Nicu Caranica

S-a născut la 18 ianuarie 1911, la Bitolia, în Macedonia. Tatăl lui, Ion Caranica, profesor de muzică, dirijor şi compozitor, a fost premiat, la recomandarea academicienilor George Enescu şi Dumitru Caracostea, cu Marele Premiu "Năsturel", pentru lucrarea sa "130 de melodii populare româneşti", apărută în 1937.
Mama sa Sevastia, era sora academicianului Capidan.
Eta Boeriu, sora poetului a fost ea însăşi poetă, traducătoare remarcabilă din literatura italiană veche şi contemporană.
Nicu Caranica a urmat şcoala primară şi liceul la Turda (1919 - 1928) şi Universitatea la Cluj (1928 - 1932). A urmat un prim an de studii în Franţa, la Universitatea catolică din Lille. Şi-a luat licenţa cu teza "La critique de Baudelaire", în 1932. Între 1935 şi 1936, studiază la Sorbona şi Ecole Normale Superieure, din Paris, lucrând la o teza de doctorat despre critica totală (plastică, muzică literatură) a lui Baudelaire, teză rămasă, din păcate, neterminată, din cauza neprelungirii bursei şi a vicisitudinii vremurilor care au urmat.
A fost, pe rând, profesor în ţară, apoi ataşat de presă la Legaţia Română din Quirinal.
Fiind rechemat din postul de ataşat de presă în ţară, refuză întoarcerea şi optează pentru condiţia de exilat. Timp de zece ani a trăit în Italia, în perioada 1943 - 1945 fiind asistent pe lângă profesorul Ramiro Ortiz, la Institutul de filologie romanică a Universităţii din Padova.
Din 1951 s-a stabilit la Paris, unde a şi murit.
A debutat în presă la 16 ani, în "Propilee literare", dar adevăratul său debut e considerat cel din 1932, din "Gând românesc".
În 1940, a fost numit de Sextil Puşcariu colaborator la Marele Dicţionar al Academiei.
În volum a debutat cu "Poeme şi imnuri", Editura Miron Neagu, Sighişoara, 1940.
A mai publicat volumele "Povestea foamei", Destin, Madrid, 1945, "Naşterea tragediei", Destin, Madrid, 1968 (carte renegată mai btârziu de autor), "Mouvement irreversible", Editura La Pensee Universelle, Paris, 1972, "Anul 1940, Editura Ethos - Ioan Cuşa, Paris, 1981, "La lotta con l'angelo", (traducere din franceză de autor), Editura U.N.U.P.A.D.E.C, Roma, 1992, "Capira Luzi", Roma, 1994.
A colaborat la revistele din ţară "Herald", "Gând românesc", "Abecedar", "Revista Fundaţiilor Regale", "Curentul literar", şi din exil: "Caiete de dor", "Anotimpuri", "Semne", "Destin", "Limite", "Ethos", "Nation Francaise", "Quinta generazione" (Bologna), "La panarie" (Udine) etc.
După 1989, a colaborat la "Steaua" şi "Vatra".
Prezent în antologiile "Tineri poeti ardeleni", a lui Emil Giugiuca, (Editura Fundaţiilkor regale, Bucureşti, 1940) şi în cele două antologii ale lui Horia Vintilă, "Antologia poeţilor români în exil", Buenos Aires, 1950, şi "Poezia românească nouă", Salamanca, 1956.
Membru, din 1950, la "Centre roumain de recherches", Sorbona, Paris.



Închinare

Mi-ai făcut să-mi crească frunze tinere
Iar şi iar pe crengile-mi uimite.
Har mi-ai fost, vărsând fără reţinere
Apele luminii nenumite.
Evul nostru fără capăt iată-l,
Liberat ecoul ni-l trimite;
Arde-n tine iară, arde-n Tatăl.
(Paris, 7 martie 1985)


Desen

Un deget de copil mă desenează,
Direct pe faţa mea mă desenează,
Atent mă desenează.

Îmi scrie ocgii,
Îmi scrie gura,
Fruntea, nasul, urechile,
Contururile,
Toate trase-n amănunt,
Scrise din nou cu şerpuiri de aer,
Cu mângâieri de aer.

Desenul feţei mi-acoperă faţa,
Desenul feţei îmi vădeşte faţa,
Cu un fard îngeresc fără materie,
Cu o lumină venită din pornirile bune ale inimei,
Ca o pruncie.

Chipuri uşoare ning afară,
Chipuri uşoare curg în mine.
Inspir îmbătat profiluri uşoare,
Expir mulţumind profiluri uşoare,
Mi-e inima insulă pe ape uşoare,
mi-s gândurile fluturări uşoare,
păsări uşoare.

Ah, deget de copil


Curge pe lume tristeţea

Curge pe lume tristeţea
ca o goană de vânturi albastre,
ca o goană de gânduri albastre,
ca o ceară amară,
ca o seară amară,
curge pe lume tristeţea
pe suflu, pe suflete,
tâmple şi cugete,
curge tristeţea cu reptile de aur,
încolăcinde, nemilos de blânde,
aur trist, aur trist în sânge
curge tristeţea.


Fără să ştiu

Iubire, sunet argintiu,
lumină-n apă, lunecare,
de unde chemi cântând, din care
aur adânc arzând în mare
mă tot îndemni să vreau, să fiu?

Vie te joci cu multul viu,
iar şi iar la tine lunec,
mă fac auroră, mă-ntunec,
acu-s văpaie, acu fumeg,
fără-ncetare mor şi-nviu.

Cu tine infinit mă-nbiu,
pe toate limbile te laud,
aud ecou şi parcă n-aud,
ci de-mi şoptesc că-n van te caut
te strâng la piept fără să ştiu.