Haruki Murakami

S-a născut la 12 ianuarie 1949 la Tokyo, dar s-a mutat încă din copilărie la Kobe, unde a absolvit şi liceul. A studiat teatrul la Facultatea de Litere a Universităţii private Waseda din Tokyo, una din cele mai faimoase universităţi private japoneze, unde a studiat deopotrivă limba franceză, dar în special tragedia Greciei antice.
A cunoscut-o pe soţia sa Yuko în Tokyo şi au deschis un club de jazz în capitala Japoniei care se numea Peter cat. S-a căsătorit la doar 22 de ani, o căsătorie din timpul facultăţii, extrem de fericită, care i-a inspirat povestea din romanul "Pădurea norvegiană".
A părăsit Japonia în 1991 şi a trăit şi predat la universităţi americane. A revenit în ţara natală abia în 1995.
Succesul romanului "Pădurea norvegiană"(titlul conţine o trimitere intertextuală la celebrul cântec Norwegian Wood al formaţiei Beatles), devenit bestseller în 1987, l-a făcut cunoscut nu numai în Japonia, ci şi în lumea largă.

A publicat mai multe volume cum ar fi volumul de povestiri După cutremur (2001), romanele În căutarea oii fantastice (1982), Pădurea norvegiană (1987), Dans dans dans (1988), La sud de graniţă, la vest de soare (1992), Iubita mea, Sputnik (1999), Cronica păsării-arc (1995), La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor.
În categoria non-fiction a publicat volumul inspirat de atacul celebru cu gaz Sarin din metroul din Tokyo iniţiat de secta Aum intitulat Underground, Atacul cu gaz din Tokyo şi sufletul japonez(1997-1998). În 2003 a publicat ultimul său roman, Kafka pe malul mării, tradus în limba engleză în anul următor.
A tradus în limba japoneză autori americani, care şi-au lăsat amprenta asupra scrisului propriu, cum ar fi Francis Scott Fitzgerald, Truman Capote, John Irving, Raymond Carver, J. D. Salinger.




La sud de graniţă, la vest de soare
- fragment din roman -

M-am născut pe 4 ianuarie 1951, deci în prima săptămănă din prima lună a primului an din cea de a doua jumătate a secolului XX. Nu cred că data are o importanţă deosebită, dar din cauza ei părinţii m-au botezat Hajime, care înseamnă „început" în limba japoneză. în afară de asta nu cred că numele meu ar putea avea vreo altă semnificaţie. Tata lucra la o mare agenţie de bursă, iar mama era casnică. Tata fusese recrutat încă din vremea studenţiei şi trimis să lupte pe frontul din Singapore, iar după terminarea răz-boiului a mai rămas un timp în lagăr. Casa mamei a ars pănă-n temelii în 1945, în urma unui raid B-29. Generaţia lor a suferit mult din pricina războiului ce părea fără sfărşit.
Cînd m-am născut eu, urmele războiului se şterseseră: nu se mai zăreau nici ruine arse pănă-n temelii, nici trupe de ocupaţie. Locuiam într-un orăşel liniştit, într-o casă pusă la dispo-ziţie de agenţia la care lucra tata. Casa era cam veche, e adevărat, pentru că fusese construită înainte de război, dar era destul de încăpătoare. Ce mă încănta însă cel mai mult era faptul că aveam pini în grădină, ba chiar şi un iaz şi cîteva felinare din piatră.
Locuiam într-o suburbie tipică pentru clasa de mijloc. Toţi colegii mei de şcoală stăteau în căsuţe cochete. Poate unele erau mai mari decît a mea, dar toate aveau intrări elegante şi pini în grădină. Taţii noştri lucrau la diverse firme sau erau specialişti în diferite domenii; cît despre mame, rareori se întămpla ca acestea să fie anga-jate undeva. Şi aproape toată lumea avea un căine sau o pisică. Nu cunoşteam nici măcar o singură persoană care să locuiască la bloc sau în vilă, la comun. Ne-am mutat după o vreme în altă parte a oraşului, dar şi acolo a fost exact la fel. în concluzie, pănă nu am plecat la univer-sitate, la Tokyo, am fost convins că toţi bărbaţii purtau cravată cînd mergeau la serviciu, că toată lumea locuia în căsuţe cu grădină şi creştea căini sau pisici. Mărturisesc că mi-ar fi fost absolut imposibil să-mi imaginez un alt stil de viaţă.
Acolo unde am crescut eu orice familie obiş-nuită avea doi sau trei copii, iar prietenii mei din copilărie făceau parte din asemenea familii tipice, adică mai aveau unul sau doi fraţi. Dacă nu erau doi copii în familie, atunci erau trei, iar dacă nu erau trei, atunci erau doi. Rareori se întălneau familii cu şase sau şapte copii, dar şi mai neobişnuite erau cazurile în care copilul era singur la părinţi.
Eu nu am avut nici fraţi, nici surori, deci am fost singur la părinţi. Asta mi-a creat un complex de inferioritate pe care l-am simţit toată copi-lăria. Aveam senzaţia că duc o existenţă stranie şi că mie îmi lipseşte ceea ce au alţii.
Cît am fost mic, am detestat sintagma „singur la părinţi". Ori de cîte ori o auzeam, aimţeam

că-mi lipseşte ceva, că nu mă pot considera pe de-a-ntregul o fiinţă umană. Parcă plutea undeva în aer şi mă ameninţa ca un deget acuzator:
„Băiatule, îţi lipseşte ceva!" părea să-mi spună.
Lumea zicea că toţi copiii singuri la părinţi sunt gingaşi, alintaţi şi cumplit de egoişti, iar afirmaţia se făcea cu aceeaşi naturaleţe cu care s-ar fi spus că presiunea atmosferică scade pe măsură ce urci tot mai sus pe munte sau că vacile dau lapte. Nu puteam să sufăr să mă întrebe cineva de fraţi şi de surori. De îndată ce auzeau că sunt singur la părinţi, precis mă considerau gin-gaş, alintat şi egoist. Mă obosea cumplit reacţia automată a oamenilor, ba chiar mă simţeam jig-nit. Ceea ce mă deranja însă mai mult era de fapt altceva: tot ceea ce gîndeau sau spuneau despre mine era adevărat. Eram într-adevăr gin-gaş, alintat şi egoist.
In şcoala pe care am urmat-o nu s-au prea întălnit cazuri de copii singuri la părinţi. De fapt, în cei şase ani de şcoală primară n-ana întălnit decît un singur exemplu şi de aceea îmi stăruie, probabi), în minte. Este vorba despre o fată cu care m-am împrietenit şi cu care vorbeam deseori vrute şi nevrute. Ne înţelegeam reciproc. Aş putea spune că mă îndrăgostisem de ea.
Se numea Shimamoto. Făcuse poliomielită imediat după naştere şi de aceea îşi tăra puţin piciorul stîng. S-a mutat la şcoala mea la sfăr-şitul clasei a cincea. Cu tot handicapul fizic, care i-ar fi putut afecta psihicul, ea era mult mai puternică şi mai stăpănă pe sine decît mine. în plus se comporta mai normal decît orice alt copil singur la părinţi. Nu se văita niciodată şi chiar
dacă o supăra ceva, era mereu cu zămbetul pe buze. De fapt, cu cît lucrurile deveneau mai neplăcute, cu atît zămbea mai tare. lubeam zăm-betul acela al ei şi simţeam cum mă calmează, cum mă încurajează. Parcă îmi spunea: „Stai liniştit, ai răbdare, toate se rezolvă". După ce ne-am despărţit, ori de cîte ori imi aminteam de ea, zămbetul său îmi plutea încă viu în faţa ochilor.
Shimamoto învăţa bine şi la şcoală era drăguţă cu toată lumea. Toţi o respectau, cu toate că era, ca şi mine, copil singur la părinţi. Nimeni nu o chinuia, nimeni nu rădea de ea, dar asta nu înseamnă că toată lumea o plăcea. De fapt, în afară de mine, nu avea nici măcar un singur prieten adevărat.
Poate că era prea calmă şi prea stăpănă pe sine. Ceilalţi copii din clasă o considerau probabil îngămfată şi distantă. Eu am fost singurul care a descoperit sub această aparenţă ceva cald şi fragil totodată. Ascundea ceva care se voia totuşi des-coperit, ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea.
Shimamoto a învăţat la mai multe şcoli din pricină că tatăl ei se transfera mereu la altă sucursală din cadrul companiei. Nu-mi aduc aminte exact cu ce se ocupa, cu toate că ea mi-a explicat o dată. Eu eram însă ca toţi copih: îmi intra pe o ureche şi îmi ieşea pe cealaltă tot ce nu mă interesa în mod deosebit. Parcă îmi amintesc totuşi că lucra la o bancă sau la o circă fmanciară sau ceva de genul ăsta. Deşi casa în care locuia era închiriată de firmă, era totuşi o casă mare, în stil occidental, împrejmuită de un

zid scund, dar solid, din piatră. Mai avea şi un gard viu, iar printre deschizăturile acestuia se zărea curtea cu peluză.
Shimamoto era solidă, cam cît mine de înaltă, şi cu trăsături distincte. Eram convins că o să ajungă o femeie frumoasă deşi, cînd am cunos-cut-o, fizicul ei nu reflecta nici pe departe frumu-seţea interioară. Nimeni nu o considera atractivă la vremea aceea şi unii oameni se simţeau pro-babil stănjeniţi în preajma sa din pricina ambi-valenţei comportamentului ei deopotrivă matur, şi copilăros.
Cred că învăţătoarea a aşezat-o în bancă cu mine, în prima lună, pentru că eram vecini. Casa ei era la doi paşi de a mea în sensul propriu al cuvăntului. îi spuneam tot ce are de făcut, de ce manuale are nevoie, ce teste se dau săptămănal, ce instrumente îi sunt necesare, unde am ajuns cu materia, cînd trebuie să facă de serviciu la curăţenie şi la masa de prănz. Aşa se proceda la noi în şcoală: cine stătea cel mai aproape de elevul nou-venit trebuia să aibă grijă de el. Deoarece avea probleme cu piciorul, învăţătoarea m-a luat deoparte şi m-a sfătuit să fiu mai atent cu ea decît aş fi cu un copil normal.
Aşa cum se întămplă de obicei cu copiii de unsprezece-doisprezece ani cînd stau de vorbă cu cineva de sex opus, conversaţia dintre noi a fost, în primele zile, oarecum forţată. în clipa în care am realizat că amîndoi suntem copii singuri la părinţi, lucrurile s-au schimbat brusc şi ne-am simţit foarte apropiaţi unul de celălalt. Era prima ocazie, pentru fiecare dintre noi, să cunoască un copil singur la părinţi, aşa că am profitat şi am
schimbat, pe îndelete, impresh. Aveam să ne spunem o mulţime de lucruri pe care fiecare le ţinuse pănă atunci doar pentru el. De multe ori mergeam acasă împreună. Făceam kilometrul acela pe jos, de plăcere (mergeam încet din pricina piciorului ei) şi povesteam tot felul de lucruri. Asa am ajuns să ne dăm seama că aveam multe puncte în comun: ne plăcea amîndurora să citim, să ascultăm muzică şi iubeam pi.sicile; nu ne plăcea să ne dezvăluim altora sentimentele, iar lista cu măncărurile pe care le detestam era destul de lungă. Materiile care ne plăceau la şcoală nu constituiau o problemă, dar pe cele care ne displăceau, le uram din tot sufletul. Dacă ar fi să menţionez o deosebire între noi, ar fi aceea că Shimamoto se închidea în mod conştient într-o carapace protectoare. Ea învăţa şi la mate-riile care nu-i plăceau şi lua note mari. Eu nu eram aşa. Dacă ni se servea la masă o măncare pe care o detesta, ea nu o dădea la o parte, ci o mănca pe toată. Cu alte cuvinte, zidul protector pe care şi-l înălţase în jurul său era cu mult mai solid decît al meu, dar ceea ce se ascundea îndă-rătul lui semăna foarte bine cu ceea ce se afla în spatele zidului meu.
Mă simţeam foarte bine în preajma ei şi pentru mine era o experienţă cu totul inedită. Nu am avut niciodată senzaţia de tulburare sau nelinişte pe care o aveam în preajma altor fete. Imi plăcea grozav să plec cu ea de la şcoală. Shimamoto îşi tăra puţin piciorul stîng şi uneori ne mai aşezam pe cîte o bancă în parc ca să ne odihnim, dar asta nu mă deranja, ci dimpotrivă, eram bucuros că pot sta mai mult cu ea.
Curînd am ajuns să petrecem foarte mult timp împreună, dar nu-mi amintesc să se fi luat cineva de noi vreodată. Atunci nu mi s-a părut ciudat, dar acum, dacă stau şi mă gîndesc, nu mi se mai pare aşa. Copiii de vărsta noastră obişnuiau să tachineze perechile, găseau mereu ceva de răs şi de comentat. Pe noi ne-au lăsat în pace probabil datorită personalităţii puternice a lui Shimamoto. Avea ea ceva care-i fiicea pe cei din jur să se simtă încordaţi, un aer ce-i determina parcă să gîndească : „Să avem grijă să nu spunem vreo prostie în faţa acestei fete". Chiar şi profe-sorii păreau uneori încurcaţi cînd era vorba de ea şi aceasta se datora poate faptului că şchiopăta. Oricum, mie mi se părea nemaipomenit că lumea o lăsa în pace pe Shimamoto şi nu o tachina.
Din cauza problemelor de la picior, Shimamoto nu făcea sport, iar în zilele cînd mergeam în excursii sau urcam pe munte, ea stătea acasă. Nu venea nici în taberele de înot, vara, iar în ziua cînd aveau loc competiţiiie sportive nu cred că se simţea tocmai în largul său. Lăsînd la o parte aceste amănunte, viaţa ei de şcolăriţă era absolut normală. Nu prea vorbea despre piciorul ei. Dacă îmi amintesc bine, nu a pomenit nici măcar o dată de el. Nu şi-a cerut niciodată scuze că ajungeam încet acasă, dar nici nu am citit vreodată pe chipul ei intenţia de a zice aşa ceva. Eu ştiam exact că nu spunea nimic tocmai din pricină că piciorul o deranja. Nu-i plăcea să meargă în vizită la alţi copii tocmai pentru că trebuia să se descalţe în hol. Tocurile pantofilor aveau înălţimi diferite, iar pantofii se deosebeau puţin între ei, lucru pe care ţinea cu tot dinadinsul să-l ascundă altora. Cred că erau pantofi făcuţi la comandă. Mie mi-a atras atenţia faptul că, de îndată ce ajungea acasă, şi-i arunca repede într-o cutie şi nu-i lăsa la vedere.
Shimamoto avea în camera de zi o combină stereo de ultimul tip şi mergeam deseori la ea să ascult muzică. Era o combină extraordinară, dar colecţia de discuri a tatălui ei nu era pe măsură. Erau cel mult cincisprezece discuri, în cea mai mare parte cu muzică clasică foarte cunos-cută. Am ascultat acele cincisprezece discuri de nenumărate ori şi îmi amintesc şi azi, foarte clar, fiecare melodie în parte.
Shimamoto se ocupa de discuri. Scotea cîte unul din învelitoare, cu grijă, îl aşeza pe platan fără să îl atingă cu măna şi după ce ştergea cu o periuţă fină şănţuleţele, cobora uşor acul. Cînd se termina discul, pulveriza puţin lichid anti-praf deasupra lui şi îl ştergea cu păslă. Apoi îl băga în învelitoare şi-l punea la loc, pe raft. Tatăl ei o învăţase să procedeze astfel şi ea îi urma instruc-ţiunile, una cîte una, cu o seriozitate demnă de toată lauda, ţinîndu-şi respiraţia şi mijind ochii. Eu o priveam, nemişcat, de pe canapea. Abia după ce ajungea discul la loc, pe raft, se întorcea spre mine şi-mi arunca acel zămbet inconfun-dabil. Şi de fiecare dată aveam senzaţia că nu umblă cu un disc, ci cu un suflet fragil închis într-o sticlă.
Eu nu aveam acasă nici discuri, nici combină, pentru că ai mei nu erau amatori de muzică. Ascultam întotdeauna muzică în camera mea, mulţumindu-mă cu un tranzistor mic din plastic. îmi plăcuse înainte muzica rock and roll, dar am învăţat să iubesc muzica clasică datorită lui Shimamoto. Părea din „altă lume", dar mă atră-gea mai cu seamă pentru că fata făcea parte din „lumea" aceea. o dată sau de două ori pe săptă-mănă, eu şi ea stăteam pe canapea şi în timp ce beam ceaiul pregătit de mama ei, ascultam uver-turile lui Rossini, Pastorala lui Beethoven şiPeer Gynt. îmi plăceau grozav asemenea după-amieze şi mama ei era foarte încăntată de faptul fiica sa îşi făcuse deja prieteni, deşi abia se mutase la şcoala cea nouă. Aveam întotdeauna grijă să arăt bine şi să mă îmbrac frumos şi asta a contat destul de mult. Să fiu cinstit, nu prea îmi plăcea mama ei, deşi nu pot spune că aveam vreun motiv anume. Se purta foarte frumos cu mine, dar mă irita uneori felul ei de a vorbi şi nu mă simţeam în largul meu.
Dintre toate discurile tatălui ei, cel mai mult îmi plăcea cel cu concertele de pian ale lui Liszt:
căte un concert pe fiecare parte. Aveam două motive să iubesc discul acela: în primul rînd, învelitoarea era foarte frumoasă, iar în al doilea rînd, nici una dintre cunoştinţele mele - cu excep-ţia lui Shimamoto, bineînţeles - nu ascultase concerte pentru pian de Liszt, şi zău că numai la gîndul acesta îmi zvăcnea inima în piept de bucurie. Descoperisem o lume pe care cei din jurul meu nu o ştiau - ca o grădină secretă în care doar mie mi s-a permis accesul. Cînd ascultam concertele lui Liszt, mă simţeam înălţat pe un alt plan existenţial, cu o treaptă mai sus decît oamenii obişnuiţi.
Muzica însăşi era minunată. La început mi a-a părut exagerată, artificială, chiar de neînţeles.
Încetul cu încetul însă, după ce am ascultat-o de nenuinărate ori, rni-arn format o imagine în minte, o imagine care avea un sens. Cînd închideam ochii şi mă concentram, eram capabil să văd vărte-jurile pe care le creau sunetele. Se năştea un vărtej şi din el izvora altul, iar acesta se lega, la rîndul lui, de un al treilea şi tot aşa. Abia acum realizez că acele vărtejuri aveau ceva ideal, ceva abstract în ele. Mi-ar fi plăcut să-i vorbesc lui Shimamoto despre ele, dar nu puteau fi descrise în cuvinte obişnuite. Ca să le pot descrie exact, aş fi avut nevoie de alte cuvinte, iar eu nu cunoşteam acele cuvinte. Şi pe urmă mai era ceva: chiar dacă aş fi avut curajul să le numesc în vreun fel, nici măcar nu eram sigur că ceea ce simţeam merita să fie descris. Din păcate, am uitat numele pianistului care interpreta concer-tele respective. Nu-mi amintesc decît învelitoarea viu colorată şi faptul că discul era ciudat de greu şi de gros.
In afară de muzică clasică, Shimamoto mai avea pe raftul acela şi Nat King Cole şi Bing Crosby. I-am ascultat de nu ştiu cîte ori. Pe Crosby îl ascultam în orice anotimp, chiar dacă era un disc cu căntece de Crăciun. Mă mir că eram în stare să ascultăm aşa ceva întruna fără să ne săturăm.
într-o zi de decembrie, în apropierea Crăciunu-lui, eu şi Shimamnto stăteam pe canapea în camera de zi şi, ca de obicei, ascultam muzică. Mama ei plecase cu nişte treburi în oraş şi eram doar noi doi în casă. Era o după-amiază întune-cată şi înnorată. Razele soarelui, brăzdate de firicele de praf, abia reuşeau să străpungă norii groşi. Totul părea sumbru şi nemişcat. Era la vreme de seară, dar se întunecase complet. Nu cred că am aprins lumina pentru că îmi stăruie în minte umbra focului din sobă proiectată pe pereţi. Nat King Cole cănta Pretend şi bineînţeles că la vremea aceea noi nu înţelegeam deloc cuvintele în engleză. Nouă ne păreau nişte formule magice, dar pentru că îmi plăcea melodia şi pentru că o ascultasem de nenumărate ori, am reuşit şi eu să băigui cuvintele de început:
Pretend you're happy when you're blue It isn't very hard to do
Acum le pricep foarte bine sensul: „Prefă-te că eşti fericit cînd eşti abătut / Nu este chiar atît de greu". Căntecul era la fel de fermecător precum zămbetul ei. Cuvintele păreau să exprime un anumit mod de a privi viaţa, deşi la vremea respectivă mi se părea greu să privesc viaţa astfel.
Shimamoto era îmbrăcată cu un pulover albas-tru. Avea mai multe pulovere albastre. Probabil că îi plăceau ei puloverele albastre. Sau poate le purta pentru că se potriveau cu paltonul bleuma-rin cu care venea la şcoală. Gulerul bluzei albe i se vedea întotdeauna de sub pulover. Purta fustă în carouri şi şosete albe. Puloverul moale şi mulat pe corp îi scotea în relief sănii mici. Stătea pe canapea cu ambele picioare adunate sub ea şi cu un cot rezemat de spătar. Asculta muzică cu privirile undeva, departe.
— E adevărat ce se zice, m-a întrebat, că părinţii care au un singur copil nu se înţeleg bine ?
M-am gîndit puţin, dar nu vedeam nici o legătură între cele două aspecte ale problemei.