privire.
Unii au lacrimi ce ţăşnesc la lumina zilei, iar alţii – lacrimi ascunse în intuneric.
Toţi au nevoie de mine şi eu nu am timp să cuget la viaţa de dincolo.
Am vârsta tuturor, ce-mi pasă dacă îmi încărunţeşte părul! 




Culege această floare


Culege această floare,
ia-o repede –
să nu se ofilească şi-n praf să se destrame!
Dacă nu are loc în coroana Ta,
cinsteşte-o cu mâna Ta, culege-o!
Mă tem că ziua se sfârşeşte,
stând Tu la îndoială
şi timpul ei trece.
Deşi culoarea-i e ascunsă
şi mirosul ei uşor,
primeşte-această floare-n slujba Ta
şi culege-o cât este-n timpul ei!