Jack London

Pe numele său adevărat John Griffith Chaney, Jack London s-a născut în San Francisco ca şi copil din flori, mama lui fiind Flora Wellman şi tatăl natural astrologul William Henry Chaney, refuză recunoaşterea paternităţii. Tatăl lui vitreg tâmplarul John London îl adoptă pe Jack, acesta însă va păstra mai departe numele de Chaney. Familia scriitorului trăieşte în „San Francisco Bay Area” în condiţii sărace, toate încercările familiei de a se îmbogăţi în Oakland California se soldează cu un eşec. Tatăl său vitreg devine invalid, astfel Jack trebuie deja ca şi copil să lucreze ca vânzător de ziare, mână de ajutor în birturi, sau într-o fabrică de conserve. Condiţiile grele trăite în copilărie vor determina mai târziu vederile socialiste a scriitorului devenit între timp renumit.



Colţ Alb
-fragment din roman -
Capitolul 5
LEGEA CĂRNII


Puiul creştea repede. Se odihni două zile, apoi se aventură iar afară din
vizuină. În această nouă expediţie dădu peste puiul nevăstuicii pe care o
mâncase împreună cu mama lui, lupoaica, şi avu grijă ca şi puiul să aibă
aceeaşi soartă. De data asta însă nu se mai rătăci. Când simţi oboseala, îşi găsi
drumul înapoi spre vizuină şi se culcă. De atunci, în fiecare zi era pe afară,
străbătând întinderi din ce în ce mai mari.
Începu să cunoască măsura exactă a puterii şi slăbiciunii lui şi să ştie când
trebuie să fie îndrăzneţ şi când cu băgare de seamă. Găsea că e mai nimerit să
fie mereu cu băgare de seamă, în afară de rarele momente când, sigur pe
curajul său, se lăsa în voia micilor lui accese de furie şi a desfătării.
De câte ori dădea peste un ptarmigan rătăcit, era asemenea unui mic diavol
care se dezlănţuie. Nu scăpa un prilej să nu răspundă cu sălbăticie la
trăncănelile veveriţei pe care o întâlnise prima oară pe pinul cel veşted, iar
întâlnirea cu pasărea-elanului îl făcea aproape întotdeauna să se dedea la cea
mai sălbatică furie, căci nu putea să uite cum îi ciocănise nasul prima pasăre
de soiul ăsta pe care o întâlnise.
Uneori i se întâmpla însă ca nici măcar o asemenea pasăre să nu-i mai
trezească interesul, şi aceasta de obicei când se simţea el însuşi ameninţat de
vreun alt vânător de carne care îi dădea târcoale. Nu-i ieşea din minte şoimul,
iar umbra lui mişcătoare îl făcea de fiecare dată să se ghemuiască în cel mai
apropiat desiş. Nu se mai târa şi nici nu mai mergea crăcănat, ci căpătase
mersul mamei lui, un mers furişat şi tiptil, parcă neurmărind nici un scop,
lunecând totuşi cu o agilitate pe cât de amăgitoare, pe atât de imperceptibilă.
Cât despre vânat, norocul îi surâsese chiar de la început. Şapte pui de
ptarmigan şi un pui de nevăstuică - acesta era bilanţul uciderilor lui. Pofta de a
ucide devenea pe zi ce trecea tot mai puternică şi simţea cum îi creşte dorinţa
lacomă de a mânca veveriţa care flecărea cât o ţinea gura, dând de veste
tuturor sălbăticiunilor că puiul de lup e pe aproape. Dar cum păsările puteau
să-şi ia zborul în văzduh şi veveriţele să se caţăre pe copaci, puiul de lup nu
putea decât să încerce să se târască neobservat pe urmele veveriţei, când
aceasta se afla pe pământ.
Puiul de lup avea un mare respect pentru mama lui. Ea se pricepea să facă
rost de carne şi niciodată nu uita să-i aducă şi lui câte ceva. Apoi, ei nu-i era
frică de nimic, iar lui nici prin cap nu-i trecea că neînfricarea ei se întemeia pe
experienţă şi cunoaştere. Pentru el, aceasta însemna forţă. Mama lui
reprezenta forţa, şi când se făcu mai mare, o simţi pe propria-i piele, în
mustrarea mai aspră a labei ei, în timp ce ghiontul de dojană pe care i-l dădea
odinioară cu botul făcu loc tăişului colţilor ei. Din această pricină îşi respecta
mama. Ea îl obliga la supunere şi, pe măsură ce el creştea, mama devenea tot
mai nervoasă.
Foametea se abătu din nou şi puiul de lup simţi iar, mai limpede, muşcătura
ei. Lupoaica se jigărise alergând mereu după vânat. Abia de mai dormea în
vizuină, cheltuindu-şi mai tot timpul pe urmele vânatului; în zadar însă. De astă
dată foametea nu dură mult, dar, atât cât ţinu, fu aprigă. Puiul nu mai găsea
lapte la pieptul mamei şi nici nu mai căpătă vreo îmbucătură de carne.
Înainte vânase în joacă, pentru plăcerea în sine; acum pleca la vânat cu o
seriozitate crâncenă, dar nu găsea nimic, încercările zadarnice îi grăbiră însă
dezvoltarea. Cercetă obiceiurile veveriţei cu mai multă atenţie şi se strădui să
se strecoare cu mai multă şiretenie în urma ei, ca s-o surprindă. Urmări cu
luare-aminte şoarecii de câmp şi încercă să-i dezgroape din găurile lor, apoi
învăţă lucruri despre deprinderile păsării-elanului şi ale ciocănitoarei.
Şi iată că veni o zi când umbra şoimului nu-l mai făcu să se ghemuiască în
desiş. Devenise mai puternic, mai înţelept şi mai sigur pe sine. Şi, pe deasupra,
îl cuprinsese disperarea. Se aşeză deci la vedere, într-un loc deschis, şi-l
provocă pe şoim să se lase din înaltul cerului. Ştia el că acolo, plutind în
albastrul cerului, deasupra lui, era carne, carnea după care stomacul lui tânjea
atât de mult. Dar şoimul refuza să coboare şi să dea lupta, iar puiul de lup se
târî într-un desiş, gemând de foame şi de ciudă.
Foametea încetă. Lupoaica se întoarse acasă cu vânat. Era o carne ciudată,
deosebită de cea pe care o aducea înainte. Un pui de râs, cam de o vârstă cu
puiul de lup, dar nu atât de voinic. Şi toată această pradă era numai pentru el.
Mama îşi astâmpărase foamea în altă parte, dar el nu ştia că îşi potolise
foamea înfulecând ceilalţi pui ai râsului. Şi nici deznădejdea actului ei nu o
cunoştea. Nu ştia decât că puiul cu blana catifelată era carne, şi mâncă
desfătându-se cu fiecare îmbucătură.
Un stomac plin trage la lenevie, şi puiul zăcea în vizuină, alături de mama
lui. Îl treziră din somn mârâiturile ei -niciodată nu o mai auzise mârâind atât de
cumplit. Era poate cel mai cumplit mârâit de când o ştia. Existau şi motive
pentru aceasta şi nimeni nu le cunoştea mai bine decât ea. Vizuina unui râs nu
poate fi jefuită fără să-ţi primeşti pedeapsa. În strălucirea luminii de dupăamiază,
puiul văzu ghemuită la intrare pe mama puiului de râs. Zărind-o, i se
făcu părul măciucă pe spinare. Îl cuprinse frica şi nu era nevoie de instinct ca
să-şi dea seama de aceasta. Şi dacă ceea ce vedea înaintea lui nu ajungea,
atunci strigătul de furie pe care nepoftitul oaspe îl scoase, începând cu un
mârâit şi izbucnind brusc într-un răcnet răguşit, avea să fie destul de
convingător.
Puiul simţi imboldul vieţii din el, se ridică şi mârâi voiniceşte alături de
mama lui. Ea însă îl împinse răutăcioasă înapoi. Din pricina intrării scunde,
râsul nu putea sări înăuntru, şi când încercă să se năpustească târâş, lupoaica
se azvârli asupra lui, ţintuindu-l locului. Din toată lupta, puiul abia zări ceva.
Cele două jivine mârâiau una la cealaltă, urlau şi se împroşcau, se răsuceau,
îmbrâncindu-se, râsul sfâşiind şi rupând cu ghearele, folosindu-se şi de dinţi, în
timp ce lupoaica se folosea numai de colţi.
O dată, puiul se repezi şi el şi îşi înfipse colţii într-unui din picioarele dinapoi
ale râsului. Se agăţă de el urlând sălbatic. Fără să-şi dea seama, greutatea lui
stânjenea acţiunea piciorului, fiindu-i astfel mamei lui de mult ajutor. O
întorsătură neaşteptată a luptei îl prinse sub cele două trupuri, şi puiul trebui să
dea drumul strânsorii. În clipa următoare, cele două mame se despărţiră şi,
înainte de a se repezi din nou una asupra celeilalte, râsul îl pocni pe pui cu
uriaşa lui labă de dinainte, sfâşiindu-i umărul până la os şi izbindu-l de perete.
La întreaga larmă ce domnea se mai adăugă şi chelălăitul ascuţit, de durere şi
spaimă, al puiului. Lupta ţinu însă atât de mult, încât avu timpul să chelălăiască
până nu mai putu şi să încerce o nouă izbucnire de curaj: sfârşitul luptei îl găsi
din nou agăţat strâns de un picior dinapoi al râsului, mârâind printre dinţi cu
furie.
Râsul era mort. Lupoaica părea însă foarte slăbită şi se simţea rău. La
început îşi mângâie puiul şi îi linse umărul rănit, dar sângele pe care-l pierduse
o vlăguise şi timp de o zi şi o noapte rămase nemişcată, abia respirând, zăcând
lângă [duşmanul ei răpus. O săptămână încheiată nu părăsi văgăuna decât ca
să bea apă, şi atunci mişcările îi erau anevoioase şi dureroase. La capătul
acestei săptămâni râsul era devorat, iar rănile lupoaicei îndeajuns de vindecate
ca să-şi poată reîncepe goana după carne.
Puiul îşi simţea umărul ţeapăn şi îl durea; şchiopăta o vreme de pe urma
loviturii grozave pe care o primise. Dar acum, lumea îi părea schimbată. Se
mişca cu mai multă siguranţă, cu un simţământ de vitejie, pe care nu-l
cunoscuse în zilele de dinaintea luptei cu râsul. Trăise viaţa sub unul din cele
mai frumoase aspecte ale ei: se bătuse, îşi înfipsese colţii în carnea unui
duşman şi supravieţuise, şi datorită acestor întâmplări se ţinea acum mai
ţanţoş, cu o urmă de sfidare, care era ceva cu totul nou pentru el. Nu se mai
speria de lucruri mărunte şi o bună parte din sfială îi dispăruse, deşi
necunoscutul nu încetă o clipă să-l urmărească cu misterele şi spaimele lui de
nepătruns, veşnic ameninţător.
Începu să-şi însoţească mama în urmărirea cărnii şi cunoscu multe din cele
ce se întâmplau la vânătoare, din care îşi avea şi el acum partea. Şi pe căile lui
înceţoşate începu să desluşească legea cărnii. Erau două soiuri de viaţă - al lui
şi celălalt. Soiul lui cuprindea pe mama lui şi pe el. Celălalt, cuprindea toate
lucrurile vii care se mişcau. Dar celălalt era şi el împărţit: o parte cuprindea
făpturile pe care soiul lui le ucidea şi le mânca. În aceasta intrau animalele care
nu ucideau sau micile animale de pradă. Cealaltă parte ucidea sau mânca pe
cei din soiul lui sau era ucisă şi mâncată de cei din soiul lui. Şi din această
clasificare răsări legea. Scopul vieţii era carnea. Viaţa însăşi era tot carne. Viaţa
trăia din viaţă. Existau unii care mâncau şi alţii care erau mâncaţi. Legea era:
MĂNÂNCĂ ORI VEI FI MÂNCAT. El nu formulă legea desluşit, nu statornici condiţii
şi nici nu făcu reflecţii morale asupra ei. Nici măcar nu se gândea ce este aceea
lege: el o trăia pur şi simplu, fără a se gândi câtuşi de puţin la ea.
Văzu legea acţionând în jurul lui, pretutindeni. El mâncase pui de
ptarmigan. Şoimul mâncase ptarmiganul - mamă Şoimul ar fi vrut să-l mănânce
şi pe el. Mai târziu când se făcu şi el mai grozav, vru să mănânce şoimul.
Mâncase puiul de râs. Mama puilor l-ar fi mâncat pe el, dacă n-ar fi fost ea
însăşi ucisă şi mâncată. Şi aşa mergeau lucrurile. Toate vietăţile din jurul lui
trăiau această lege, iar el însuşi era o parte, o bucată din această lege. Era un
animal de pradă. Singura hrană era carnea, carnea vie, care alerga cu iuţeală
înaintea lui, sau zbura în aer, se căţăra pe copaci, sau se ascundea în pământ,
îl înfrunta şi se lupta cu el, sau se întorcea şi gonea după el.
Afară de legea cărnii însă, mai existau sumedenie de alte legi mai mărunte
pe care el trebuia să le înveţe şi cărora era nevoit să le dea ascultare. Lumea
era plină de surprize.
Clocotul vieţii din el, freamătul muşchilor săi însemnau fericire fără sfârşit.
Dobândirea vânatului însemna să treci prin momente de înfrigurare şi exaltare.
Momentele lui de furie ca şi luptele lui însemnau tot atâtea plăceri. Spaima
însăşi şi taina necunoscutului îl făceau să simtă că trăieşte.
Dar mai existau şi momente de destindere şi mulţumire. Să ai stomacul
plin, să picoteşti alene în bătaia soarelui -toate acestea însemnau o răsplată
deplină pentru strădania şi zbuciumul lui, ele însele o răsplată ca manifestări
ale vieţii, şi viaţa fiind întotdeauna fericită atunci când se realizează pe sine. De
aceea, puiul nu se sfădi cu mediul înconjurător potrivnic. Era foarte vioi, foarte
fericit şi foarte mândru de el.