John Updike

S-a născut la Reading, Pennsylvania, în data de 18 martie 1932. A fost fiul scriitoarei Linda Grace Hoyer Updike şi a lui Wesley Russell Updike, profesor de matematică. Până la vârsta de 13 ani a crescut în orăşelul Shillington, Pennsylvania după care familia s-a mutat la o fermă din Berks County, Pennsylvania, unde John devine interesat de literatură.
După ce a absolvit cursurile liceului din Shillington, John Updike a intrat la Harvard pe care l-a absolvt summa cum laude în 1954. Studiază arta grafică la „Ruskin School of Drawing and Fine Art” la Universitatea Oxford. După întoarcerea în Statele Unite în 1955, a lucrat vreme de doi ani la revista „The New Yorker” unde a publicat editoriale, poezii, povestiri şi cronici literare.



A debutat editorial în anul 1958, cu volumul de versuri "The Carpentered Hen and Other Tame Creatures" iar în 1959 publică primul său roman, "The Poorhouse Fair".
În 1976 a devenit membru al Academiei Americane de Arte şi Litere.
De-a lungul timpului i-au fost decernate nenumărate premii (Pulitzer, National Book Award pentru "The Centaur", PEN/Faulkner Award for Fiction, American Book Award, National Book Critics Circle Award).



John Updike murit la vârsta de 76 de ani în data de 27 ianuarie 2009, într-un spital din Danvers, Massachusetts, din cauza unui cancer pulmonar.


O lună de duminici
- fragment din roman -


Domnişoara Prynne îmi spune să scriu (după ce‑am întrebat‑o, îndrăznind să‑i opresc înaintarea pe holul maroniu‑silenţios şi uşor curbat) despre ceea ce mă preocupă cel mai mult.
Ceea ce mă preocupă cel mai mult în dimineaţa asta – imaginea care se înalţă cea mai luminoasă şi mai albăstrie printre frunzele pătate ale acelei îndepărtate stări fără formă din perioada când aveam o profesiune, o parohie, o căsătorie şi o casă parohială, imaginea unui bărbat cu picioare albe ca de cretă (eu însumi), îmbrăcat în nimic altceva decât în că­maşa vărgată a pijamalei, ca o acadea zăcând pe gazonul brumat în dimineaţa de după Halloween. Acest bărbat se caţără pe gărduleţul care îi ajunge până la brâu şi, sfios, ase­meni antilopei care îşi umezeşte botul la marginea bălţii bântuite de lei, îşi în dreaptă profilul printre tufe, în dreptul luciului ferestrei unei case fără etaj, pe vremuri garajul casei parohi­ale.
Un bărbat şi o femeie se află în această casă. Bărbatul de afară, conştient de frecarea flirtantă a tufei japoneze de fesele golaşe (de la o vreme se culcă fără pantaloni de pijama pentru cel puţin trei motive: pentru a facilita accesul auto‑masturbator, pentru a evita stran­gularea burţii din pricina şiretului sau a nasturilor de la pantaloni, pentru a emite un semnal încurajator femelei în mini‑jupe, cea care, după ce a muşcat din mărul veninos în momentul orgasmului progenitor al tatăluimeu, există suspendată în mine), ştie acest lucru. Recu­noaşte maşina femeii, un coupé negru, o clasică maşină americană. O zărise de la fereas­tra dormitorului, parcată pe o stradelă paralelă, vizibilă printre ramurile nude ale copacilor (vremelnicie! sunt deja în doliu pentru tine), al căror frunziş, în timpul verii, i‑ar fi obturat lo­caţia dureroasă. Luciul şerpuitor de pe spinarea formei de gândac, violaceu sub lumina sulfuroasă a lampadarului, care veghea deasupra stradelei, îl pătrunsese oţelit drept în inimă. Preţ de o oră sau peste, acest fabulos bărbat fantasmagoric se frământase (pe care jur că nu‑l voi uita în pofida tuturor forţelor terapiei instituţionale asmuţite asupra mea în ae­rul condiţionat din această cuşcă diabolică), încercând să trezească harponul din vizuina sinelui nevăzut. Se masturbase din nou, imaginându‑şi dinadins o femeie din trecut, o roşcată din podul trecutei tinereţi, părul ei pubian frumos împachetat în jurul comorii, ase­meni rumeguşului fin protejând un medalion ancestral. Pe moment, după ce bietul com­plice sugrumat îşi slobozise din nou povara potentă, patul se înmuiase sub el dintr‑o ab­surdă recunoştinţă, iar sărmanul a crezut că poate să alunece în somn printre săbiile gelo­ziei. Apoi, i‑a revenit în minte imaginea maşinii sub lumina lampadarului şi gândul vizavi de plânsetul şi mângâierile femeii şi a pielii de sub hainele ei, a vocii ei sub tăcere – pen ru că nu exista nici o îndoială, acest act al ei îi era adresat lui. Pentru că era amanta lui şi chiar în săptămâna aceea se culcase cu el.
Se ridicase din pat. Soţia lui îşi reajustase poziţia înăuntrul marelui ou cenuşiu al incon­ştientului. El nu îndrăznise să pună la încercare uşa dulapului predispus să scârţâie; îm­brăcat la fel de parţial ca atunci când se ridicase din pat, coborîse pe treptele de stejar, tăr­cate de razele lunii, până în dreptul uşii de la intrare al cărei vitraliu reţinea cu o rigiditate bi­zantină stafiile culorilor împletite. Tremurând – întregul său trup era doar o tremurătură, aparent solidă, asemeni materiei solide – îşi apăsase degetele pe zăvorul masiv, desprin­sese poarta gigantică a casei parohiale, trăgând‑o spre pieptul său neliniştit, păşise afară, pe granit, şi îşi scăldase picioa rele în aerul de iarnă.
Ce minunat! La început scuturi marionetele, apoi le plimbi de jur împrejur.
Gazonul era îngheţat. Totul era cufundat în întuneric. Luna se zgâia şaşiu peste umărul său îndeajuns de curioasă pentru a‑şi înclina capul. Reverendul Marshfield evită să calce pe cioburile unei mingi de plastic pe care fiii săi în mod regretabil o făcuseră bucăţi, pe o conservă pe care câinele o rosese şi o savurase ca pe‑un os, pe o tăviţă strălucitoare folo­sită de nevastă pentru cârligele de rufe, draga sfântă dezordonată care neglijase să le aducă în casă după ce uscase rufele în toamnă – cearşafurile albe înspumate, ultimul exod învolburat al graurilor punctând cerul incolor. Fusese de mult. Asta era acum. Odată ca nici­odată stelele tainice ale îngheţului clipeau sub tălpile lui. Prevăzu apariţia gardului, chiar îşi reamintea nota de plată (bătută la o maşină de scris cu litere maro) primită de la constructorul (un şarlatan lugubru, de mult falit) care plantase gardul acolo prin votul comisei di­aconilor (Gerald Harlow, preşedinte), şi alese ca loc de trecere porţiunea bordurii stratului de flori îngheţate, unde nici o aşchie a trandafirilor retezaţi n‑ar fi putut să‑l înjunghie („Cu ajutorul spinului din talpă“, scria Kierkegaard, „zvâcnesc mai sus decât oricine altcineva cu picioare nevătămate“) şi, dintr‑un singur lin pas parabolic, ex‑clericul şi voyeurul nostru îşi săltă mădularele golaşe câţiva centimetri aerieni peste scândurile albe ascuţite ale gardului şi cu tălpile înfrigurate păşi pe gazonul neîngrijit al pastorului asistent, efeminatul, bărbosul Ned (de la Thaddeus, cumva) Bork.
Perfidie, numele tău ar putea foarte bine fi Bork. Prezentul scriitor, cu nasul şi globii oculari usturându‑l încă din cauza strălucirii deşertului, abia dacă poate să indice ce anume e mai odios în acest tânăr foarte îndepărtat. Onctuoasa, melodioasa lui pronunţare afectată, de absolvent de şcoală particulară? Obrajii îmbujoraţi? Tenul cu acnee? Tentele castanii ale bărbii lui linse? Culoarea de brotac a ochilor? Sau teologia molatec‑stângace, o cremă de zahăr ars perfectă a unui misticism Jungian‑Reichian înotând într‑o supă cara­mel Tillichian-Jasperian-Bultmanniană, toate astea servite într‑o strachină de mâna a doua acestei generaţii fără sânge? Chicotitul său contagios? Sau faptul că toată suflarea paro­hiei, de la proaspătul botezat scuturat de scâncete până la ultimul credincios muribund, cu mască de oxigen pe faţă, îl adora?
De fapt, şi mie îmi plăcea de el.
Şi doream ca el să mă placă.
Era chiar el, acolo, înăuntru, împreună cu dragostea mea carnală. M‑am furişat de la fe­reastră la fereastră, încercând senzaţii tactile diferite printre varietăţile de tufe pe care sera locală (care proteja bujorii portoricani într‑o stare de intenţionată îmbujorare) le donase sfin­tei noastre cauze întru înfrumuseţarea casei parohiale. Erau acolo, înăuntrul acestui garaj transformat în locuinţă de nefamilişti, organista şi curatorul, câte unul de fiecare sex, ase­meni unor cercei împreunaţi într‑o cutiuţă prea încăpătoare unei astfel de depozitări. Doar o luminiţă palidă răzbătea dinspre Bork. Camerele lui, deşi nu multe şi toate la parter, erau aranjate cu înnebunitoare deşteptăciune: indiferent la ce fereastră mă căţăram, în nuditatea mea dosnică, întretăierea paravanelor îmi eclipsa ceea ce doream să văd. Totuşi, distin­geam în pauzele dintre forfota produsă de picioare şi suflul vijelios al respiraţiei mele, distin­geam voci – sau, dacă nu chiar nişte voci, atunci locul acela uşor erodat de pe suprafaţa li­niştii care indică porţiunea în care vocile au fost şterse.
Temător că ipotetica maşină de patrulare a poliţiştilor m‑ar putea surprinde, adică pe idealul hoţ cu fundul gol, m‑am tupilat pe alee şi m‑am uitat pe fereastra din stânga uşii de la intrare; la cealaltă extremă a imensului spaţiu din micuţa casă, în dreptul lămpii ce părea acoperită de o cuvertură trandafirie, am zărit, rapid ca un clic de Nikon, un triunghi alb chiar pe marginea canapelei, dispărând la fel de rapid. Prea ascuţit pentru a fi un genunchi, tre­buie să fi fost un cot. Prea fin pentru a fi al lui, trebuie să fi fost al ei. Ea era deasupra lui, poziţia Herei şi a lui Zeus, a lui Shakti şi Shiva. Trăiască gaura cheii!
Imaginea aceea m‑a ars pe dinăuntru aşa cum un strop de coniac arde în stomacul unui alcoolic de mult reformat. M‑am târât, literalmente („şi pe burtă vei merge înainte“), prin iarba congelată, pe sub pervazurile ferestrelor, până la fereastra cea mai apropiată de cana­pea. Cu o prudenţă excesivă, care îmi obligă încheieturile să se revolte împotriva gradualismului, m‑am îndreptat îndeajuns pentru a mă zgâi prin ochiul de geam de la ră­dăcina ferestrei. Deşi mă prevalam de întunericul învăluitor, puteam fi surprins de scăpăra­rea unui chibrit sau de o stea strigătoare, simţindu‑mi oricum faţa arzând ca aceea a unui ochi de cucuvaie. Am permis acestui ochi supradimensionat să privească spre folosul amândurora.
Acolo, nu mai de parte de un stat de om, pârguindu‑se într‑o aură roz, zăcea un picior dezgolit. Al ei. Alicia avea picioare oarecare, cu vene îngroşate, iar unele degete de la pi­cioare erau sticloase de parcă primenite pentru a creşte bătături. Era un picior de‑al ei. In­contesta bil. Şi incontestabil nud. Eram năuc. Am ascultat, încercând să aud gemetele ti­pice pe care obişnuia să le emită în timpul coitus‑ului. Însă Bork, ca mulţi alţii din generaţia lui aparent‑dezinvoltă, era foarte strict cu confortul şi îşi instalase geamuri duble rezistente la ploi şi furtuni. Apoi, chiar în faţa mea, exact la cealaltă extremitate a geamului dublu, se produse o învolburare de plete, ale lui sau ale ei, nu‑mi dădeam seama, atât de rapid cli­peam, după care m‑am rostogolit într‑o parte şi am aterizat într‑un boschet care, după frun­zele uleioase şi ţepoase, trebuie să fi fost ale unui trandafir sălbatic. Cretin şi perfid ca un arici, am zăcut acolo, acoperit de frunze şi aşchii, până ce am considerat că mă pot re­trage într‑un dans împleticit – picioarele mele desenând arabescuri asemeni cretei pe tablă – pe gazonul îngheţat al lui Bork, spre foaierul meu fetid, scârţâitorul bârlog al iertării intime.
Nici o sirenă nu se trezise pentru a mă urmări în noapte.
Nici un înger nu se materializase pe traseul treptelor.
Dungile de lumină lunară tărcau scara la fel ca înainte, ca spatele costeliv al unui sclav implorând clemenţă.
În sinea mea, sub groasa crustă fierbinte de senzaţii născute pentru a ne apăra de în­frângerile atletice şi insultele făţişe, m‑am simţit oripilat în faţa confirmării vizuale a deja evi­dentei (date fiind maşina parcată, casa, ora, sexualitatea omniprezentă şi infailibila Provi­denţă se îngrijise să‑mi asigure disconfortul) certitudini. Dar, îngemănat cu oroarea şi cuibărit confortabil lângă ea, un trup călduţ de satisfacţie se tolănise tacticos înlăuntrul meu. Această plăcere, deşi un aliaj, era profundă, mai profundă decât masochismul cre­dinciosului făţarnic, mai adâncă decât foamea codoşului pentru secrete, piciorul desculţ fiind acum unul dintre acelea. Într‑atât de profundă, de fapt, încât, privind în jos, dinăuntrul scărilor încălzite de radiatoare, pentru care nu plăteam întreţinerea, am văzut aievea covoarele confortabile şi duşumeaua tărcată de umbre a casei tatălui meu, care, de asemenea, nu‑i aparţinea.
Însă braţele ceasornicului din motel s‑au mişcat deja dincolo de erectilitatea semnalului de prânz. Astăzi cred că se impune un daiquiri cu gheaţă şi spumă gazoasă deasupra ro­mului catifelat, apoi un altul.
Dar mai întâi va trebui să conducem păpuşelul nostru sus, pe scări, să‑l punem în pat. Împinge uşa dormitorului cu un gest cu greu perceptibil, care, ştie asta negreşit, va provoca deschiderea ochilor soţiei lui.
„Dumnezeule, Tom. Unde‑ai fost?“
„Să văd de copii. Să scot pisica afară“.
Alunecă la loc în locul liber, împingând într‑o parte caldele ei porţiuni care îşi permi­seseră să‑i invadeze spaţiul. Îl întreabă: „De ce ai picioa rele atât de reci? Şi fundul? Eşti în­gheţat“.
„Am fost afară, pe iarbă“.
„Fără pantaloni?“
„Mă uitam după OZN‑uri“.
„Nu te cred“.
„Şi am citit în ziar că trece o cometă. Sau un corp ceresc asemănător“.
„Nu te cred. L‑ai spionat pe Ned. Nu eşti normal“.
„Face parte din cura sufletu lui meu. Curo, curate, curare“.
„Tom, eşti bol nav. Ce ne facem cu tine?“
Preţ de o secundă abisală am crezut că mâna ei, în timp ce mă cerceta cât de rece eram, va rătăci înspre penisul meu. Dar pericolul, aşa cum e cazul multora, trecu.