Dino Buzzati

S-a născut la 16 octombrie 1906 la San Pellegrino (Belluno). Părinţii săi, Giulio Cesare Buzzati şi Alba Mantovani sunt de origine veneţiană având domiciliul stabil la Milano, Piaţa San Marco nr. 12. Dino este al doilea născut din 4 copii: Augusto (1903-?), Angelina (1904-2004) şi Adriano (1913-1983). Tatăl său este jurist şi profesor de drept internaţional la Universitatea din Pavia şi la Universitatea Comercială Luigi Bocconi din Milano. Mama sa, Alba, este descendentă a familiei nobile dogale Badoer Participazio. În 1917 casa familială din San Pellegrino este ocupată de către forţele austriece şi este considerabil deteriorată. O parte a bibliotecii familiei este transferată la Viena.
Încă de la o vârsta fragedă Dino manifestă un interes deosebit pentru poezie, muzică (studiază vioara şi pianul), desen şi munte, pasiuni care îl vor însoţi pe tânărul scriitor până la sfârşitul vieţii sale. Într-un interviu acordat cotidianului Il Giorno la 26 mai 1959 Buzzati spune: „Cred că pentru orice scriitor primele amintiri ale copilăriei reprezintă o bază fundamentală. Copil fiind, am fost impresionat de pământul pe care m-am născut, de valea din Belluno şi de munţii sălbatici care înconjurau Dolomiţii din apropiere.”[1]
Începând cu vara anului 1920 începe primele excursii în munţii Dolomiţi, începe să scrie si să deseneze, fascinat de ilustraţiile fantastice ale lui Arthur Rackham; citeşte Dostoievski şi este interesat de egiptologie. În acelaşi an 1920 survine moartea tatălui său, Giulio Cesare Buzzati, cauzată de o tumoare la pancreas. În luna decembrie, Buzzati scrie primul său text literar, Cântecul Munţilor.

În 1916 a fost înscris la unul dintre cele mai prestigioase licee din Milano, Liceul Parini. Aici îl va cunoaşte pe Arturo Brambilla care va deveni ulterior prietenul său cel mai bun. Cei doi se vor întrece în domeniul literar, întreceri din care va rezulta prima producţie literară a lui Buzzati. După terminarea liceului tânarul Buzzati începe să se gândească la realizarea unui roman. Totuşi, el se va înscrie la Facultatea de Drept din Milano, pentru a se supune voinţei familiale de a călca pe urmele tatălui său (fraţii săi urmaseră studii de inginerie şi biologie). Cu puţin timp înainte de absolvirea studiilor superioare, în 1928, intră ca şi stagiar la cotidianul Corriere della Sera, devenind ulterior redactor şi apoi corespondent. Tot în 1928 absolveşte facultatea realizând o teză de licenţă cu titlul: „Natura juridică a Concordatului”.

La data de 10 iulie 1928 Buzzati îşi începe activitatea la redacţia cotidianului Corriere della Sera. Va rămâne fidel acestei publicaţii în cadrul căreia va avansa pe scară ierarhică până la moartea sa. Doi ani mai târziu, realizează primele schiţe ale romanului Barnabo, omul munţilor care îi va fi publicat în 1933, an în care este trimis în Palestina ca şi corespondent pentru Corriere della Sera. În 1935 publică "Secretul pădurii bătrâne", cel de al doilea roman al său. În 1939 Buzzati încredinţează manuscrisul romanului "Deşertul Tătarilor" prietenului său Arturo Brambilla. În luna aprilie pleacă la Addis Abeba ca şi trimis special al ziarului Corriere della Sera. Prima ediţie a romanului Deşertul Tătarilor apare la editura Rizzoli din Milano la data de 9 iunie 1940.
Între anii 1940 şi 1942 este corespondent de război la bordul crucişătoarelor Fiume şi Trieste participând la bătăliile de la capul Teulada şi Matapan şi la prima bătălie de la Syrte. Va publica "Cei Şapte Mesageri" (nuvele) şi este rechemat la redacţia principală din Milano. În anul 1945, a doua ediţie a romanului "Deşertul Tătarilor" este publicată şi marchează începutul notorietăţii autorului, iar în 1949 traducerea în limba franceză a romanului îi deschide porţile recunoaşterii internaţionale. Tot în 1949 publică "Paura alla Scala". Nouă ani mai târziu, în 1954, lui Dino Buzzati îi este decernat Premiul Napoli pentru "Il crollo della Baliverna". În 1955 Albert Camus adaptează în limba franceză "Un caso clinico"(Un cas intéressant), piesă de teatru scrisă de Buzzati în 1953. Piesa va fi jucată la Paris la Teatrul La Bruyère. În 1958 are prima sa expoziţie de pictură la Milano. În acelaşi an va publica "Sessanta racconti" pentru care primeşte Premiul Strega.
În 1960 publică "Marele Portret", un roman stiinţifico-fantastic, iar în 1963, "O dragoste". Anul 1964 este dedicat călătoriilor; călătoreşte la Ierusalim cu ocazia vizitei Papei Paul VI, apoi face primele călătorii la New York şi Washington, iar în anul următor călătoreşte la Praga. În 1966 publică "Monstrul Colombre", o colecţie de nuvele. Scrie introducerea la opera completă a lui Hieronymus Bosch. La 8 decembrie se căsătoreşte cu Almerina Antoniazzi. În 1967 are loc un vernisaj al expoziţiei personale de pictură la Paris la galeria La Pochade.
În 1970 îi este decernat premiul pentru jurnalism Mario Massai, pentru activitatea sa din vara anului 1969 cu ocazia aselenizării. În septembrie are o expoziţie de 39 de lucrări la Veneţia, ex-voto pentru Sfânta Rita. S-a stinge din viaţă doi ani mai târziu, la 28 ianuarie 1972, în urma unei tumori la pancreas (tumoare ce a cauzat şi moartea tatălui său în 1920), la clinica La Madonnina din Milano.



Monstrul Colombre

Când Stefano Roi împlini doisprezece ani, îi ceru ca dar tatălui său, căpitan şi proprietar al unei frumoase corăbii cu pânze, să-1 ia cu el la bord.
— Când voi fi mare, spuse, vreau să merg pe mare ca tine. Şi voi comanda nave mai mari şi mai frumoase decât a ta..
— Dumnezeu să te ajute, fiule, răspunse tatăl. Şi cum tocmai în ziua aceea vasul său trebuia să plece, îl luă pe băiat cu el.
Era o zi minunată, cu soare şi mare liniştită. Stefano, care nu fusese niciodată pe corabie, umbla fericit pe covertă, admirând complicatele manevre ale velelor. Şi întreba de una şi de alta pe marinarii care, zâmbitori, îi dădeau toate explicaţiile. Când ajunse la pupă, băiatul se opri, plin de curiozitate, să privească ceva care ieşea din când în când la suprafaţă, la o distanţă de două-trei sute de metri pe dâra pe care corabia o lăsa în urmă.
Deşi nava îşi luase zborul, dusă de un vânt care izbea puternic pupa dintr-o parte, obiectul îşi păstra mereu distanţa Şi, măcar că băiatul nu ştia să şi-1 explice, lucrul acela avea ceva indefinibil care-1 atrăgea grozav.
Tatăl, nemaivăzându-1 pe Stefano prin preajma sa, după ce în zadar îl strigase cu voce tare, coborî de la puntea de comandă şi porni să-1 caute.
— Stefano, ce faci tu acolo, aşa nemişcat? îl întrebă zărindu-1, în fine, la pupă, stând în picioare şi privind ţintă undele.
— Tată, vino să vezi şi tu.
Tatăl se apropie şi privi şi el în direcţia indicată de băiat, dar nu reuşi să vadă nimic.
— E un lucru închis la culoare care iese din când în când din valuri în urma noastră, spuse băiatul, şi vine după noi.
— Cu toate că am patruzeci de ani, spuse tatăl, cred că tot mai am vederea bună. Dar nu văd absolut nimic.
Şi, fiindcă fiul său insista, se duse să ia ocheanul şi scrută suprafaţa mării în direcţia urmei pe care o lăsau. Stefano îl văzu pălind la faţă.
— Ce e? De ce faci figura asta?
— Oh, de nu te-aş fi ascultat, exclamă căpitanul. Acum mi-e teamă pentru tine. Lucrul acela pe care-1 vezi ieşind din apă şi care ne urmăreşte, nu e un lucru. E un colombre. Este un peşte de care marinarii se tem mai mult decât de orice, pe oricare mare a lumii. E un rechin înspăimântător şi misterios, mai viclean decât omul. Din motive pe care poate că n-o să le ştie nimeni, niciodată, el îşi alege victima şi, după ce şi-a ales-o, o urmăreşte ani şi ani de zile, o viaţă întreagă, până când reuşeşte s-o sfâşie. Şi ciudăţenia e asta: nimeni nu poate să-1 zărească în afara victimei însăşi şi a celor de acelaşi sânge cu ea.
— Dar asta nu-i o poveste?
— Nu. Eu nu l-am văzut niciodată. Dar l-am recunoscut numaidecât după descrierile pe care le-am auzit de atâtea ori. Botul acela de bizon, gura aceea care se închide şi se deschide fără încetare, dinţii aceia teribili. Stefano, nu încape nici o îndoială, din păcate; acest colombre te-a ales pe tine şi atâta vreme cât vei umbla pe mare nu-ţi va da pace. Ascultă-mă: ne întoarcem numaidecât pe uscat, vei debarca şi nu te vei mai îndepărta niciodată de ţărm, sub nici un motiv. Trebuie să-mi făgăduieşti asta. Meseria de navigator nu e pentru tine, fiule. Trebuie să te resemnezi. De altfel şi pe uscat poţi să-ţi găseşti norocul.
Spunând aceasta răsuci numaidecât cârma, se întoarse în port şi, pretextând un rău neaşteptat, îşi debarcă feciorul. După care plecă din nou, fără el.
Profund tulburat, băiatul rămase pe ţărm până ce ultimul catarg se scufundă pe după orizont. Dincolo de digul care închidea portul, marea rămase cu desăvârşire pustie. Dar, ascuţindu-şi privirea, Stefano reuşi să zărească un punctişor negru care apărea cu intermitenţe la suprafaţa apei: colombrele său care se deplasa încet de colo până colo, încăpăţânându-se să-1 aştepte.
De atunci chemarea mării a fost alungată din inima băiatului prin tot felul de mijloace. Tatăl său 1-a trimis să înveţe într-un oraş din lăuntrul ţării, la o depărtare de sute de kilometri. Şi pentru un timp, absorbit de noua ambianţă, Stefano nu se mai gândi la monstrul marin. Cu toate acestea, în vacanţa de vară se întoarse acasă şi primul lucru pe care-1 făcu, de cum avu un minut liber, fu să se ducă degrabă la capătul digului, ca să facă un fel de probă, deşi de fapt socotea toate astea fără nici un rost. După atâta timp, monstrul colombre, admiţând chiar că toată istoria pe care i-o povestise taică-său era adevărată, renunţase, desigur, la asediu.
Dar Stefano rămase locului înmărmurit, cu inima bătându-i puternic. La o depărare de două-trei sute de metri de dig, în larg, înspăimântătorul peşte umbla de colo până colo, fără grabă, ridicând din când în când botul din apă şi îndreptându-1 spre uscat ca şi când ar fi fost nerăbdător să vadă dacă nu cumva venea, în sfârşit, Stefano Roi. Astfel ideea făpturii aceleia vrăjmaşe care-1 aştepta zi şi noapte deveni pentru Stefano o tainică
obsesie. Şi chiar în oraşul îndepărtat i se întâmpla să se trezească în puterea nopţii neliniştit. Era în siguranţă, fireşte, sute de kilometri îl separau de colombre. Dar el ştia, cu toate astea, că dincolo de munţi, dincolo de păduri, dincolo de câmpii, rechinul sta şi-1 aştepta. Şi, dacă el ar fi fost dus chiar şi în cel mai îndepărtat continent, monstrul colombre tot ar fi stat la pândă la suprafaţa apelor mării celei mai apropiate, cu inexorabila obstinaţie pe care o au uneltele destinului.
Stefano, care era un băiat serios şi plin de bunăvoinţă, îşi continuă cu folos studiile şi, de cum ajunse bărbat, îşi găsi o slujbă onorabilă şi bine plătită la o întreprindere comercială din acel oraş. între timp tatăl muri din pricina unei boli, falnica lui corabie cu pânze fu vândută de văduvă şi fiul deveni moştenitorul unei averi modeste. Munca, prieteniile, distracţiile, primele iubiri: Stefano îşi avea acum viaţa lui, cu toate aceastea gândul la colombre îl asalta ca un funest şi totodată fascinant miraj; şi, cu cât trecea timpul. în loc să dispară, devenea tot mai insistent.
Mari sunt satisfacţiile unei vieţi laborioase, aşezate şi liniştite, dar şi mai mare este atracţia abisului. Stefano abia împlinise douăzeci şi doi de ani când, luându-şi rămas bun de la prietenii din oraş şi părăsindu-şi slujba, se întoarse în oraşul natal şi-i aduse mamei sale la cunoştinţă hotărârea fermă de a urma meseria tatălui său. Femeia, căreia Stefano nu-i vorbise niciodată de misteriosul rechin, primi cu bucurie hotărârea lui. Faptul că fiul părăsise marea de dragul oraşului i se păruse întotdeauna, în adâncul sufletului ei, o trădare a tradiţiilor de familie.
Şi Stefano începu să străbată mările dovedind calităţi marinăreşti, rezistenţă la oboseală, spirit întreprinzător. Naviga, naviga, şi în urma lăsată de corabia sa, fie zi, fie noapte, pe furtuni sau pe vreme liniştită, înota neobosit monstrul colombre. El ştia că ăsta era blestemul şi osânda sa, dar tocmai din această pricină nu găsea puterea să se dea în lături. Şi nimeni de pe corabie nu zărea monstrul în afară de el.
— Nu vedeţi nimic în partea aceea? îşi întreba din când în când tovarăşii, arătând dâra pe care o lăsa în urmă corabia.
— Nu, nu vedem nimic. Dar de ce?
— Nu ştiu. Mi se părea că…
— Nu cumva vei fi văzut din întâmplare vreun colombre? ziceau ceilalţi râzând şi bătând în lemn.
— De ce râdeţi? De ce bateţi în lemn?
— Pentru că acest colombre e o fiară care nu iartă. Şi dacă s-ar apuca să urmărească această nava, ar însemna că unul din noi e pierdut.
Dar Stefano nu da îndărăt. Neîntrerupta ameninţare care îl încolţea părea chiar să-i sporească voinţa, pasiunea pentru mare, îndrăzneala sa în ceasurile de luptă şi pericol.
Cu puţinul pe care-1 moştenise de la tatăl său, de cum se simţi stăpân pe meserie, cumpără împreună cu un asociat o mică corabie de transport, după care ajunse singurul proprietar şi, mulţumită mai multor transporturi norocoase, putu apoi să-şi cumpere o adevărată navă comercială, pornind să întreprindă curse tot mai ambiţioase. Dar succesele, şi milioanele, nu reuşeau să-i smulgă din inimă acea continuă obsesie; şi, pe de altă parte, nici nu fu tentat vreodată să-şi vândă nava sau să se retragă pe uscat în vederea altor acţiuni.
Să navigheze, să navigheze era unicul său gând. După ce făcea drumuri lungi, nici n-apuca bine să pună piciorul pe pământ în vreun port oarecare, că numaidecât îl şi împungea nerăbdarea de-a pomi din nou la drum. Ştia că afară, în larg, era monstrul colombre care-1 aştepta, şi că numele de colombre
e sinonim cu acela de distrugere. Zadarnic. Un impuls de nesăvilit îl trăgea fără îndurare, de la un ocean la altul. Până când, pe neaşteptate, Stefano îşi dădu seama, într-o zi, că era bătrîn, tare bătrîn; şi nimeni din preajama lui nu pricepea pentru ce, bogat cum era, nu părăsea odată viaţa aceea blestemată de marinar. Bătrân şi amarnic de nefericit, pentru că întreaga lui viaţă fusese risipită în acel soi de fugă nebunească de-a lungul mărilor, ca să scape de duşmanul său. Dar mai puternică decât bucuria unei vieţi aşezate şi tihnite fusese întotdeauna pentru el tentaţia abisului.
Şi într-o seară, în timp ce magnifica sa navă era ancorată în rada portului unde se născuse, se simţi pe pragul morţii. Atunci îl chemă pe secund, în care avea mare încredere, şi-i ceru să nu se împotrivească la ceea ce se pregătea să facă. Ofiţerul, dându-şi cuvântul, îi făgădui.
Primind această asigurare, Stefano dezvălui secundului, care-1 asculta înmărmurit, povestea cu monstrul colombre, care-1 urmărise fără încetare timp de cincizeci de ani, zadarnic.
— M-a escortat de la un capăt la altul al pământului, spuse el, cu o fidelitate pe care nici cel mai nobil dintre prieteni n-ar fi putut-o arăta Acum mă pregătesc să mor. Şi el, acum, o fi cumplit de bătrân şi de obosit. Nu pot să-1 trădez.
Acestea fiind zise îşi luă rămas bun, porunci să se lase la apă o barcă şi se sui în ea, după ce mai ceru să i se dea un harpon.
— Mă duc acum să-i ies în cale, spuse el. Nu-i cinstit să-1 dezamăgesc. Dar mă voi lupta cu el cât mor ţine puterile.
Se îndepărtă de vas vâslind obosit Ofiţerii şi marinarii îl văzură dispărând în larg pe marea liniştită, învăluit în umbrele nopţii. Pe cer era o seceră de lună.
Nu trebui să se ostenească prea mult Pe neaşteptate botul oribil al monstrului apăru lângă barcă.
— Uite-mă, în sfârşit, spuse Stefano. Să vedem acum care pe care! Şi adunându-şi ce forţe îi mai rămăseseră, ridică harponul să lovească.
— Uh! mugi cu voce rugătoare monstrul colombre. Ce lung a fost drumul până la tine. Şi eu sunt distrus de oboseală. Ce mult m-ai făcut să înot. Şi tu fugeai, fugeai. Şi niciodată n-ai înţeles nimic.
— De ce? făcu Stefano, cu sufletul la gură.
— Pentru că nu te-am urmărit prin lumea întreagă ca să te sfâşii, cum gândeai tu. Ci aveam numai îndatorirea să-ţi încredinţez asta din partea regelui mării.
Şi rechinul îşi scoase limba, întinzându-i bătrânului căpitan o mică sferă fosforescentă.
Stefano o luă în mână şi-o privi. Era o perlă de o mărime neobişnuită. Şi recunoscu în ea faimoasa Perlă a Mării care dă, celui care o stăpâneşte, bogăţie, putere, dragoste şi linişte sufletească. Numai că
acum era prea târziu.
— Vai! zise clătinând cu amărăciune din cap. Cât de greşită mi-a fost purtarea Şi n-am izbutit decât să-mi chinuiesc existenţa mea şi s-o prăpădesc pe a ta.
— Adio, om nefericit, răspunse monstrul colombre. Şi se cufundă pentru totdeauna în apele negre.
După două luni, împinsă de resac, o bărcuţă acostă lângă o stâncă prăvălită în apele mării. Fu zărită de nişte pescari; curioşi, se apropiară. In barcă şedea un schelet alb: şi printre oscioarele degetelor ţinea strâns o mică piatră rotundă.

Colombre este un peşte de mari dimensiuni, înspăimântător la vedere şi extrem de rar. După mările în care se găseşte şi popoarele care locuiesc pe malurile lor, mai este numit şi kolomber, kahloubrha, kalonga, kalu-balu, chalung-gra. în mod straniu, naturaliştii îl ignoră. Ba câte unii susţin chiar că nu există.