S-a născut la Bucureşti, la 22 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, înainte de naşterea scriitorului) şi al Anei Cheler. A fost crescut de o doică din familia subcomisarului de poliţie Tudor Popescu, din mahalaua Moşilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul "Sfântul Sava" şi la Liceul "Gheorghe Lazăr" din Bucureşti. Rezultatele bune la învăţătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultăţii de Filozofie şi Litere de la Universitatea Bucureşti. Îşi ia cu brio licenţa, cu calificativul "magna cum laude", în faţa unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu . Devine mai apoi profesor de liceu la Timişoara. Îşi ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată "Modalitatea estetică a teatrului". A publicat un studiu în lucrarea "Istoria filosofiei", coordonată de N. Bagdasar, legat de un cîmp nou, fenomenologia în opera lui Husserl.
Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile şi fetele de azi, sub pseudonimul Raul D.
Între 1916 - 1918 participă ca ofiţer la primul război mondial, iar experienţa trăită acum se regăseşte în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). În 1916, e mobilizat şi pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăşi în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german îşi pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viaţă, după cum îşi notează în Jurnal: "Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate posibilităţile vieţii. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie şi de atenţie cu care alţii pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează “în şoaptă” eu rămîn vecinic absent". Ambianţa războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la Bucureşti.
Încă din anul 1920 participă la şedinţele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stânga, N. D. Cocea e modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor şi a eroului său, Ladima, din romanul Patul lui Procust.
Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morţii în 1923. În 1933 publică cel mai valoros roman al său şi unul dintre romanele importante ale Modernismului european, Patul lui Procust.
În 1939 este numit directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, unde va rezista doar 10 luni, iar din 1947 este ales membru al Academiei Române.
Moare la 14 mai 1957, la Bucureşti. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu Un om între oameni rămâne neterminat. Ion Negoiţescu îi va caracteriza sec romanul, drept "o întreprindere jalnică". Motivul este simplu, Camil Petrescu a îmbrăţişat principiile realismului socialist şi a devenit unul dintre cântăreţii noului regim comunist.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
- fragment -
Îmi dădea o impresie de echivoc: mă simţeam în mâna celor doi oameni, care luau necontenit aere grave şi atitudini importante, ca în mâna unui medic, care-ţi aplică aparate şi face încercări cu tine, fără să spuie exact ce vrea, pretinzându-ţi, destul de nejustificat, absolută încredere. Dealtfel, mi-e greu să merg imediat în spatele cuiva, cu obligaţia să calc exact în urmele lui.
Mai ales că în timpul acesta munca mea la Universitate mă pasiona şi fără îndoială că a fost cea mai rodnică din viaţa mea. Chiar în a doua jumătate a lui april am avut o lucrare de seminar, care a fost o adevărată lecţie despre Critica raţiunii practice. Profesorul, foarte serios şi foarte pretenţios, obişnuia să lase pe catedră pe studentul care expunea lucrarea, iar el trecea în rândul auditorilor, în prima bancă. Noutatea era acum că, spre deosebire de toţi colegii mei, care-şi citeau lucrările, eu vorbeam, timp de o oră, despre tema dată, fără altceva dinainte decât o pagină cu note.
Negreşit, Critica raţiunii practice, excesiv dogmatică, prezintă mult mai puţine greutăţi decât aceea a raţiunii pure, chiar în textul kantian, ba încă, ţinând seama mai mult de sală decât de profesor, căutasem să ocolesc cât mai mult dificultăţile metafizice. Nevastă-mea a fost până seara gravă şi tăcută. Faptul că fusesem tratat de profesor cu atâta deferenţă măsurată, că timp de o oră fusesem pe catedră obiectul privirilor unei săli pline, în care erau şi câteva studente, frumoase, necunoscute nouă, de la altă facultate probabil, sfiala admirativă cu care eram felicitat de colegi şi de roiul de fete care mă înconjurase, la sfârşitul orei lângă catedră, o intimidaseră.
S-a rezemat de braţul meu, caldă şi îngândurată. Aveam de făcut cumpărături şi simţeam nevoia să schimb oboseala în joc şi destindere. Am fost cu trăsura după-masă la Şosea, până dincolo de vila Minovici. A vorbit în timpul plimbării puţin şi părea mereu preocupată. Numai când a fost în patul jos şi larg, ghemuită între pernele albe, după obiceiul ei, a şoptit, parcă mai mult pentru ea: "Uf... şi filozofia asta!" Spunea "uf, şi filozofia asta!" cu un fel de ciudă, cum ar fi spus: "uf, rochia asta!" sau "uf, pantoful ăsta!" care o strânge.
- Dar ce-ţi face filozofia, fată dragă?
- Nu pricep nimic... nimic, şi-i erau ochii mari şi albaştri, încruntaţi de necaz.
- Cum, acum, după ce ai audiat aproape doi ani cursuri de filozofie, constaţi că nu pricepi nimic?
- Lasă-mă-n pace... niciodată n-am priceput nimic... ce naiba vor toţi filozofii aceştia?
- Şi-i iubeşti tu... cred că nimic mai mult... Aşa o fată slută ca tine...
- Ascultă, vorbesc serios acum... Te rog foarte mult...
- Ei, cum vorbeşti serios, draga mea, dacă vrei să ştii ce vor filozofii?
Lumina lămpii, strânsă şi răsfrântă de abajur, îi poleia rotunzimile albe, în culcuşul patului cu perne mari, pătrate, de olandă parcă scrobită.
- Ascultă, ţi-a trecut vânătaia pe care ţi-ai făcut-o la genunchi, când te-ai lovit de scaunul căzut ieri? şi i-am ridicat cămăşuţa spumoasă de pe genunchi, ca să văd.
Şi-a tras-o nervoasă la loc.
- Lasă asta şi răspunde la ce te întreb.
- Cum, dragă, vrei să ştii serios ce vor filozofii?
- Da... şi era gravă ca un copil care cere luna sau pasărea de aur...
- Nu ştiu...
- Cum nu ştii? Atunci de ce vorbeşti la Universitate?
- Ce vrei să fac? Vorbesc şi eu aşa...
- Dar lumea de ce spune că ştii?
- Spune cineva enormitatea asta?
- Lasă-mă-n pace, că nu vrei să-mi spui, şi albastrul ochilor i s-a întunecat, buza de jos, umedă, i s-a răsfrânt a ciudă.
Aş fi vrut s-o sărut, aşa îmbufnată şi copilăroasă ca o cadână.
- Fată dragă... zău dacă ştiu.
- Spune ce ştii... Ce-ai vrut să spui azi când ai spus "nelinişte metafizică"?
M-a mirat că a reţinut expresia, dar pare-se că a frapat-o ca pe excursionişti un obiect de curiozitate colorată, în muzeu.
- Nelinişte metafizică? şi o priveam adânc în ochi... Nelinişte metafizică e să priveşti o femeie în ochii mari.
- Ei, nu...
- ... Să simţi că lumea e fără margini, că suntem atât de mici, că frumuseţea are pete şi e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem şti niciodată adevărul. Să fii, din cauza asta, trist... să iubeşti florile şi să zâmbeşti când vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu bănuie nimic şi îşi au socotelile lor.
Genele lungi se întind uşor ca o mirare peste apa albăstrie dintre ele.
- Nu putem şti adevărul? Cum? dreptatea nu se poate realiza? şi ascultând în ea, o clipă, pe urmă: frumuseţea are pete şi e trecătoare?
- Da, fată dragă, adevărul nu-l putem şti niciodată, niciodată... dreptatea nu se poate realiza pe lume... iar frumuseţea are pete şi e trecătoare... Aşa, ca pata asta, de deasupra genunchiului tău...
- Ei, eşti revoltător, mârâia, păcălită în aşteptarea ei.
- Iar acum două săptămâni ai avut şi un guturai de nu avea nimeni curajul să te sărute, iar nasul ţi-era inform şi roşu... Ba încă ar putea fi şi mai rău, zi Doamne fereşte... ai putea fi bolnavă de stomac, de pildă...
- Ah, taci cu prostiile... spune-mi mai bine ce e filozofia...
- Tare mi-e teamă că dacă nu ţi-o conveni nici ea, o să-i spui "să tacă" şi filozofiei. Voi femeile...
- Te rog... nici un "voi femeile"... eu sunt eu... eu nu sunt "femeile".
Am tras-o de nas, s-a apărat ca de o albină cu palma... şi pe urmă iar a luat mutra întrebătoare.
- Stai întâi să îndrept abajurul, ca să-ţi fie capul în lumină... Nu pot suferi să-ţi vorbesc, fără să-ţi văd ochii. Îmi dă "neliniştea metafizică", şi întorcând lampa cu abajur mare, verde, de citit seara, am scăldat-o în lumină. Cu formele ei calde şi vii, era ca o bucurie a serii.
- Ah... iar începi... credeam că ai devenit serios, şi trase de urechile de dantelă puişorul de puf.
- Dragă, filozofii, ca toţi copiii, au vrut să ştie la început "cine a făcut lumea?".
- Cine s-o facă? Dumnezeu...
- Da? Ai uitat întrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a făcut, tăticule?
- !?... se miră cu ochii măriţi şi gura micşorată.
- Sigur. Îndeosebi, ei ar fi vrut să ştie ce se întâmplă cu omul după moarte... Dacă există suflet... şi dacă sufletul e muritor. Au văzut însă curând că aici dezlegare nu poate să fie şi, modeşti, dându-şi seama că nu pot cunoaşte nimic de dincolo, au căutat să cunoască mai bine lumea de dincoace, lumea asta în care trăim. Negreşit, mai toţi au făcut şi metafizică religioasă, dar cei mai mulţi, şi în principalul operei lor, s-au întrebat ce e lumea...
- Ce să fie? şi era mirată că filozofii şi-au pus o întrebare atât de simplă.
- Ce? ţi se pare aşa de uşor de răspuns?
- !?
- Dragă fată, încă de la început s-a văzut că nici întrebarea asta nu are un răspuns limpede. De trei mii de ani - şi, poate, mai demult - gânditorii caută dezlegare: Ce este lumea? Ce putem cunoaşte din ea? Cei care au încercat un răspuns se numesc filozofi, iar ansamblul răspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, în centrul filozofiei stă aşa-zisa teorie a cunoaşterii. Motru, de pildă, e profesor de logică şi de teoria cunoaşterii.
Pare enervată, deziluzionată, îşi ridică uşor cămăşuţa albă pe umerii rotunzi şi cruzi.
- Dar bine, cu această cunoaştere a lumii nu se ocupă ştiinţa? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoaşterii?
E mirată, aşa cum se miră profanii că filozofia se ocupă de lucruri care lor le par excesiv de simple, căci nimic nu pare mai simplu decât o axiomă. Aşa cum elevii, care urmează matematicile superioare, se miră că li se cere să demonstreze că 3x7=7x3.
- E cu totul altceva, fată urâtă... Dealtfel, cei mai mulţi filozofi au tăgăduit posibilitatea ştiinţei.
- Ei, cum asta? întreabă, nevinovată...
- Ei spun că, în afară de ce e formal şi nu al realităţii, în afară deci de matematici şi de ce se leagă de ele: geometria, mecanica şi fizica, în genere, nu putem cunoaşte nimic sigur. "Sigur", înţelegi?
- Şi cum asta? Dar medicina?
- De medicină nici nu mai vorbim. Indicaţiile ei se bat în cap şi determină mode. Unii cred că de două mii de ani n-a făcut nici un progres, în afară de chirurgie, care e tehnică pură. Medicina nici astăzi nu poate vindeca un guturai măcar şi ai văzut că eu a trebuit să aştept două săptămâni până să te pot săruta ca lumea...
- Ah! şi-mi dă mânioasă cu puişorul de puf în cap.
- A recomandat, zeci de ani, duşurile reci pentru cei nervoşi şi acum le condamnă, găsindu-le omorâtoare mai ales pentru cei nervoşi, de le-a înlocuit cu cele scoţiene. A recomandat o jumătate de veac mâncărurile fierte mult, cu grijă, şi azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă vitaminele. A recomandat operaţia de apendicită, pe urmă a combătut-o, a recomandat medicaţia intensă, ca să revie pe urmă la stimulente şi iar să se întoarcă. Am citit zilele trecute că un medic e de părere că apa murdară de râu e mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare organismului, şi e deci împotriva filtrării. Ba se pare că unii medici sunt şi împotriva aeraţiei camerei de dormit, pentru ca să nu se consume oxigen în timpul somnului şi odihna să fie deci completă şi citează cazul păsărilor, care dorm cu pliscul sub aripă. A fost un principiu: "digerăm cu picioarele mai mult decât cu stomacul" şi acum unii recomandă siesta liniştită, după pilda animalelor care se odihnesc după masă. Tuberculoşilor li s-a recomandat, cu pasiune, aerul cel mai tare al munţilor şi, după ce au murit cu sutele şi miile acolo, au fost coborâţi, ceilalţi, mai jos. Dealtfel, mulţi se întreabă dacă nu cumva cea mai teribilă dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medicamentaţie, dovedind astfel că nu câştigăm nimic, că, în schimbul unei aparente îndreptări, ne loveşte mai rău, mai cumplit. S-a observat, în orice caz, că populaţiile care ignorează medicina trăiesc mai sănătos şi mai mult decât cele care la tot pasul aleargă după doctori. Asta ca să-ţi dau un exemplu. Aşa cu toate... De istorie ce să mai vorbesc? Ai văzut cum îşi bate joc Anatole France de ea. Dealtminteri, filozofii nu se gândeau numai la medicină, ci la tot ce poate fi obiect de ştiut. Nu putem cunoaşte nimic cu adevărat.
- Tot nu pricep... cum nu putem cunoaşte?
- Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaştem noi lumea?
- Prin simţuri...
- Foarte bine... dar simţurile sunt înşelătoare:
Urechea te minte şi ochiul te-nşală...
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic...
Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... Daltoniştii văd verde în loc de roş. Dacă toţi am fi daltonişti, toate lucrurile roşii ar fi verzi, ochiul suferă de atâtea ori, dealtfel, de halucinaţie... urechea de asemeni... "mi s-a părut că m-a strigat cineva", pipăitul înşală, simţul inferior înşală... Cei cărora li s-a amputat piciorul se vaietă încă uneori că-i doare unghia de la deget. Lucrurile n-au nimic al lor: nici formă, nici culoare, nici sunet. Dealtfel, n-ai văzut şi în somn cum ne înşală simţurile? Trăieşti în vis tocmai ca în viaţă. Soarele te arde, iarba e umedă, gheaţa rece, vezi ce nici n-ai gândi, câştigi saci cu bani de aur. Ba chiar bănuieşti că eşti în vis şi îngrijorat, cauţi să verifici, te pipăi. Dar te convingi că e realitate. Pentru orice gânditor adevărat a rămas stabilit că nu putem avea nici o încredere în simţuri. Totul e relativ. Născiorul dumitale pare un nas de Cyrano pe lângă o cârnă adevărată.
- Ascultă... şi iar îşi arată ameninţătoare dinţii albi, dintre care doi din faţă, de sub buza roşie de sus, puţin mai laţi, ca două minuscule petale, îmbietoare, de floare de cireş.
- Cine ar bănui că alămiul părului dumitale e făcut cu ajutorul ceaiului...? Pe toţi îi înşală.
- Ah! şi a început indignată să dea cu picioarele şi pumnii în mine, arătându-mi şuviţe de păr auriu din creştet: Uite... uite.
- Dragă, mă laşi sau nu să fac filozofie?
- Dacă spui infamii?
- Ce infamii? Astea sunt infamii? Vezi că dacă nu stai liniştită, vai de chica dumitale alămie. Şi, după ce s-a potolit puţin: Îmi spui uneori că mă iubeşti. Şi eu trebuie să cred asta... deşi ştiu că e ceva foarte relativ... Cine ştie...?
Mă priveşte cu ochi mari de copil furios.
- Ai spus că faci acum numai filozofie...
- Dar ce? Crezi că asta nu-i filozofie? Să ştiu dacă mă iubeşti sau nu? (Când îmi dau seama acum cât de puţin bănuiam ce sens profund avea să aibă într-o zi această afirmaţie pentru mine, ce înnebunitoare problemă fără soluţie avea să-mi puie, cât aveam să-mi repet întrebarea la nesfârşit, îmi vine să surâd melancolic de seninătatea cu care glumeam atunci, cum ar glumi, fără să ştie nimic, cei al căror tren a şi pornit pe o linie pe care alt tren vine dimpotrivă.)
- Nu te iubesc deloc... continuă.
- Dar sub aparenţă, s-au întrebat filozofii, nu e nimic absolut, nimic care să reziste oricărei analize? Şi fiecare a propus câte ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii filozofi greci mai cunoscuţi au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet, dacă ai căuta şi ai căuta, ai vedea că esenţa, absolutul, este apa. Ea se transformă în toate lucrurile care sunt pe lume. Pentru Heraclites, care nu vedea decât mişcare şi transformare, dimpotrivă: esenţa, absolutul, era focul, un foc mai pur însă. Alţii, mai vechi, crezuseră că e pământul, alţii aerul. De fapt, toţi înţelegeau prin aceste "principii" ceea ce ştiinţa modernă înţelege prin "energie", care, transformându-se în orice, creează lumea existentă. Deci, vechii filozofi greci erau nişte fizicieni. Erau, dealtfel, şi buni matematicieni. Pytagora chiar credea că numărul e singura realitate în lume. Căci aparenţele ar fi înşelând, dar numărul nu înşală niciodată, 3+4 fac oricând şapte. Alţii au găsit că mişcarea e absolută. Zenon credea că, singur, repaosul. Dar să trecem peste aceşti primi filozofi, căci toţi au dreptate, dar toţi exagerează.
- Ascultă, nu pricep.
- Ei, mereu nu pricepi... Şi pe urmă, surâzând: Un filozof nu trebuie priceput, căci asta e imposibil. Dealtfel, filozofii toţi se declară, de trei mii de ani încoace, unii pe alţii ininteligibili. Şi dacă ei nu se înţeleg... atunci cum vrei să-i înţelegi tu?... Aşa cum eşti... Şi o privesc cu o prefăcută desconsiderare.
E foarte atentă şi nu ia în seamă nimic.
- Bine, dar nici profesorul nu-i înţelege?
- Nici el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e un sistem frumos sau nu e nimic. Nu uita că el e un mare profesor de istoria filozofiei. Un istoric memorizează. El expune pe rând sistemele, nu le explică. Căci, în general, aceste sisteme sunt capodopere de logică şi metodă. Numai dacă le admiţi însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii şi nebunii sunt cei mai mari adepţi ai logicii. Dacă admiţi unui nebun că el e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se fereşte de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie mereu limpede, îşi studiază greutatea, speră să devie sonor, şi aşa mai departe. Dealtfel, după primii filozofi greci, au urmat sofiştii, care au împins îndoiala până la ultimele consecinţe. Dacă nimic nu e adevărat, atunci se poate afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă "omul e măsura lucrurilor" şi, oricât s-ar trudi, nu descoperă decât minciuna, atunci să aleagă cel puţin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sunt strămoşii autorului tău favorit, Anatole France, care afirmă şi el că orice idee se poate susţine, că adevărul nu poate fi aflat şi că singurul lucru care ne rămâne de făcut e să căutăm frumosul şi agreabilul. Iar în locul unui filozof, el preferă o statuetă sau, şi mai bine, o femeiuşcă frumoasă ca o statuetă... Cu toate că nu împărtăşesc convingerile lui, cu toate că ai sânii atât de urâţi, uite, uneori privindu-te, simt şi eu că are puţină dreptate.
S-a înfăşurat de necaz, toată, de la picioare până sub bărbie, cu plapuma cu atlazul ivoriu, ca un copil în faşă.
- Foarte bine, spune mai departe.
- Spun, dacă dai iar plapuma deoparte.
- Dar să spui... auzi? şi e mereu copilăroasă ca o cadână.
- Spun. Dar pe scurt acum, că, uite, se face ziuă. O privesc cercetător. Sunt singur acum, după miezul nopţii, în tot cuprinsul pământului, al stelelor, al nemărginirii albastre, cu femeia aceasta, goală pe alba piramidă a pernelor, sub lumina lămpii.
- Ce-are a face că-i târziu...? spune.
- Ei bine, au urmat, lăsând deoparte pe cei mai puţin însemnaţi, timp de aproape două mii de ani, o serie de mari filozofi, care, indignaţi de atitudinea sofiştilor (căci aceştia, găsind că simţurile înşală, tăgăduiau totul), au căutat dacă nu există un alt mijloc, mai sigur, de aflat adevărul. Şi au găsit că raţiunea e un bun instrument şi că ea ne poate ajuta să descoperim câteva adevăruri absolute. Socrate a găsit că binele e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia că ideile nu sunt supuse schimbării. Animalul se naşte, creşte, moare; dar ideea de animal, speţa, rămâne undeva, departe, în aer, în cer; Aristotel găsea că rămâne sigură activitatea, cine nu se mişcă e mort ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes găsea că sigură e îndoiala, deci cugetarea - şi de aci deducea existenţa sigură a lumii. Spinoza, încă mai raţionalist decât ceilalţi, ajungea la concluzia că sigură e substanţa, adică Dumnezeu, şi tot ce există nu sunt decât moduri şi forme ale substanţei. E panteismul exprimat cu aproximaţie în literatură, în ideea nu că Dumnezeu e în toate, ci că e toate: floare, pom, munte, om, gândire; Leibniz, tot pe calea raţiunii, găsea că absolut certă e existenţa substanţei active, a monadelor adică, un fel de mici suflete din care ar fi făcută lumea. Aceştia au fost raţionaliştii principali, căci i-am lăsat deoparte pe mulţi, între care şi pe religioşi: Plotin din Alexandria, pe filozofii şi sfinţii creştini: sfântul Augustin, sfântul Anselm, sfântul Bernard, sfântul Toma d'Aquino şi alţii. Dormi cu ochii deschişi sau asculţi?
Stă rezemată în cot:
Spune înainte... Şi avea braţul alb şi gol.
Aşadar, timp de două mii de ani, aceştia şi discipolii lor au căutat, îngroziţi de nesiguranţa simţurilor, să găsească sprijin în raţiune sau în credinţa în Dumnezeu. A venit însă şcoala filozofică englezească, ştii că englezii sunt oameni practici, şi a afirmat că nimic nu putem şti decât tot prin simţuri. Raţiunea nu duce decât la vorbe goale. Unul dintre aceşti englezi, Roger Bacon, şi după el altul, Francis Bacon, peste trei veacuri, ne îndeamnă să ne întoarcem la natură şi să nu credem decât ceea ce se poate controla. Ei sunt părinţii ştiinţei moderne. Ceilalţi englezi, care au filozofat, s-au mulţumit să tăgăduiască valoarea virajului raţiunii. Locke afirmă contrariul celor ce se susţinuse două mii de ani. Numai prin simţuri putem cunoaşte ceea ce e de cunoscut, prin experienţă. Înainte de experienţă sufletul e "tabula rasa". Totul vine prin simţuri. Episcopul Berkeley trage concluzia că dacă totul nu există decât câtă vreme e cunoscut prin simţuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există; şi cum cunoaşterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există şi senzaţiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, aşa cum sufletul provoacă şi trăieşte visele. Viaţa şi materia sunt numai un vis al spiritului: David Hume tăgăduieşte spiritul şi revine, într-o formă nouă, la vechiul scepticism al sofiştilor. Nimic nu există în realitate. Totul e numai relativ la noi şi se reduce la legile asociaţiei ideilor. Nici numărul, nici cauza, nimic nu există, afară de ceea ce aduc simţurile şi care, fireşte, nu are nici o valoare ştiinţifică. Tot un englez, şi încă faţă bisericească, filozoful Thomas Reid, a combătut această filozofie a iluziei, spunând, între altele, şi o anecdotă care a avut mare succes la vremea ei. "Mă întâlnesc, zilele trecute, cu bunul meu prieten, John să-i spunem. Era foarte amărât. «Dar, John, ce s-a întâmplat cu dumneata?» «Sunt amărât. Mi-a înnebunit băiatul cel mare»... «Arthur? Ei, nu mai spune... cel care studia filozofia la Oxford?» «Tocmai el. A venit acum de sărbători acasă. Fireşte că am găsit o masă bogată şi, emoţionat, l-am întrebat ce a învăţat acolo la Universitate...» «Multe, tată, şi lucruri pe care nici nu le bănuieşti. Am învăţat, de pildă, că nimic nu există, că totul e o creaţie a simţurilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mâna mea e şi ea creaţie a simţurilor mele. Tot ce mă înconjoară e o creaţie a simţurilor mele. Dumneata însuţi, tată, eşti o creaţie a simţurilor mele»... Când am auzit asta, mi s-a făcut rău. M-am ridicat furios în picioare şi i-am spus, cuprins de mânie: «Bine, ticălosule, că vinul şi paharul, şi masa or fi creaţia simţurilor tale... poate... nu ştiu. Dar să-mi spui mie că eu sunt o creaţie a simţurilor tale, când ştiu bine că eu te-am făcut pe tine?... Asta e prea-prea. Ieşi afară din casa mea şi du-te la filozofii tăi»."
Râde amuzată cu dinţii ca miezul unui fruct roşu.
- Episcopul ăsta avea dreptate...
- Te cred că-i dai dreptate... Totdeauna episcopii au fost de acord cu femeiuştile frumoase. Dar acum am obosit... Dealtfel, am ajuns la Kant, care e cel mai mare dintre toţi. El i-a împăcat pe cei două mii de ani de raţionalism - adică de împăcat nu i-a împăcat, dar a găsit calea adevărată cu empirismul ştiinţific al englezilor. El a spus: nici raţiunea singură, nici simţurile singure nu pot oferi un adevăr sigur. Raţiunea singură o ia razna, simţurile singure sunt moarte. Lumea cea adevărată, care ne stârneşte impresiile, n-o cunoaştem. El i-a zis lumii aceleia "lucru în sine", numen. Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaşte nimeni. Când vrea să ajungă la noi, el ia forma dictată de simţuri şi se organizează aşa cum cere raţiunea noastră. Când acest numen vrea să intre în cetatea minţii noastre, el trebuie să se supuie formalităţilor necesare, să îmbrace un anumit costum, să păstreze obiceiurile şi prescripţiile. Raţiunea nu poate şti nimic din ceea ce e în afară de zidurile cetăţii, dar garantează pentru ordinea şi siguranţa celor dinăuntru. Prin urmare, şi după Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecăruia din noi, dar un vis care se formează după anumite reguli, nu aşa la întâmplare, după regulile "casei" adică ale sensibilităţii, ale judecăţii şi ale raţiunii.
Un vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi...
Iată, fată dragă, filozofia, explicată, atât cât s-a putut, ca s-o înţeleagă şi o proastă mică, aşa ca tine...
S-a întărâtat ca o pisică în culcuşul de olandă albă.
- Iar începi?
- Ei, atunci, poftim, retractez: o proastă mare.
- Ascultă, să nu mă scoţi din sărite... Spune-mi mai bine acum altceva. Dacă lumea care există e un vis al fiecărui om, după reguli stabilite, cum se face că toţi oamenii visează după aceleaşi reguli?
O privesc cu o nemaipomenită mirare.
- Zău că nu eşti chiar aşa de proastă.
S-a înfuriat, vrea să-mi prindă mâna ca să mi-o muşte.
- Zău că nu glumesc... Asta s-au întrebat şi ceilalţi filozofi, citind pe Kant. El spusese că există o "conştiinţă în genere". Dar, se vede că e prea puţin... Pe tine te mulţumeşte această afirmaţie, căci pe confraţii tăi într-ale filozofiei nu...
N-am apucat să termin fraza, căci m-am pomenit cu amândouă pernele de puf şi dantelă în cap.
- Dragă fată, nu mai ştiu cum să mă înţeleg cu tine... Dacă-ţi spun...
Mă întrerupe poruncitor...
- Stai, acum vino aproape şi-mi răspunde la o întrebare.
Iau o mutră supusă, cu ipocrizie, şi aştept.
- Da?
- Cine era o fată blondă şi uscată?...
- Care?
- Una urâtă... după lucrare, când tu vorbeai cu profesorul, câţiva băieţi şi vreo două fete discutau despre tine. Asta se lăuda că te cunoaşte... Un băiat spunea şi el că aţi făcut liceul împreună.
- Cine, frate?
- Ei, cum cine? Una... blondă şi urâtă. Era în capul băncii a cincea.
Nu ştiu nimic, dar spun la întâmplare:
- Care, aia din capul băncii a cincea...? A...! blonda... aia cu gura frumoasă...?
Strâmbă din buze.
- Da, frumoasă, dacă era vopsită ca o paparudă.
Am înţeles şi joc mai departe, cu mutra cea mai convinsă:
- A, ştiu acum. E o fostă metresă a mea...
Mă priveşte o clipă uimită, cu sprâncene circomflexe.
- Mizerabile, şi se năpusteşte asupra mea cu pumnii.
- A, da... frumoasă fată... ce gură avea...
M-a împins cu picioarele afară din pat şi, ca să nu cad, a trebuit să cobor.
- Dragă, avea o gură caldă şi lacomă...
Strigă la mine mânioasă:
- Taci... n-auzi, taci...
Şi, lăudăros, din mijlocul dormitorului:
- Lacomă... dragă... Aia ştia să sărute, nu ca tine.
Aruncă acum cu pernele în mine, strigând în genunchi, în mijlocul patului:
- Nu mă interesează... taci... nu vreau să aud... era slută.
- Când te strângea în braţe... nişte braţe, cu adevărat colaci de salvare...
Vrea să-mi arunce cartea de pe mescioară în cap, dar sar mai înainte, o prind în braţe şi o culc în pat. I-am fixat umerii în olanda albă a aşternutului, petrecându-i mâna stângă pe sub talie, arcuindu-i astfel pieptul cu sânii mici. Îi prinsesem amândouă mâinile, căci cu cotul îi apăsam braţul stâng, iar cu degetele îi încleştasem braţul celălalt aproape de umăr. Corpul îi era de sub sâni în jos liber şi gol tot, dar nu putea să scape din prinsoare, cu toată truda ei de zvârlugă. În felul acesta gura îi era în voia mea, căci stam în genunchi şi aveam şi braţul drept cu totul liber. N-o sărutam. Îmi apropiam numai buzele de colţul gurii ei şi aşteptam. Se smucea, arunca picioarele căutând să mă lovească, dar totul era de prisos. Cămăşuţa i se adunase spre gât. O întrebam ironic:
- Tot mai vrei să dai oamenilor cu cărţile în cap? şi-i conturam, abia atingându-le cu gura, buzele moi şi cărnoase, iar când înfiorat le simţeam întredeschiderea şi respiraţia caldă de floare, mă depărtam de ele şi mă apropiam uşor de urechiuşe. Îşi răsucea mijlocul, se vânzolea opintindu-se în călcâie, făcând ca o punte arcuită din trupul ei oferit tot unui zenit al voluptăţii, vădind goală, floarea de mătase palidă din mijloc, în lumina cristalină crudă a lămpii.
- Mai eşti afurisită?
Nu vrea să vorbească şi, amărâtă, avea aerul să spuie că scapă ea din strânsoare şi are să-mi arate mie.
Era vânjos şi viu trupul, în toată goliciunea lui de femeie de douăzeci de ani, tare, dar fără nici un os aparent, ca al felinelor. Pielea netedă şi albă avea luciri de sidef. Toate liniile începeau, fără să se vadă cum, aşa ca ale lebedei, din ocoluri. Sânii robuşti, din cauza mâinii mele petrecute pe sub talie, prelungeau graţios, ca nişte fructe oferite, coşul pieptului, ca sub ei, spre pântec, căderea să fie bruscă. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite înăuntru când erau alături, lung arcuite în afară, din şold la genunchi, ca şi când feminitatea ei ar fi fost între două paranteze fine, prelungi. Cu toată înverşunarea împotrivirii, mi-am apropiat gura de a ei, dar când am simţit-o moale şi bună, ca un miez bun de fruct, i-am dat dintr-o dată drumul şi-am sărit în mijlocul dormitorului, ca de frica unui şarpe.
S-a ridicat înfuriată, aprigă, în genunchi şi în aceeaşi clipă mi-a zburat în cap cartea... şi de abia am avut timp să mă feresc, căci flaconul cu apă de colonia de pe masă a zburat şi el, prăbuşind în spatele meu o etajeră cu vasul de flori cu tot, făcându-se cioburi.
Dacă mă lovea, nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla. M-ar fi desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fără îndoială un paroxism, o undă de nebunie în furia ei, căci avea în joc aceeaşi frenezie ca animalele din junglă. Niciodată n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe şi ar fi putut să mă omoare, dar la ispita asta n-aş fi renunţat. E ceea ce n-am întâlnit niciodată la altă femeie, această impresie de a te juca pasionat cu o panteră întărâtată. Am prins-o din nou în braţe, şi când mi-a simţit gura apăsată în plin, cald, pe a ei, s-a destins toată, s-a înmuiat ca o cârpă, şi-a trecut braţul după gâtul meu şi a rămas atârnată de gura mea.
Scăpat din strânsoarea sărutului ei, mi-am plimbat buzele de-a lungul taliei cu răsuciri molcome, mi-am lipit urechea şi obrazul de pântecele neted şi catifelat, ca o petală de trandafir galben, ascultând înăuntru viaţa femeii, în ovarele ei, ca o sevă, atent cum ascultă medicul pieptul celui pe care îl examinează. A prins să se frământe iarăşi, se frângea ca o pâine a iubirii trupului tânăr, era lânced albă, şi cu ochii închişi peste durerea dospită din ea, oferind între dinţi, întinsă, garoafa însângerată a buzelor. Eu priveam ochii îndoliaţi, care vegheaseră nopţi de-a rândul deasupra patului prietenei bolnave, mâna palidă care scotea din camera suferindei ligheanul cu pansamente murdare schimbate, aceeaşi mână palidă care copia zeci şi zeci de pagini pentru mătuşă. Am prins să caut în tot trupul acesta de prinţesă dornică sufletul, floarea gândului şi a loialităţii. Tăcut, voinţa dintre noi creştea, se exaspera ca sacadele unui spasm. Îmi gângurea numai, deodată învăpăiată şi năvalnic rumenită, năucit şi cald în ureche, vorbe fără şir: "Dacă nu... Viaţa mea... dacă nu..."
Până la minunea din urmă a îmbrăţişării.
Nu mult după lucrarea de seminar, am întâlnit, într-o după-amiază, la Şosea, pe când eu şi nevastă-mea ne plimbam pe jos, pe Anişoara, o verişoară de-a mea, măritată cu un proprietar de moşie de pe lângă Ciulniţa. Era în primele zile de mai, mugurii plesneau în suluri mici de frunze, dar ramurile copacilor se vedeau încă mai negre. Primăvara scotea lumea la soare ca pe şopârle... Aleile erau zvântate şi soarele tăia sectoare luminoase, proaspete, în toate părţile. Anişoara trimisese maşina înainte, la rondul doi, şi ea venea acum pe alee încet, pe jos, frumuseţe mlădioasă, brună.
Pe vremea când eram săraci nu ne vedeam aproape deloc cu această verişoară, care era foarte "mondenă", trăia larg de tot, căci avea casă mare în Bucureşti. Era una dintre acele femei elegante despre care, fie pe stradă, fie la teatru, toată lumea întreba numaidecât cine e. Avea obraji cu limpezimi de ou de porţelan, ochii negri, mari ca nişte clasice migdale, sprâncenele drese, subţiri şi uşor ridicate spre tâmple. Nasul, mult depărtat de gură, dar legat de ea printr-un suav şănţuleţ, abia lămurit, era tot aşa de fin şi sigur desenat ca şi buzele, cum îi erau, dealtfel, toate trăsăturile, şi dădea o uşoară semeţie întregii figuri. Un grain de beauté totuşi, în stânga, deasupra gurii înroşite închegat, îmbia cu oarecare familiaritate. De aproape de tot însă, tăriei accentuate a trăsăturilor îi corespundea o frăgezime prea molatică, nesigură, a cărnii, ca la floarea crescută la întuneric. Probabil din cauza nopţilor nedormite, sau, cine ştie, era poate bolnavă.
Acum a descoperit-o parcă pe nevastă-mea: "Zău, e încântătoare... Ia uite ce drăguţă... Ei nu, zău..." Nevastă-mea era fericită şi surâdea ca o şcolăriţă, gâdilată în orgoliul ei că place unei femei atât de pretenţioase. Ele între ele, femeile, sunt foarte simţitoare la aceste preferinţe. A urmat o serie de invitaţii reciproce şi pe urmă nu ne-am mai despărţit aproape nici o zi, mai ales când a venit, după ce a terminat muncile, şi bărbatul Anişoarei, Iorgu. A fost o schimbare rapidă ca topirea zăpezii albe pe câmp. Am devenit şi mondeni. Sărbători în familii de cunoscuţi, invitaţii la conacuri de prieteni, la restaurante de seară şi grădini de vară, dansuri, deveniseră preocupări cotidiene. Au fost, în luna mai, câteva "grandioase" bătăi de flori la Şosea, între rondul întâi şi hipodrom, la care am luat, bineînţeles, parte, în automobilul ascuns sub liliac, trandafiri şi garoafe al Anişoarei. Sufeream, ca supus unui tratament dureros, cu fiecare prilej din acesta, dar nevasta îşi descoperise în angrenajul de lux posibilităţi noi, aşa cum unii îşi descoperă într-o zi talente nebănuite şi, mai ales, descoperă în fiecare zi prilejuri noi şi diferite să şi le exerciteze. O rochie nouă, un pantof fin, o pălărie, o masă cu invitaţi eleganţi, care altora li se păreau aproape la fel sau fără nuanţe prea evidente, aveau între ele pentru nevastă-mea deosebiri categorice, aşa ca în reclama din vitrina farmaciilor, în care o mână extrem de fină e alăturată de alta cojită şi buboasă: înainte şi după întrebuinţarea cremei X.
De vechile prietenii nu mai putea fi vorba. Nu numai că n-ar fi fost suficient de bine îmbrăcaţi pentru localurile în care mergeam acum, dar n-ar fi avut nici posibilităţile materiale. Când mergeam înainte, în grup, plăteam eu nota totdeauna, bineînţeles, dar acum nici eu, din cauza costului mare, n-aş fi putut s-o fac. Dealtminteri, aceste despărţiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor. Când se ridică gradul de altitudine, unii rămân fatal jos, indiferent de sentimente.
Aproape chiar din această vreme, nevastă-mea a început să se ocupe cu superioritate şi de ţinuta mea. Ştiam că la Universitate trec printre studenţii "bine". Eram înalt şi elegant, dar e adevărat că nu-mi făceam decât câte un costum de haine, pe care-l purtam până se uza şi pe urmă îl înlocuiam cu altul. Cravată, de asemeni, cumpăram alta numai când cea de la gât era mototolită de-a binelea. Bineînţeles că şi ghetele le pingeleam cât timp cizmarul socotea că se pot pingeli cuviincios. Dar cum eram subţire, cum cumpăram obiecte pe care le credeam bune, n-aveam nici un motiv să fiu îngrijorat. La început, nevastă-mea s-a mulţumit să-mi calce hainele, să-mi aranjeze mai bine nodul de la cravată şi să-mi puie, în fiecare zi, o batistă mai fină, în buzunarul de sus al hainei. Pe urmă mi-a cumpărat trei cravate noi şi o jumătate de duzină de batiste fine de olandă. O stânjenea parcă neatenţia mea în îmbrăcăminte. E drept că într-o după-amiază am observat şi eu deosebirea dintre mine şi dansatorii care veneau la Anişoara. Întâia dată mi-am dat seama că o cămaşă nu se poate pune şi a treia zi. Aveam, pe urmă, manşetele prea largi şi cu colţurile sucite în afară, pe când "dansatorul" pe care-l priveam avea manşetele bine întinse, mici, care prindeau mâinile ca nişte cătuşe de mătase. Şi pe când ghetele mele aveau o uşoară tendinţă să-şi ridice boturile, ale lui erau întinse şi parcă noi. Era tuns parcă de cinci minute, pieptănat lins. Părea nesfârşit mai curat şi mai îngrijit ca mine, cu toată baia mea din fiecare zi. Peste vreo două zile nevastă-mea, cu oarecare stânjenire, mi-a dat un sfat căruia i-am ghicit resortul interior.
- N-ar fi bine să-ţi comanzi, azi sau mâine, două costume noi? Căci hainele, dacă le porţi cu rândul, se păstrează mai bine... zău, Ştefane... Şi iar: Nu mai purta şi tu cărţi în buzunarele hainei.
- Fată dragă, o să am de lucru cu probele...
- N-are a face, şi, uite, acum vine vara... N-ar fi bine să-ţi comanzi trei cămăşi de soie-écrue? Ba poate n-ar fi rău dacă ţi-ai face o jumătate de duzină chiar...
Am înţeles că în sufletul ei se petreceau comparaţii care nu-mi erau favorabile şi că suferea, fără să spună, din cauza asta.
Simţeam că nici nu era singura inferioritate pe care mi-o găsea. Pare-se că snobii, pe care ea îi admira acum, aveau un stil al lor, pe care eu nu-l aveam, vedeam cum zi de zi femeia mea se înstrăina, în preocupările şi admiraţiile ei, de mine.
Viaţa mi-a devenit curând o tortură continuă. Ştiam că nu mai pot trăi fără ea. Ca o armată care şi-a pregătit ofensiva pe o direcţie, nu mai puteam schimba baza pasiunii mele. Era în toate planurile mele. În toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopţii în grădina de vară, în loc să ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea. Nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem Universitatea. Într-o zi, am găsit pe masa ei o scrisoare netrimisă încă, adresată unui domn la Bârlad. Am desfăcut-o cu grabă şi cu silă de mine însumi: "Coane Costică, ar fi trebuit să vii aici... dar asta costă şi, după sfatul deputatului, m-am adresat unui contencios. Trebuie să aştepţi însă şi nu te supăra dacă v-am trimis eu, înainte, 180 lei, pensia pe prima lună. Te pun în frigare şi pe d-ta şi pe coana Sofica, dacă nu mi-i înapoiaţi când luaţi pensia etc."...
În casa Anişoarei, obişnuit acolo, cunoscusem un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei, pe care le învăţa, chiar pe cele mai reputate ca dansatoare, un dans nou, la modă: tango. Era uimitoare docilitatea cu care ele, atât de frumoase şi calde, bune de îmbrăţişat, executau în braţele lui mişcările pe care le dicta, răbdarea cu care refăceau de zece ori un pas, ca şi autoritatea plictisită cu care le făcea observaţii. Venise şi el de prin cabaretele Parisului, adus de război, şi forma, cu noi şi alte vreo trei-patru perechi tinere, "banda noastră", cum spuneau, cu oarecare orgoliu, femeile.
Evident, mă întreb uneori dacă eu nu-mi fac singur această suferinţă, dacă nu cumva, prin excepţie, oricine vorbeşte despre dragoste n-ar trebui să se îndoiască şi să evite să vorbească în numele celorlalţi - ba cred că niciodată n-ar trebui să folosească, vorbind, persoana a treia - pentru că sentimentele pe care le încearcă sunt incomunicabile, vorbele cu care sunt etichetate nu corespund aceluiaşi conţinut şi, chiar dacă e vorba de acelaşi conţinut, intensitatea şi durata sentimentului pot fi nesfârşit de felurite, căci unul poate suferi atroce că nevasta lui prinde pe sub masă mâna vecinului, pe când altul ia asta drept o nuanţă fără importanţă, încât oricine iubeşte e ca un călător, singur în speţa lui pe lume, şi nu are drept decât doar să bănuiască aceleaşi sentimente şi la alţii, câtă vreme nu corespunde cu ei decât prin mijloace atât de imperfecte de comunicare, cum e cuvântul. Îmi ziceam că văd poate prea mult rău acolo unde nu e. De pildă, cu una dintre acele formule simpliste şi stupide, mi se spune de către cei din jurul meu că sufăr atâta numai din cauză că "sunt gelos". Vor să spună că fără nici un motiv temeinic, mai mult dintr-un fel de structură vicioasă sufletească, neconformă cu normalul şi realitatea. E încă una din formulele acelei enormităţi care e concepţia metafizică a dragostei, formulă care nu explică în realitate nimic, cum, de pildă, altă formulă metafizică, folosită acum câteva zeci de decenii, nu explica în fizică nimic şi totuşi era folosită cu furie: "Natura are oroare de vid".
Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii.
Iată, de pildă, această întâie zi când a început neliniştea mea, din cauza lui G. ... Anişoara, care într-un fel avea mania excursiilor "în bandă", a căror promiscuitate mie îmi făcea silă, a hotărât ca de
Sfântul Constantin şi Elena (cădea acum într-o sâmbătă, iar luni era o altă sărbătoare) să facem o excursie de trei zile la vie, la nişte prieteni comuni, la Odobeşti, cu automobilele unora dintre ei. De la început m-a enervat urcarea în automobile. De vreo două-trei ori ne aranjasem în cele trei maşini şi de două-trei ori ne-au schimbat, căci era cineva important care nu se simţea bine plasat. În realitate, femeile căutau să se găsească la un loc cu bărbaţii care le interesau, iar când nu izbuteau de la început, stricau totul, sub pretexte dintre cele mai neserioase. Partea dezagreabilă era că urcam şi coboram fără să ştim de ce, iar asta ni se comunica simplu de către cei îmbufnaţi şi iniţiaţi sumar.
- Iar ne dăm jos? Dar ce e, frate, nu se mai termină?
Aici răspundeau ridicături din umeri plictisite, ale celor care se aranjaseră bine şi acum se temeau să nu li se strice socotelile.
Cea mai mare surpriză a fost pentru mine că nevastă-mea însăşi, foarte ascultată din cauza frumuseţii ei, şi a cărei participare constituia un fel de motiv de succes pentru excursie, era aceea care a deranjat de două ori pe toată lumea, ca să izbutească să-l aibă în maşina noastră pe G., dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni înainte. Eram obişnuiţi, de doi ani de zile de când ne iubeam, să considerăm cu indiferenţă tot restul lumii, să ne simţim bine oriunde suntem împreună şi mai ales singuri, în mult prelungite convorbiri, sfârşite adeseori în voluptate. Un drum, o expoziţie de tablouri ne plăcea mult mai mult dacă ne puteam comunica şi verifica reciproc impresiile. Când eram în lume şi nu puteam vorbi unul cu altul, simple surâsuri sau priviri lungi explicau pentru noi situaţia, caracterizau momente, ca în baza unei înţelegeri atât de statornicite despre lume şi a unei obişnuinţe de a comunica atât de perfecte, încât vorbele erau oarecum de prisos. Socoteam că şi această excursie va fi o voluptuoasă incursie în viaţa celorlalţi, în folosul nostru, al amândurora, şi iată că, de la început, stăruia să aibă în intimitatea noastră un dezagreabil intrus. Aşa credeam numai, în prima clipă, dar am înţeles mai târziu, mai mult mort, că intrusul, în patima apropierii lor, eram eu.
Din întâia clipă, fireşte, preferinţa ei neocolită, neascunsă şi lacomă, a pus între mine şi acest domn, venit pe un drum necunoscut trecutului nostru, o senzaţie de stânjenire. El ştia ce vrea ea, eu ştiam de asemeni, şi mai ales amândoi ştiam unul despre altul că ştiam (şi probabil şi ea la fel) şi nici o mărturisire nu ar fi avut nimeni curajul să facă. Am exagerat, evident, politeţea, în exces de vorbărie, ca să mă arăt cu prisosinţă binecrescut.
- Dar nu... dar nu... poftiţi... de ce nu...? Stau foarte bine... nu, nu mă deranjează. Dumneavoastră? A... bun atunci... perfect... Tu stai bine? (nevastă-mea era la mijloc între noi doi). A... atunci foarte bine, va fi o călătorie foarte frumoasă... Avem o vreme minunată, de mai, nici prea cald, nici prea răcoare... Când ajungem? Da? Tocmai la unu? Să sperăm atunci că nu o să avem nici o pană de motor.
Pe drum, nevastă-mea n-a trăit decât prezenţa lui. Toate comentariile le-a făcut numai pentru el sau cu el. Avea o voce uşor emoţionată - la început am crezut că din cauza soarelui şi aerului înrourat al dimineţii şi al câmpului - şi releva cele mai neînsemnate nimicuri ale drumului, cu exclamaţii. Dacă maşina era să calce un cârd de gâşte, ea scotea un fel de interjecţie uşoară, vreun A! care pornea însă din toată intimitatea ei de femeie şi vrea să spuie cu totul altceva decât spunea. Dacă era o casă cu pridvor frumos, ea arăta în grabă: Ai văzut? căci în timpul acesta maşina trecuse. Plouase puţin în ajun şi nu aveam acum fir de praf ca să ne tulbure privirile, dar începutul de nelămurire era înăuntru. Nu îmbrăcaserăm nici halaturile de dril, nu pusesem nici coifurile de cârpă şi nici ochelarii. Rezemată de noi doi, nevastă-mea era de o voie bună primăvăratică. Braţul stâng îi era petrecut peste braţul meu, drept în faţă, de i-l simţeam, de la cot până sus la încheietura omoplatului, şi în acelaşi timp îi simţeam toată talia, parcă şi cu viaţa organelor din ea, cum poate se simte seva în copaci, căci antebraţul meu era uşor sprijinit pe şoldul ei. Desigur că şi el sta tot la fel.
Tot fiindcă nu era praf, maşinile mergeau una lângă alta, luându-se din când în când, la întrecere, şi atunci preaplinul de viaţă al celor care treceau înainte se manifesta în interjecţii biruitoare, în saluturi cu mâinile şi batistele.
După Valea Călugărească, una dintre maşini a avut o pană şi ne-am oprit cu toţii pentru ca stăpânii şi conducătorii să repare răul în grabă. Am întârziat totuşi aproape un ceas. Nevastă-mea a vrut să aibă ramuri dintr-un măr înflorit, puţin mai în devale de unde eram noi, iar el s-a oferit să i le rupă. S-au dus amândoi şi ea şi-a umplut braţele cu ramuri, de părea, blondă şi cu ochii albaştri, o icoană împodobită. Plăcerea lor trecea nepăsătoare peste faptul crud de a sluţi un pom. S-a lăsat fotografiată apoi, căci el era "asortat" cu tot soiul de nimicuri, ca un snob la curse, şi, fireşte, "aparatul" nu lipsea.
N-am putut să nu bag de seamă, de sus de unde eram, plăcerea cu care ea se lăsa sprijinită toată de el, când au urcat râpa iar, până în şosea, după ce maşina a fost reparată. După Buzău, am înţeles că nu mai putem fi la ora mesei la Odobeşti şi ne-am hotărât să prânzim la Râmnicu-Sărat. Şi aici, după ce ne-am aşezat cu toţii, nevastă-mea a găsit că ar fi mult mai bună altă masă, aşezată mai în fundul grădinii. Şi ne-am sculat toată lumea, ca să ne mutăm lângă ea, căci din pricină că întârziase puţin să se spele pe mâini şi să se pudreze, locul lângă G. i-l luase alta. Fireşte că eu îi rezervasem locul lângă mine, dar a trebuit să fac la fel cu ceilalţi. Acum erau amândoi alături, iar eu, cam la colţ, între un domn bătrân şi o doamnă urâtă. Fiecare credem că femeia care ne iubeşte are, păstrate pentru noi, anumite mici gesturi de mângâiere şi frumuseţe, gesturi cărora noi le dăm un anume înţeles şi ne e o suferinţă crâncenă să vedem că le are şi pentru altul. E stupid, dar faptul că ea a gustat din felul lui de mâncare cu poftă - şi ea ştia ce vie plăcere îmi face mie acest gest, căci îmi dădea poftă de mâncare chiar dacă eram bolnav - m-a abătut cu totul. Am surâs în dreapta şi în stânga însă, făcând dureroase sforţări, ca să nu se bage de seamă că dau importanţă unor asemenea nimicuri, căci ar fi atras atenţia şi comentariile tuturor. Dealtfel, cred că lumea le dă importanţă numai atunci când observă că şi bărbatul le dă, fiindcă pe ea numai "drama" o interesează.
La sfârşitul mesei au cerut singuri clătite şi acest gest, făcut în comun, era la ei atât tendinţa de a se distinge ca adevărată pereche, cât mai ales un soi de educaţie a simţurilor, în vederea unei mari pasiuni. În genere, în toate gesturile unor amanţi care se apropie e un fel de intenţie de corespondenţă, nemărturisită dar evidentă, ca o convenţie între cei care îşi scriu, fără să se cunoască, îşi dau un rendez-vous (el o floare albastră la butonieră, ea alta la fel la piept).
Am ajuns la Odobeşti pe la 4 după-amiază abia, căci masa s-a prelungit îndestul. A fost şi acolo, se înţelege, o problemă a distribuirii camerelor, căci am fost împărţiţi toţi musafirii în trei familii deosebite. Am trecut un timp prin adevărate minute de groază. Au căutat, cred, să fie iar cât mai aproape, dar eu am izbutit, fără să am aerul, să locuim deosebit. Auzisem de scandaluri, când, noaptea, femeia a trecut în camera vecină, la un domn şi mă gândeam ce ar deveni situaţia mea jalnică de la prânz, ridicată încă, la o potenţă înzecită, a doua zi, după o astfel de întâmplare. Sunt clipe când ura şi dezgustul meu pentru femei devin atât de absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele te poţi aştepta la orice. Astfel ca, într-o excursie, s-o descoperi în camera unui domn, nu mai mi se pare imposibil, cu toată oroarea pe care mi-o inspiră o asemenea infamie, ori de unde ar veni, iar o iubire de aproape doi ani nu mi se pare deloc o piedică pentru o femeie, care, când iubeşte iar, e gata pentru toate neruşinările şi imprudenţele. Bineînţeles, trebuie să fii dintre cei care cred în nobleţea feminităţii în general, dintre cei care au nevoie să adore cu adevărat femeia, dintre cei care au jucat totul pe cartea ei, ca să vorbeşti de "neruşinare" şi de "infamie", altminteri totul rămâne un amuzant desen, o "fermecătoare aventură" bună de tratat cu indulgenţă şi şarmantă ironie anatolfranciană, ca, de pildă, murdăria unui căţeluş de rasă pe covor.
În cele trei zile, cât am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă. Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă. Sunt cazuri când experţii, într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare pictor al Renaşterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar. Ei doi, oricum se formau grupurile, erau nedespărţiţi. Dealtfel, erau şi cei care îşi impuneau, cu autoritate parcă acceptată de toţi, iniţiativele. Vizite în împrejurimi, plimbări, sporturi şi jocuri în vie. Ba, de multe ori, dispăreau singuri şi se făceau aşteptaţi. Aşa, a doua zi, au venit la masă după ce toată lumea se aşezase. Se ştia că numai pe ei îi aşteptam, deci situaţia mea era dintre cele mai ridicule, căci întârzierea lor, deşi nu era poate din pricină că se găseau amândoi ascunşi în vreo cameră, se preta totuşi la cele mai dezagreabile sugestii. Îi rezervasem locul din dreapta mea, dar m-a deprimat că nimeni n-a ocupat locul care trebuia să fie în dreapta ei... Era un fel de oficializare a situaţiei, care îmi înnegrea sufletul. Mă întrebam dacă ea nu-şi dă seama de această realitate, dacă nu simte piedestalul de ridicul pe care mă suia... Când au venit (ea foarte afectată şi surâzătoare), priviţi cu capetele întoarse de către toată lumea, a ţinut să mă mângâie pe obraji. Nu ştiu dacă a făcut-o numai pentru că se ştia vinovată, sau dacă logica ei nu a vrut cumva să creeze şi un soi de echilibru cu mângâierile pe care le distribuise.
Masa însăşi a fost un nou prilej de chinuri. A luat, bineînţeles, iar din farfuria lui, i-a turnat din paharul ei, când el a cerut servitorului să-i dea vin. Încercam să înnod convorbiri cu o vecină destul de frumoasă din stânga mea. Aş fi izbutit poate să creez un fel de vitrină de amor propriu pentru salvarea situaţiei, dar mi-era totul indiferent, căci eu ştiam că aici nu e vorba de o preferinţă sau de un joc de o clipă, ci de toată dragostea mea, de un trecut cald şi luminos de doi ani, de o desfigurare iremediabilă. Eram deci trist, cu toată truda de a surâde. Orchestra, angajată de gazda noastră pentru tot timpul cât vom sta acolo, a cântat un vals-boston, din cele scrise pentru cerinţele modei şi clipei, dar cu adevărat frumos. Nevastă-mea şi el l-au cerut de repetate ori, iar eu, care aveam, de asemeni, cu ea romanţa noastră preferată, am bănuit că îl vor repeta, pentru că le place (pentru că e asociat cu o plăcere intensă a lor) şi că îl vor face un fel de "memento" al acestei iubiri în viitor. Un cântec din acela pe care, chiar când dragostea s-a sfârşit, amanţii nu-l pot asculta fără să simtă că pojghiţa de pe cicatricea sufletului se rupe încet. Eram, se vede, atât de palid, că o vecină din faţa mea m-a întrebat, surâzând şters: "Eşti gelos?" Am răspuns cu alt surâs grăbit: "A, de ce? aşa glumesc femeile"... ca să arăt că nu sufăr, căci am înţeles că aci mai erau şi alţi bărbaţi în situaţia mea, ba aproape toţi, dar nici unul nu suferea, şi din cauza asta nu erau ridiculi, pe când eu singur făceam sforţări nereuşite ca să arăt că nu dau importanţă neplăcutei întâmplări. Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel, dar nu puteam suporta prea mult minciuna şi ochii îmi deveneau, de la ei, trişti. Şi dacă aş fi putut să mă stăpânesc în clipa asta, aş fi izbutit poate să întorc situaţia. Vecina mea din stânga era, dacă nu mai frumoasă, cel puţin tot atât de interesantă ca nevasta mea, şi încă şi mai tânără. Dacă nu "dicta" ca aceasta, era că, fiind, cel puţin în împrejurarea asta, mult mai delicată, nu căuta să-şi impună cu vulgaritate capriciile, aşa cum făcea femeia mea. În schimb, n-aş fi pierdut nimic, afară de amintirea atâtor nopţi înalte şi mai ales a atâtor tristeţi trecute, devenite scumpe prin împărtăşirea lor cu ea, iar toate acestea nu mi le putea da nimeni. Am răspuns deci cu jumătate suflet vecinei din stânga. Mă întrebam numai dacă nevastă-mea nu-şi dă seama unde într-adevăr vor ajunge lucrurile, sau dacă o face cu intenţie, căci în cazul acesta, oricât ar fi sângerat ruptura, oricât ar fi fost de grea părerea de rău, aş fi plecat imediat şi în câteva săptămâni aş fi divorţat.
Între timp, enervat că ea asculta cu o atenţie pasionată, de-i deveniseră ochii strălucitori de tot, ce spunea el, am căutat să prind cu urechea. Îi explica, numai, în termeni tehnici, şi aşa cum îi ştia el, deosebirea dintre motoarele automobilelor franţuzeşti şi cele americane. Mi-am adus aminte de vremea când audia la fel matematici complicate, pentru mine.
Către sfârşit, s-a mai petrecut o mică şi semnificativă întâmplare. Noi rămăsesem încă la masă şi în jurul nostru se făcuse grup. Câţiva comeseni se aşezaseră în largi fotolii de trestie şi se depănau banalităţi curente. Îndeosebi, o femeie urâţică şi nu tocmai tânără provoca naiv pe G., care nu o băga în seamă decât atât cât îi trebuia ca să fie interesant faţă de nevasta mea. Şi când această urâţică i-a cerut un pahar de vin, îngâmfat şi cu voinţă prostcrescut, a refuzat să întindă mâna şi să toarne din carafa de pe masă. A fost un moment penibil şi femeia, care contase imprudent pe farmecele ei tomnatice, a rămas încremenită. A intervenit atunci nevasta mea, poruncind:
- Te rog să torni un pahar de vin doamnei.
Şi cum el nu făcea nici o mişcare, iar eu mă consideram absent - s-a sculat şi a oferit singură paharul de vin cerut. Era un gest al ei din vremea cea mai bună, dar în acelaşi timp şi un indiciu că ea, simţindu-se preferată şi stăpână, putea, ca o aristocrată a iubirii, să facă orice gest, fără să se umilească, aşa cum regele Spaniei spală în Joia Mare doisprezece cerşetori pe picioare.
După-masă, s-au vizitat unele dintre pivniţele "celebre" ale Odobeştilor, de sute de paşi sub pământ, cu butoaie mari cât rezervoarele de petrol parcă. Am gustat nenumărate soiuri şi calităţi, după îndemnul podgorenilor, toţi meridionali şi flecari, când e vorba de vinul lor.
Cea mai dureroasă împrejurare pentru mine a fost masa de seară, din ajunul plecării. El s-a rătăcit, întârziind de data asta cu o brună mică şi neastâmpărată, în timp ce toţi ne aşezasem la masă, nevasta mea acum lângă mine. Un fost ministru, mare podgorean de aci, care ar fi voit să stea, probabil, de vorbă cu ea la masă, a ocupat locul liber din dreapta ei, neştiind că e rezervat. A devenit lividă, dar n-a avut curajul să spuie nimic intrusului. În schimb, cum noi eram aşezaţi cu spatele la intrare - luam masa într-un pridvor cu cerdac imens înflorit cu glicine şi zorele - la fiecare două-trei secunde întorcea enervată capul, să vadă dacă vine. De la o vreme nu se mai putea stăpâni. Imenşii ochi albaştri de copil erau tulburi şi îşi muşca îndurerată, deseori, buza de jos moale şi roşie. Nu putea mânca nimic, căci de data asta cei întârziaţi n-au mai fost aşteptaţi şi se adusese la masă. Niciodată nu m-am simţit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit. Am crezut atâta vreme că eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descopeream că ochii ei sunt gata să plângă pentru altul, că suferea şi ea, plăpândă, ceea ce eu înduram ros în adânc, de două zile, dar ea pentru un om care mie mi se părea cel dintâi venit. Erau aceiaşi ochi înlăcrimaţi din vremea care a precedat căsătoria noastră, când eu n-o iubeam şi când o lăsam uşuratic să aştepte jumătăţi de oră şi mai bine, întârziind la rendez-vous-uri, când ea îmi făcea reproşuri înlăcrimate şi sfâşietor resemnate, care mă tulburau adânc, mă revoltau împotriva mea însumi, şi care au sfârşit prin a mă lega de ea cum se leagă o ruptură organică prin aderenţe. Preferam, pe vremea aceea, pe o colegă a ei mai subţirică şi mai spirituală. Ea suferea şi nu ascundea nimănui că suferă, ca şi acum, căci nu are orgoliul aspru de a nu se da în spectacol. E şi una din cauzele pentru care eu acum îndur atâta, căci ea, nesuferind de acest exhibiţionism sentimental, crede, neştiind cât de greu mă stăpânesc, că nici eu nu sufăr. Mai ales că eu, dacă mă răsucesc de durere e tocmai din cauza spectacolului pe care-l dă ea, fiind atât de ridiculă că suferă. Căci asta făcea situaţia mea şi mai jalnică, deoarece păream şi mai mult de prisos, dureri şi bucurii se întâmplau fără mine, tocmai când ea atrăgea luarea-aminte a tuturor.
După ce ea şi-a tot sucit gâtul, uitându-se înapoi, a venit şi el, într-adevăr, cu femeiuşca vie şi neastâmpărată; şi li s-a făcut numaidecât, prin înghesuirea celorlalţi, un loc de favoare oarecum, căci alţi întârziaţi trebuiau să se mulţumească să stea tocmai la coada mesei. El a continuat să-şi învăluie vecina în griji mângâietoare şi "tandre", iar spectacolul acesta părea insuportabil nevestei mele. Nu putea mânca nimic şi avea o figură de animal rănit. Mă întrebam: ea nu-şi dă seama că şi eu sufăr tot atât de mult? Cum e cu putinţă atâta insensibilitate? Vecina fără lucru de vizavi a întrebat-o, ironic şi, evident, destul de tare, dacă "suferă", şi mi se părea că în viaţa mea nu mi s-a adus o insultă mai mare decât să fie întrebată nevastă-mea, faţă de mine, dacă suferă din cauza altuia. M-am gândit să las furculiţa în farfurie şi să mă scol neîntârziat, mânios, de la masă, plecând apoi de-a dreptul la gară. Şi aş fi făcut asta dacă eram numai un amant, nu şi bărbatul acestei femei. Între doi amanţi situaţia este, deşi mai complicată decât se judecă în mod primar de către lume, negreşit infinit mai simplă decât între soţ şi soţie. Nu ţi-a plăcut o femeie numai pentru trupul ei, numai pentru surprinderea frământării ei sexuale, căci plăcerea şi neplăcerea se caută şi se desfac asemeni perechilor la cadril. Dar ţi-ai ales-o ca nevastă. În realizările naturii orice om e un exemplar unic şi inedit. Din toată filozofia se desprinde cel puţin acest adevăr că omul - cu conştiinţă - fiind pentru el creatorul lumii, ca reprezentare, odată cu moartea lui moare neîndoielnic şi lumea. Şi el îşi alege, liber, o altă conştiinţă, pe care o socoate egală cu a lui. Va fi tovarăşa şi moştenitoarea lui, a memoriei lui, îi vor spune copiii lui mamă. Nu sunt religios, dar cred că, datorită unei pure elaborări spirituale, totuşi, ceea ce are, zguduitor de profund, catolicismul e această dogmă, că soţul şi soţia sunt predestinaţi de la facerea lumii, că peste catastrofele vieţii, uniţi şi egali unul cu altul, faţă-n faţă unul cu altul, ca în această viaţă, vor fi şi în veşnicia viitoare. E şi una dintre cele mai frumoase imagini create de gândirea omenească. Nu-i vorbea aici despre "jurăminţile amanţilor", căci şi eu avusesem amante care-mi "juraseră dragoste eternă" şi pe care nu le luasem în serios, iar după "partide" mai mult sau mai puţin îndelungi de plăcere, le părăsisem, cu toate lacrimile lor, la cele dintâi cochetării cu alţi bărbaţi... S-a ajuns, în acest veac, sub influenţa vulgară a literaturii, la concepţia pleziristă a căsătoriei, când omul, în loc să se ducă la un stabiliment anume, îşi aduce o nevastă acasă pe care, după două-trei luni, o concediază fără nici o altă formalitate decât, uneori, o despăgubire bănească.
Aşa am gândit în vremea când, după ce atâta suferinţă din partea femeii mă înduioşase, i-am cerut să-mi devie nevastă. Mi se dăruise cu totul. Îi spusesem loial că nu o voi lua de soţie şi-mi răspunsese cu un surâs palid şi dumnezeiesc: "Orice s-ar întâmpla cu mine, vreau ca tu să mă faci femeie. Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te vei simţi în nici un fel, absolut în nici un fel, îndatorat faţă de mine. Poţi să mă goneşti în zorii zilei şi să nu mă mai primeşti niciodată în casa ta." Fireşte, cuvintele ei erau nealese, dar expresia era de o copleşitoare precizie. Fusese întâi amanta mea, deznădăjduită de voluptate, dar peste câtva timp ea purta numele meu, pe care nu-l purta nici una dintre surorile mele măritate. Şi intimitatea noastră creştea şi se adâncea ca o lume nouă cu privelişti prelungi de întâiul ceas.
Ce însemnau acum toate aceste simţăminte şi gânduri pentru femeia de lângă mine? Absolut nimic. Şi eu mă simţeam imbecil şi ridicul, fără simţul realităţii, şi naiv ca un predestinat "coarnelor", ca să fi gândit atât de mult despre o femeie, care, punând în cumpănă tot acest aparat maiestuos şi scrobit al sentimentelor mele, le prefera fără grijă, lacom, strângerea în braţe a unui necunoscut până acum câteva zile. Prăbuşirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totdeodată şi axa sufletească: încrederea în puterea mea de deosebire şi alegere, în vigoarea şi eficacitatea inteligenţei mele. Sunt guverne, în ţările din Apus, care primesc foarte des, şi pe chestii importante, voturi împotrivă din partea adunărilor lor naţionale. Dar nu găsesc că e cazul să tragă de aci vreo consecinţă. Câteodată, aceleaşi guverne însă aşază toată greutatea existenţei lor pe un lucru de nimic şi "pun chestia de încredere" uneori pe un simplu adjectiv într-un articol de lege. Iar dacă atunci votul le e împotrivă, se prăbuşesc. Unii bărbaţi nu-şi iau nevestele în serios (e drept că eu mă întreb, de ce s-au însurat atunci?) şi nu găsesc niciodată că e cazul să tragă consecinţele. Eu jucasem totul pe această femeie şi trebuia să trag acum toate consecinţele care se impuneau: desfiinţarea mea ca personalitate. Trebuia deci să mă scol de la masă şi de lângă această iubire, pentru totdeauna. Dar ştiu ce voinţă de fier şi rece am - una dintre amante, care, în naivitatea ei vulgară, încercase să mă convingă pentru un târg conjugal, îmi cerea apoi cu groază să nu-i mai zâmbesc, căci zâmbetul meu plutea cu o indiferenţă de moarte, de neînvins - şi ştiam că o dată făcut gestul acesta, nici lacrimi, nici explicaţii nu mă vor mai face să revin. Mi-am impus să îndur totul până când voi fi singur cu ea, ca să am un cuvânt ultim. Adevărul e că imensitatea catastrofei îmi făcea sufletul palid, căci nu ştiam singur dacă - oricât de îndârjită voinţa mea - siluindu-mi simţirea, voi avea cumva puterea să îndur totul, fără să se sfărâme în mine organe, care niciodată nu se vor putea reface. Speram, de asemeni, că încă nu s-a întâmplat nimic şi că voi putea readuce acasă iubirea mea, cu simple cicatrice ca de vărsat pe obraji. M-am păstrat mai departe în "ipotezele", pe care desigur ceilalţi continuau să le facă asupra stărilor noastre sufleteşti, interpretându-le cum interpretează savanţii microbii la microscop, resemnat să suport compătimirea lor, ca pe nişte râme care urcă târându-se umed pe mine.
Acum era lângă mine, îndepărtată ca la mii de kilometri, jucându-se nervoasă cu furculiţa şi cuţitul, privind palidă cu ochii mari albaştri, înduioşaţi, spre cel care, dinadins parcă, nici nu se uita la ea. Toată lumea îşi plimba privirea de la ea la el, afară de fostul ministru, care nu înţelegea, fireşte, nimic. Nu-i puteam surprinde privindu-mă şi pe mine, dar îi ghiceam că mă găsesc, lângă această mică dramă amoroasă, ridicul şi deplasat, ca un talger cu mămăligă lângă un compot.
Mă trudeam totuşi să-mi creez un alibi moral. Am fost bucuros când, după-masă, s-au organizat partide de joc de cărţi. Într-un salon mare, cu toate ferestrele deschise spre pridvorul cu masa pusă şi spre cerdacul în care se dansa acum, s-au aşezat trei mese verzi de pocher, complet înzestrate, de la braţele purtătoare de scrumiere şi pahare, până la fise şi cărţi noi, aşa cum se obişnuieşte în provincie, unde jocul de cărţi e practicat savant, cu toate dichisurile lui. Până după miezul nopţii, am pierdut suma cu care poate aş fi putut cumpăra un automobil. Nu eram decât cu ochii pe fereastră, cu tot coşul pieptului devastat de şerpi vii ascunşi sub cămaşă... neizbutind să mă concentrez, cu toată îndârjirea mea. Schimbam mereu greşit, nu observam câte cărţi au luat ceilalţi, relansam fără să bag de seamă că aşteaptă alţii cu carte superioară, în dreapta mea. Partenerii mei se enervaseră la început de asemenea sistem de joc, pe urmă, când văzuseră că pierd şi că oarecum am de unde pierde, se gândiseră, practic, să profite de împrejurare.
Cei doi se împăcaseră acum şi, cu faţa înflorită de fericire, ea dansa, de la genunchi până la piept greu şi cald lipită de el. Vorbea mult, fără să înţeleg, de departe, ce-i spune şi, fiindcă fostul ministru era şi el la cărţi, acum amicul ocupa, când terminau dansul, locul liber de lângă ea.
Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine şi din cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de o voluptate, cât să constaţi că plăcerea pe care o dădeai şi credeai că singur poţi s-o trezeşti (care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună. Căci acum totul se petrecea alături de mine, cu excluderea mea. Când era jocul mai aprig şi pierdeam mai mult, unul din partenerii groşi, care credea că-şi poate permite glume, îmi aruncă aşa, cu jumătate voce: "Ciudat... şi totuşi pierzi". M-am învineţit şi era gata să-l lovesc, când ceilalţi, simţind respiraţia mea oprită, au avut surâsuri amicale de destindere. Un domn bolocănos, cu mustaţa păioasă, tăiată scurt, cerând carte ne-a certat cu bonomie:
- Mai daţi-le dracului de femei. Nu mai daţi atâta importanţă tuturor fleacurilor. Nu vezi că şi nevastă-mea face la fel. Dansatorii aceştia se ostenesc şi le încălzesc pentru noi. Eu am şi cerut servitoarei să-mi puie un bideu pentru la noapte în cameră. Iar pe urmă, atent şi important: "Plus potul!" Au râs cu toţii, convenind, şi au continuat plusurile.
Şi era adevărat că mai toate femeile tinere şi acceptabile ca femei "se distrau" la fel, cu aceeaşi intenţie de publicitate, dar la unele dintre ele această intenţie era justificată: nesigure de puterea lor de seducţie, încercau nevoia să-şi verifice, din când în când, armele şi ţineau să se ştie că au, sau într-unele cazuri mai au încă, "succes". Dar ea? ce nevoie avea ea de această verificare printr-un succes? Dealtfel, pasionată şi destul de închipuită de frumuseţea ei, nu o verificare căuta acum, ci mergea cu toate simţurile, indiferentă la tot ce se întâmplă, nu numai în jurul ei, dar în tot restul lumii, spre destinul ei, acum neinfluenţat de mine, ca pe un drum nou la nesfârşit.
Îngăduinţa, răbdarea, siguranţa celorlalţi bărbaţi, după ce m-a uimit pur şi simplu la început, mi-a devenit în urmă într-un fel explicabilă. Mai toţi, desigur, trecuseră prin încercările prin care treceam eu, iar sensibilitatea lor nu mai reacţiona, asemeni oarecum acelor organisme care devin imune faţă de o boală molipsitoare după ce au suferit-o o dată. Dealtminteri, înţelegeam că eu însumi, acceptând o dată situaţia, mă voi obişnui cu ea, nu o voi mai găsi deloc tulburătoare şi nimic nu mă împiedica să văd că, mergând aşa înainte, pe nesimţite - cum poţi să ridici treptat temperatura apei în care te afli fără să simţi deosebirea - aş fi putut constitui un tip de acelea de încornorat de operetă, fără ca vreodată, în această evoluţie, să fi constatat ceva deosebit.
Din pricina unui jucător, partida s-a întrerupt pentru câteva clipe şi am ieşit puţin în pridvorul larg. Dar nu i-am văzut. Am înţeles că o parte din perechi nu mai dansau şi se plimbau prin grădina din jurul vastei locuinţe, poate chiar - de ce nu? - şi prin via imensă, în care se aflau şi casă şi grădină, de care nu era despărţită decât printr-un gard de sârmă, şi care desigur avea destule portiţe.
Gândul că nevastă-mea s-ar putea "da" aşa, în timpul unei seri de dans, într-o grădină sau pe aleile unei vii (şi aveam toată sugestia halucinantă a detaliilor), că ar putea reveni apoi sus, în pridvor, lângă mine, cu trupul poluat de această îmbrăţişare, mi-a înnegrit sufletul şi m-a făcut, rece, să mă clatin. Ca ea - pe care mi se părea că o jigneşte orice aluzie, încât dacă eram alături, înjurăturile atât de obişnuite şi de plastice, pe străzile Bucureştilor, mă făceau să caut un fel de refugiu - să stea acum răsturnată şi cu picioarele goale până la jumătatea corpului ca o târfă groasă şi grăbită în grădina publică, mi se părea o catastrofă de neînchipuit. Dar înţelegeam încă o dată că femeia care iubeşte are toate neruşinările, cu o inconştienţă care pare magnifică tuturor poate, în afară de soţul ei, şi pe care eu însumi, înainte de a fi însurat, o admirasem la multe femei. Îmi aduceam acum aminte ceea ce una dintre marile scriitoare a exclamat cu groază: "Drepturi femeilor? Să facem din ele, de pildă, magistraţi? Să încredinţăm viaţa, libertatea, onoarea şi norocul oamenilor unor femei, despre care ştim că trei zile pe lună, cel puţin, sunt nişte animale suferinde, inconştiente şi turbate?" Mă gândeam şi eu ce tristă experienţă e să-ţi condiţionezi fericirea şi cinstea ta de sexul capricios al femeii. Era în mine, orb, un îndemn de moarte, să pornesc să-i caut şi să-i găsesc în vie.
Nu coborâseră însă nici în grădină. Erau numai aşezaţi la capătul pridvorului, pe parmalâc, şi, apropiaţi, stăteau de vorbă. A trebuit să mă reazem ca să nu cad, însă de altă emoţie. Mă aşteptam la atâta rău, încât acum aveam porniri de adevărată şi înduioşată recunoştinţă pentru femeia care, totuşi, n-a mers până la capăt în infamie. M-am întors cu o stranie linişte la jocul de cărţi...
Petrecerea s-a sfârşit în zorii zilei. Cea mai mare parte dintre invitaţi plecaseră. Mai rămăseseră câţiva dintre jucătorii de cărţi, care, pierzând toată noaptea, căutau, acum, livizi şi cu buzele vinete, să se refacă printr-o lovitură, dar mai rău pierdeau, încât, din plăcere, jocul avea, târziu, o nuanţă de tragic vulgar. Izbeau cărţile de masa verde, fumau mult, că scrumierele pe care nu le schimbase nimeni erau ticsite de mucuri turtite. În pridvor şi în cerdac, parte la mesele încărcate cu resturi de la banchet, parte în fotoliile de trestie şi nuiele albe împletite, aşteptau cu gurile coclite, dar cu buzele înroşite din nou, soţiile celor care încă mai jucau, gazdele, câteva perechi tinere, care nu se îndurau să se despartă şi al căror organism biruitor se refăcea cu fiecare senzaţie nouă. Acum urmăreau înălţatul soarelui, care stropea cu apă de aur verdele albicios al viilor şi negrul verzui al pădurilor. Era o impresie de răcoare şi prospeţime peste orăşelul din vale, gata să se trezească, prospeţime care aci sus nu putea birui totuşi extenuarea fizică. Aşteptam, cu seacă nerăbdare, o explicaţie îndârjită cu nevastă-mea, dar de vreme ce ea nu-mi ceruse să plecăm, căci încă nu se îndura să se despartă de el, răbdam. (Ce-or fi vorbit atât? ce aveau de "discutat"? cu ce fraze? la ce întâmplări au făcut aluzie? ce aveau să-şi spună amândoi? căci eu nu-mi puteam reprezenta pe nevastă-mea vorbind decât cu mine). A trebuit să coborâm apoi în beciul unui proprietar vecin, care nu ne-a lăsat până nu vom încerca, împotriva oboselii de mahmuri, un leac paradoxal, un singur păhăruţ dintr-un vin auriu şi greu ca untdelemnul, care, luat lângă butoi, avea să ne limpezească desăvârşit mintea...
Era soarele sus când ne-am găsit în odaia cu pat larg şi scăzut, cu perdele de pânză de casă şi borangic, cu fotografii străine, cu cărţi, în care panglici erau rămase acolo unde se oprise atenţia altora - şi cu sticle de parfum şi apă de colonia pe masa de toaletă, gătită cu oglindă legănată, începute de alte mâini.
N-am putut sfârşi dezbrăcatul, dar cum nici nu vream să discut cu ea "academic", i-am spus cu o voce de mort:
- Ascultă, dragă fată, sper că niciodată în viaţa mea nu voi mai trece prin clipele prin care am trecut ieri şi azi.
M-a privit cu ochii mari albaştri.
- Nu înţeleg ce vrei să spui?
Eram uluit, am rămas cu haina în mână, am râs ca un cadavru.
- Sincer? nu înţelegi ce vreau să spun?
Şi ea, afectat:
- Absolut sincer...
Tremuram, aprins şi indignat de atâta crasă prefăcătorie.
- Ei bine, atunci poate ai să înţelegi altă frază ceva mai simplă. Să ne despărţim. La Bucureşti începem numaidecât, cum ajungem, divorţul. Dacă vrei să rămâi cu amantul dumitale, n-am nimic de spus. Cu toate că nu-mi mai pot face iluzii, după cele ce am văzut de ieri până azi, te rog totuşi un lucru. Acum, când ai certitudinea că vei rămâne toată viaţa cu el, să evităm spectacolul şi să nu ne oferim comentariilor adunării publice de aici.
N-am văzut niciodată o privire de înger atât de obosit şi de mirat.
- Dar despre ce e vorba, pentru Dumnezeu?
- După cele ce ai făcut azi, mi se pare uluitor să mai întrebi despre ce e vorba.
Şi, ca un bolnav, care nu ştie ce s-a petrecut cu el în timpul delirului:
- Dar te rog... te rog, spune-mi ce-am făcut?
Indignat şi revoltat de atâta îndrăzneală, am întors capul cu dinţii încleştaţi.
- Nimic.
Simţindu-se tare, stăruia ea acum.
- Te rog, spune-mi ce-am făcut? Te rog.
Mi-era silă atâta, că simţeam că orice vorbă aş fi spus, ar fi căzut alături.
- Nimic... Vreau să ne despărţim.
Ne-am dezbrăcat, dar în pat, cum eu evitam chiar să o privesc, a început din nou.
- Ştefane, te văd aşa supărat... şi-ţi jur că nu înţeleg de ce?
Am început să fierb de mânie.
- Îmi juri?
- Îţi jur pe ce vrei.
Dar o clipă m-am oprit mirat, întrebându-mă dacă nu cumva greşesc, şi m-am hotărât să-i explic ceea ce se prefăcea că nu pricepe. Dar când să caut, cu uimire, văd că nici eu nu am nimic de spus. Ce să-i reproşez? Că pe drum a stat lipită de mine şi de el? Că s-au coborât să culeagă flori? Că s-a sprijinit de braţul lui? Că au făcut un mic grup aparte?
- Ai fost tot timpul împreună cu acel domn, ai dansat aproape numai cu el.
A râs indulgentă (ea).
- Ei bine, dragul meu, dar asta e firesc atunci când vii cu cineva pe drum, într-o excursie ca asta... Toate femeile au făcut grupuri. Se creează inevitabile izolări. Nu poţi fi familiară cu toată lumea şi atunci se pare că eşti numai cu unii. Pe urmă, el e un bun dansator... toate femeile din lume dansează, cred.
- Da... însă nu numai cu un singur partener.
- Dar bine, aici nu e bal. Am venit împreună pe drum.
- Nu... nu... a fost un adevărat scandal. Toată lumea v-a privit.
- Ce scandal? Ţi s-a părut ţie. Nu ai văzut că - ţi-am spus - toate femeile fac la fel? Aşa sunt petrecerile astea. O dată acasă, nici una nu se mai gândeşte apoi la cunoştinţele şi întâmplările de aci. Ai să vezi că nici tu nu ai să te recunoşti cu toată lumea de aci... Eşti de o sensibilitate imposibilă.
M-a mirat această intenţie de maturitate în judecata ei şi eram indignat, dar tăceam. Fireşte că n-aveam de obiectat nici un fapt precis, dar asta nu însemna totuşi că ea nu mersese, cu trup şi suflet, într-o aventură. Aveam însă acum certitudinea ca a vinei unor miniştri care, respectând cu sfinţenie litera legii, îşi permit orice, chiar cele mai veroase afaceri. Cuvântul e oricând un mijloc imperfect de comunicare. Tot ce e sens, tot ce e adevăr, tot ce e conţinut real scapă, printre silabe şi propoziţiuni, ca aburul prin ţevile plesnite.
Aveam totuşi în plasa logicii un fapt precis.
- Aseară, credeam că ţi-ai sucit gâtul, tot întorcându-te să vezi dacă vine la masă.
- A, mi-am sucit gâtul, ce idee...! mi-am sucit gâtul...! şi încerca să bagatelizeze.
Dar a simţit, din privirea mea netedă ca moartea, că aici nu încape tăgăduială şi, nenorocit inspirată:
- A, acum ştiu ce vrei să spui. E cu totul altceva... Dacă ţi-aş spune ai vedea că...
- Dar spune-mi atunci.
- E un secret al nostru toate... madam Slugeru şi madam Georgescu.
Ajunsesem şi la "secretul de familie" din Boubouroche...
Şi era în aşternutul străin, de prisos aproape de mine cu tot trupul ştiut.
Asta-i tot ce-mi rezervă viitorul? Corpul femeii atunci când vreau? Ce să fac cu el, fără celelalte bucurii? Când ştiam că nu e nici el perfect. La un milion de femei abia de e una întreg frumoasă. Restul au nevoie de indulgenţă, de înţelegere. Numai sufletul poate înlocui lipsurile. Şi sufletul nevesti-mi...
Mi-era pielea uscată, capul dur şi gol să poţi lovi cu ciocanul în el, parcă tot gâtul plin de câlţi.
Mi-am îngropat faţa în perna care se încălzea numaidecât, de a trebuit să schimb mereu căpătâiul, dar fără să pot dormi şi n-am mai scos o vorbă până târziu după-amiază. Ea a dormit, a năduşit sănătos, s-a împrospătat în obraz şi în privire, reintegrată vieţii, numai eu parcă eram bolnav de uremie.
Cum tot cearşaful şi perna erau prea calde, cum toate cărţile, pe care am vrut să le citesc, mi se păreau uscate, am coborât către ora cinci în grădină. Se sfârşise parcă o sărbătoare, o întâmplare frumoasă în lume, care niciodată n-avea cum să se mai repete şi eu supravieţuiam singur, dar cum dăinuieşte o coajă de lămâie stoarsă, aruncată după-masă. Soarele mi se părea leşios şi când am trecut pe lângă bucătărie am simţit mirosul de mâncăruri trezite. Au dat peste mine un grup de cheflii, care în zorii zilei se înfundaseră într-un beci şi acum ieşeau beţi turtă. Fostul ministru plângea şi ţinea să mă îmbrăţişeze neapărat, umplându-mă de bale şi vărsându-mi vin pe haine. Avea sentimentalismul gălăgios şi plângăreţ al moldovenilor la beţie, cu promisiuni jurate la toată lumea, cu demonstraţii şi invocări lirice de frăţietate, pentru ca a doua zi, treaz şi revenit la sentimente normale, să se prefacă (şi cu o tainică spaimă) că a uitat totul, afară doar de promisiile şi legămintele celorlalţi. Totuşi e sigur că ei între ei, cel puţin în momentele acelea, se iau în serios.
Plecarea înapoi a fost la opt seara. Era între mine şi el, ca la ducere. N-am vorbit decât, rezervat şi politicos, numai cu el tot timpul, refuzând, cu silă, toate încercările ei de a-mi capta bunăvoinţa, prefăcându-se, dealtfel, că ia lucrurile în glumă. Mai târziu a adormit, sau s-a prefăcut că doarme, rezemându-se cu capul pe pieptul meu, ceea ce însă nu mi se părea decât un pretext ca să-i abandoneze lui cealaltă jumătate de corp.
Nimic nu mi s-a părut mai simbolic decât această aşezare a ei. Dacă n-aş fi ştiut despre ce e vorba, dacă aş fi fost soţul naiv pe care-l voia ea, aş fi crezut că un subit şi sincer acces de preferinţă o face să se agaţe duioasă de gâtul meu, când ea nu făcea asta decât tocmai pentru că aşa îşi putea culca picioarele şi şoldurile, aproape în braţele celuilalt. Dealtfel, şi mai general socotit, nu era oare cu un înţeles deosebit această împărţire a ei însăşi, pe care o făcea, singură, între noi doi?
Încheiam bilanţul sinistru al acestei petreceri, ca un general înfrânt şi fugărit, promis degradării şi exilului, care compară resturile înspăimântătoare, cu armata frumoasă şi strălucitoare de entuziasm pe care o comanda, la defilare, cu două zile înainte. Dealtminteri, aceste excursii împreună, de perechi tinere, când femeile sunt frumoase, devin mai totdeauna lupte "amicale", tot aşa cum amicale erau acele "tournoi" medievale, numai că atunci când totul trebuie să revină la normal, după furii nemărturisite şi explicaţii amare, întocmai ca şi în acele pomenite timpuri, de multe ori cadavre acoperite sunt aduse înapoi pe scuturi şi tărgi acasă. Aşa cum mă întorceam eu cu imaginea femeii iubite, ucisă.
Peste două zile ne-am dus întreaga "bandă" la deschiderea unui teatru de vară şi de acolo la un restaurant de la Şosea. Ce-a fost la ţară s-a repetat şi aici. De abia mi-am mai stăpânit indignarea, indiferent la comentarii. O doamnă, poate încă tânără, faimoasă frumuseţe aventuroasă pe vremuri, care mă privea cu afecţie totdeauna, cu care adeseori aveam interesante convorbiri despre întâmplările din viaţă, căci în noua cochetărie pe care şi-o permitea, de a se îmbătrâni cu intenţie mai devreme, era parcă din eleganţa unui general tânăr, retras voluntar la pensie, a încercat să mă împace.
- De ce atâta enervare?
I-am arătat, surâzând trist, pe nevastă-mea şi mi-a spus, glumind frumos şi cu emoţie, încât nu mă puteam supăra:
- Ştii o vorbă, şi dacă nu o ştii, ţi-o spun eu: femeia înşală numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu.
I-am spus că asta nu mă consolează, dar mi-a explicat că nu crede că e vorba de altceva decât de un "flirt".
I-am turnat în pahar vin auriu, privind-o mirat:
- E o formulă greşită, fără înţeles la o femeie. Nu corespunde nici unei realităţi, decât dacă e vorba de o fată care vrea să petreacă, dar, în sfârşit, să-şi păstreze totuşi fecioria fizică (şi care, dealtfel, s-ar da din toată inima), sau de femei bolnave, care s-ar da cu pasiune, dar le împiedică ovarita de care suferă. Mai are sens acest "flirt", atunci când o femeie urmăreşte vreun interes şi, ca să-l realizeze, face toate "avansurile", dar după ce a obţinut ce ţintea, se refuză. Sistem practicat de multe actriţe şi profesioniste nemărturisite. Dar nevasta-mea nu e în nici una dintre aceste situaţii şi pentru ea un "flirt" e o aberaţie.
- Ah, dumneata eşti dintre acei care fac mofturi interminabile şi la masă. Dintre cei care totdeauna descoperă firele de păr în mâncare.
- Sunt eu de vină dacă mi se oferă fire de păr în mâncare?
- Nu, atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare. Îmi închipui că eşti în stare nu numai să-ţi examinezi exagerat partenera, dar că, în ultimele clipe ale îmbrăţişării, să-ţi dai seama exact de ceea ce simţi, ca şi când ai asista la un spectacol străin...
- Doamnă, e perfect adevărat ce bănuiţi, dar încheierea dumneavoastră - numai - e falsă. Atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, dealtfel, atenţia sporeşte şi durerea de dinţi. Marii voluptuoşi şi cei care trăiesc intens viaţa sunt, neapărat, şi ultralucizi.
- Cu ce plăcere te-aş fi înşelat pentru această continuă nelinişte şi bănuială a dumitale, şi desfăcea senzual o portocală. Avea o eleganţă de marchiză.
- Deci... nu m-ai fi părăsit?
- Poate că atunci da, dar aş fi regretat-o toată viaţa. Suntem atât de toante când suntem tinere.
Surâdea îndepărtat şi frumos, cu părul ei argintiu... şi eu o admiram atât de pasionat, că toată lumea părea intrigată ca de o scenă de dragoste.
Va fi nevasta mea, peste un sfert de veac, ca femeia aceasta de lângă mine? şi ce înţeles adânc ar fi avut lucrurile... va fi fost această femeie la fel cu nevasta mea? şi - imposibilă întrebare - vor mai fi altele acum? şi - încă mai fără sens întrebare - de ce mi se pare posibil numai în trecut, de ce regret că am pierdut, venind cu douăzeci de ani mai târziu, trupul cald, cu zâmbetul bun şi melancolic al acestei femei? Dar nu, toate sufletele acestea de carne şi mătase devin prea târziu, şi de prisos, bune.
Mai ales că în timpul acesta munca mea la Universitate mă pasiona şi fără îndoială că a fost cea mai rodnică din viaţa mea. Chiar în a doua jumătate a lui april am avut o lucrare de seminar, care a fost o adevărată lecţie despre Critica raţiunii practice. Profesorul, foarte serios şi foarte pretenţios, obişnuia să lase pe catedră pe studentul care expunea lucrarea, iar el trecea în rândul auditorilor, în prima bancă. Noutatea era acum că, spre deosebire de toţi colegii mei, care-şi citeau lucrările, eu vorbeam, timp de o oră, despre tema dată, fără altceva dinainte decât o pagină cu note.
Negreşit, Critica raţiunii practice, excesiv dogmatică, prezintă mult mai puţine greutăţi decât aceea a raţiunii pure, chiar în textul kantian, ba încă, ţinând seama mai mult de sală decât de profesor, căutasem să ocolesc cât mai mult dificultăţile metafizice. Nevastă-mea a fost până seara gravă şi tăcută. Faptul că fusesem tratat de profesor cu atâta deferenţă măsurată, că timp de o oră fusesem pe catedră obiectul privirilor unei săli pline, în care erau şi câteva studente, frumoase, necunoscute nouă, de la altă facultate probabil, sfiala admirativă cu care eram felicitat de colegi şi de roiul de fete care mă înconjurase, la sfârşitul orei lângă catedră, o intimidaseră.
S-a rezemat de braţul meu, caldă şi îngândurată. Aveam de făcut cumpărături şi simţeam nevoia să schimb oboseala în joc şi destindere. Am fost cu trăsura după-masă la Şosea, până dincolo de vila Minovici. A vorbit în timpul plimbării puţin şi părea mereu preocupată. Numai când a fost în patul jos şi larg, ghemuită între pernele albe, după obiceiul ei, a şoptit, parcă mai mult pentru ea: "Uf... şi filozofia asta!" Spunea "uf, şi filozofia asta!" cu un fel de ciudă, cum ar fi spus: "uf, rochia asta!" sau "uf, pantoful ăsta!" care o strânge.
- Dar ce-ţi face filozofia, fată dragă?
- Nu pricep nimic... nimic, şi-i erau ochii mari şi albaştri, încruntaţi de necaz.
- Cum, acum, după ce ai audiat aproape doi ani cursuri de filozofie, constaţi că nu pricepi nimic?
- Lasă-mă-n pace... niciodată n-am priceput nimic... ce naiba vor toţi filozofii aceştia?
- Şi-i iubeşti tu... cred că nimic mai mult... Aşa o fată slută ca tine...
- Ascultă, vorbesc serios acum... Te rog foarte mult...
- Ei, cum vorbeşti serios, draga mea, dacă vrei să ştii ce vor filozofii?
Lumina lămpii, strânsă şi răsfrântă de abajur, îi poleia rotunzimile albe, în culcuşul patului cu perne mari, pătrate, de olandă parcă scrobită.
- Ascultă, ţi-a trecut vânătaia pe care ţi-ai făcut-o la genunchi, când te-ai lovit de scaunul căzut ieri? şi i-am ridicat cămăşuţa spumoasă de pe genunchi, ca să văd.
Şi-a tras-o nervoasă la loc.
- Lasă asta şi răspunde la ce te întreb.
- Cum, dragă, vrei să ştii serios ce vor filozofii?
- Da... şi era gravă ca un copil care cere luna sau pasărea de aur...
- Nu ştiu...
- Cum nu ştii? Atunci de ce vorbeşti la Universitate?
- Ce vrei să fac? Vorbesc şi eu aşa...
- Dar lumea de ce spune că ştii?
- Spune cineva enormitatea asta?
- Lasă-mă-n pace, că nu vrei să-mi spui, şi albastrul ochilor i s-a întunecat, buza de jos, umedă, i s-a răsfrânt a ciudă.
Aş fi vrut s-o sărut, aşa îmbufnată şi copilăroasă ca o cadână.
- Fată dragă... zău dacă ştiu.
- Spune ce ştii... Ce-ai vrut să spui azi când ai spus "nelinişte metafizică"?
M-a mirat că a reţinut expresia, dar pare-se că a frapat-o ca pe excursionişti un obiect de curiozitate colorată, în muzeu.
- Nelinişte metafizică? şi o priveam adânc în ochi... Nelinişte metafizică e să priveşti o femeie în ochii mari.
- Ei, nu...
- ... Să simţi că lumea e fără margini, că suntem atât de mici, că frumuseţea are pete şi e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem şti niciodată adevărul. Să fii, din cauza asta, trist... să iubeşti florile şi să zâmbeşti când vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu bănuie nimic şi îşi au socotelile lor.
Genele lungi se întind uşor ca o mirare peste apa albăstrie dintre ele.
- Nu putem şti adevărul? Cum? dreptatea nu se poate realiza? şi ascultând în ea, o clipă, pe urmă: frumuseţea are pete şi e trecătoare?
- Da, fată dragă, adevărul nu-l putem şti niciodată, niciodată... dreptatea nu se poate realiza pe lume... iar frumuseţea are pete şi e trecătoare... Aşa, ca pata asta, de deasupra genunchiului tău...
- Ei, eşti revoltător, mârâia, păcălită în aşteptarea ei.
- Iar acum două săptămâni ai avut şi un guturai de nu avea nimeni curajul să te sărute, iar nasul ţi-era inform şi roşu... Ba încă ar putea fi şi mai rău, zi Doamne fereşte... ai putea fi bolnavă de stomac, de pildă...
- Ah, taci cu prostiile... spune-mi mai bine ce e filozofia...
- Tare mi-e teamă că dacă nu ţi-o conveni nici ea, o să-i spui "să tacă" şi filozofiei. Voi femeile...
- Te rog... nici un "voi femeile"... eu sunt eu... eu nu sunt "femeile".
Am tras-o de nas, s-a apărat ca de o albină cu palma... şi pe urmă iar a luat mutra întrebătoare.
- Stai întâi să îndrept abajurul, ca să-ţi fie capul în lumină... Nu pot suferi să-ţi vorbesc, fără să-ţi văd ochii. Îmi dă "neliniştea metafizică", şi întorcând lampa cu abajur mare, verde, de citit seara, am scăldat-o în lumină. Cu formele ei calde şi vii, era ca o bucurie a serii.
- Ah... iar începi... credeam că ai devenit serios, şi trase de urechile de dantelă puişorul de puf.
- Dragă, filozofii, ca toţi copiii, au vrut să ştie la început "cine a făcut lumea?".
- Cine s-o facă? Dumnezeu...
- Da? Ai uitat întrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a făcut, tăticule?
- !?... se miră cu ochii măriţi şi gura micşorată.
- Sigur. Îndeosebi, ei ar fi vrut să ştie ce se întâmplă cu omul după moarte... Dacă există suflet... şi dacă sufletul e muritor. Au văzut însă curând că aici dezlegare nu poate să fie şi, modeşti, dându-şi seama că nu pot cunoaşte nimic de dincolo, au căutat să cunoască mai bine lumea de dincoace, lumea asta în care trăim. Negreşit, mai toţi au făcut şi metafizică religioasă, dar cei mai mulţi, şi în principalul operei lor, s-au întrebat ce e lumea...
- Ce să fie? şi era mirată că filozofii şi-au pus o întrebare atât de simplă.
- Ce? ţi se pare aşa de uşor de răspuns?
- !?
- Dragă fată, încă de la început s-a văzut că nici întrebarea asta nu are un răspuns limpede. De trei mii de ani - şi, poate, mai demult - gânditorii caută dezlegare: Ce este lumea? Ce putem cunoaşte din ea? Cei care au încercat un răspuns se numesc filozofi, iar ansamblul răspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, în centrul filozofiei stă aşa-zisa teorie a cunoaşterii. Motru, de pildă, e profesor de logică şi de teoria cunoaşterii.
Pare enervată, deziluzionată, îşi ridică uşor cămăşuţa albă pe umerii rotunzi şi cruzi.
- Dar bine, cu această cunoaştere a lumii nu se ocupă ştiinţa? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoaşterii?
E mirată, aşa cum se miră profanii că filozofia se ocupă de lucruri care lor le par excesiv de simple, căci nimic nu pare mai simplu decât o axiomă. Aşa cum elevii, care urmează matematicile superioare, se miră că li se cere să demonstreze că 3x7=7x3.
- E cu totul altceva, fată urâtă... Dealtfel, cei mai mulţi filozofi au tăgăduit posibilitatea ştiinţei.
- Ei, cum asta? întreabă, nevinovată...
- Ei spun că, în afară de ce e formal şi nu al realităţii, în afară deci de matematici şi de ce se leagă de ele: geometria, mecanica şi fizica, în genere, nu putem cunoaşte nimic sigur. "Sigur", înţelegi?
- Şi cum asta? Dar medicina?
- De medicină nici nu mai vorbim. Indicaţiile ei se bat în cap şi determină mode. Unii cred că de două mii de ani n-a făcut nici un progres, în afară de chirurgie, care e tehnică pură. Medicina nici astăzi nu poate vindeca un guturai măcar şi ai văzut că eu a trebuit să aştept două săptămâni până să te pot săruta ca lumea...
- Ah! şi-mi dă mânioasă cu puişorul de puf în cap.
- A recomandat, zeci de ani, duşurile reci pentru cei nervoşi şi acum le condamnă, găsindu-le omorâtoare mai ales pentru cei nervoşi, de le-a înlocuit cu cele scoţiene. A recomandat o jumătate de veac mâncărurile fierte mult, cu grijă, şi azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă vitaminele. A recomandat operaţia de apendicită, pe urmă a combătut-o, a recomandat medicaţia intensă, ca să revie pe urmă la stimulente şi iar să se întoarcă. Am citit zilele trecute că un medic e de părere că apa murdară de râu e mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare organismului, şi e deci împotriva filtrării. Ba se pare că unii medici sunt şi împotriva aeraţiei camerei de dormit, pentru ca să nu se consume oxigen în timpul somnului şi odihna să fie deci completă şi citează cazul păsărilor, care dorm cu pliscul sub aripă. A fost un principiu: "digerăm cu picioarele mai mult decât cu stomacul" şi acum unii recomandă siesta liniştită, după pilda animalelor care se odihnesc după masă. Tuberculoşilor li s-a recomandat, cu pasiune, aerul cel mai tare al munţilor şi, după ce au murit cu sutele şi miile acolo, au fost coborâţi, ceilalţi, mai jos. Dealtfel, mulţi se întreabă dacă nu cumva cea mai teribilă dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medicamentaţie, dovedind astfel că nu câştigăm nimic, că, în schimbul unei aparente îndreptări, ne loveşte mai rău, mai cumplit. S-a observat, în orice caz, că populaţiile care ignorează medicina trăiesc mai sănătos şi mai mult decât cele care la tot pasul aleargă după doctori. Asta ca să-ţi dau un exemplu. Aşa cu toate... De istorie ce să mai vorbesc? Ai văzut cum îşi bate joc Anatole France de ea. Dealtminteri, filozofii nu se gândeau numai la medicină, ci la tot ce poate fi obiect de ştiut. Nu putem cunoaşte nimic cu adevărat.
- Tot nu pricep... cum nu putem cunoaşte?
- Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaştem noi lumea?
- Prin simţuri...
- Foarte bine... dar simţurile sunt înşelătoare:
Urechea te minte şi ochiul te-nşală...
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic...
Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... Daltoniştii văd verde în loc de roş. Dacă toţi am fi daltonişti, toate lucrurile roşii ar fi verzi, ochiul suferă de atâtea ori, dealtfel, de halucinaţie... urechea de asemeni... "mi s-a părut că m-a strigat cineva", pipăitul înşală, simţul inferior înşală... Cei cărora li s-a amputat piciorul se vaietă încă uneori că-i doare unghia de la deget. Lucrurile n-au nimic al lor: nici formă, nici culoare, nici sunet. Dealtfel, n-ai văzut şi în somn cum ne înşală simţurile? Trăieşti în vis tocmai ca în viaţă. Soarele te arde, iarba e umedă, gheaţa rece, vezi ce nici n-ai gândi, câştigi saci cu bani de aur. Ba chiar bănuieşti că eşti în vis şi îngrijorat, cauţi să verifici, te pipăi. Dar te convingi că e realitate. Pentru orice gânditor adevărat a rămas stabilit că nu putem avea nici o încredere în simţuri. Totul e relativ. Născiorul dumitale pare un nas de Cyrano pe lângă o cârnă adevărată.
- Ascultă... şi iar îşi arată ameninţătoare dinţii albi, dintre care doi din faţă, de sub buza roşie de sus, puţin mai laţi, ca două minuscule petale, îmbietoare, de floare de cireş.
- Cine ar bănui că alămiul părului dumitale e făcut cu ajutorul ceaiului...? Pe toţi îi înşală.
- Ah! şi a început indignată să dea cu picioarele şi pumnii în mine, arătându-mi şuviţe de păr auriu din creştet: Uite... uite.
- Dragă, mă laşi sau nu să fac filozofie?
- Dacă spui infamii?
- Ce infamii? Astea sunt infamii? Vezi că dacă nu stai liniştită, vai de chica dumitale alămie. Şi, după ce s-a potolit puţin: Îmi spui uneori că mă iubeşti. Şi eu trebuie să cred asta... deşi ştiu că e ceva foarte relativ... Cine ştie...?
Mă priveşte cu ochi mari de copil furios.
- Ai spus că faci acum numai filozofie...
- Dar ce? Crezi că asta nu-i filozofie? Să ştiu dacă mă iubeşti sau nu? (Când îmi dau seama acum cât de puţin bănuiam ce sens profund avea să aibă într-o zi această afirmaţie pentru mine, ce înnebunitoare problemă fără soluţie avea să-mi puie, cât aveam să-mi repet întrebarea la nesfârşit, îmi vine să surâd melancolic de seninătatea cu care glumeam atunci, cum ar glumi, fără să ştie nimic, cei al căror tren a şi pornit pe o linie pe care alt tren vine dimpotrivă.)
- Nu te iubesc deloc... continuă.
- Dar sub aparenţă, s-au întrebat filozofii, nu e nimic absolut, nimic care să reziste oricărei analize? Şi fiecare a propus câte ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii filozofi greci mai cunoscuţi au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet, dacă ai căuta şi ai căuta, ai vedea că esenţa, absolutul, este apa. Ea se transformă în toate lucrurile care sunt pe lume. Pentru Heraclites, care nu vedea decât mişcare şi transformare, dimpotrivă: esenţa, absolutul, era focul, un foc mai pur însă. Alţii, mai vechi, crezuseră că e pământul, alţii aerul. De fapt, toţi înţelegeau prin aceste "principii" ceea ce ştiinţa modernă înţelege prin "energie", care, transformându-se în orice, creează lumea existentă. Deci, vechii filozofi greci erau nişte fizicieni. Erau, dealtfel, şi buni matematicieni. Pytagora chiar credea că numărul e singura realitate în lume. Căci aparenţele ar fi înşelând, dar numărul nu înşală niciodată, 3+4 fac oricând şapte. Alţii au găsit că mişcarea e absolută. Zenon credea că, singur, repaosul. Dar să trecem peste aceşti primi filozofi, căci toţi au dreptate, dar toţi exagerează.
- Ascultă, nu pricep.
- Ei, mereu nu pricepi... Şi pe urmă, surâzând: Un filozof nu trebuie priceput, căci asta e imposibil. Dealtfel, filozofii toţi se declară, de trei mii de ani încoace, unii pe alţii ininteligibili. Şi dacă ei nu se înţeleg... atunci cum vrei să-i înţelegi tu?... Aşa cum eşti... Şi o privesc cu o prefăcută desconsiderare.
E foarte atentă şi nu ia în seamă nimic.
- Bine, dar nici profesorul nu-i înţelege?
- Nici el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e un sistem frumos sau nu e nimic. Nu uita că el e un mare profesor de istoria filozofiei. Un istoric memorizează. El expune pe rând sistemele, nu le explică. Căci, în general, aceste sisteme sunt capodopere de logică şi metodă. Numai dacă le admiţi însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii şi nebunii sunt cei mai mari adepţi ai logicii. Dacă admiţi unui nebun că el e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se fereşte de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie mereu limpede, îşi studiază greutatea, speră să devie sonor, şi aşa mai departe. Dealtfel, după primii filozofi greci, au urmat sofiştii, care au împins îndoiala până la ultimele consecinţe. Dacă nimic nu e adevărat, atunci se poate afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă "omul e măsura lucrurilor" şi, oricât s-ar trudi, nu descoperă decât minciuna, atunci să aleagă cel puţin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sunt strămoşii autorului tău favorit, Anatole France, care afirmă şi el că orice idee se poate susţine, că adevărul nu poate fi aflat şi că singurul lucru care ne rămâne de făcut e să căutăm frumosul şi agreabilul. Iar în locul unui filozof, el preferă o statuetă sau, şi mai bine, o femeiuşcă frumoasă ca o statuetă... Cu toate că nu împărtăşesc convingerile lui, cu toate că ai sânii atât de urâţi, uite, uneori privindu-te, simt şi eu că are puţină dreptate.
S-a înfăşurat de necaz, toată, de la picioare până sub bărbie, cu plapuma cu atlazul ivoriu, ca un copil în faşă.
- Foarte bine, spune mai departe.
- Spun, dacă dai iar plapuma deoparte.
- Dar să spui... auzi? şi e mereu copilăroasă ca o cadână.
- Spun. Dar pe scurt acum, că, uite, se face ziuă. O privesc cercetător. Sunt singur acum, după miezul nopţii, în tot cuprinsul pământului, al stelelor, al nemărginirii albastre, cu femeia aceasta, goală pe alba piramidă a pernelor, sub lumina lămpii.
- Ce-are a face că-i târziu...? spune.
- Ei bine, au urmat, lăsând deoparte pe cei mai puţin însemnaţi, timp de aproape două mii de ani, o serie de mari filozofi, care, indignaţi de atitudinea sofiştilor (căci aceştia, găsind că simţurile înşală, tăgăduiau totul), au căutat dacă nu există un alt mijloc, mai sigur, de aflat adevărul. Şi au găsit că raţiunea e un bun instrument şi că ea ne poate ajuta să descoperim câteva adevăruri absolute. Socrate a găsit că binele e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia că ideile nu sunt supuse schimbării. Animalul se naşte, creşte, moare; dar ideea de animal, speţa, rămâne undeva, departe, în aer, în cer; Aristotel găsea că rămâne sigură activitatea, cine nu se mişcă e mort ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes găsea că sigură e îndoiala, deci cugetarea - şi de aci deducea existenţa sigură a lumii. Spinoza, încă mai raţionalist decât ceilalţi, ajungea la concluzia că sigură e substanţa, adică Dumnezeu, şi tot ce există nu sunt decât moduri şi forme ale substanţei. E panteismul exprimat cu aproximaţie în literatură, în ideea nu că Dumnezeu e în toate, ci că e toate: floare, pom, munte, om, gândire; Leibniz, tot pe calea raţiunii, găsea că absolut certă e existenţa substanţei active, a monadelor adică, un fel de mici suflete din care ar fi făcută lumea. Aceştia au fost raţionaliştii principali, căci i-am lăsat deoparte pe mulţi, între care şi pe religioşi: Plotin din Alexandria, pe filozofii şi sfinţii creştini: sfântul Augustin, sfântul Anselm, sfântul Bernard, sfântul Toma d'Aquino şi alţii. Dormi cu ochii deschişi sau asculţi?
Stă rezemată în cot:
Spune înainte... Şi avea braţul alb şi gol.
Aşadar, timp de două mii de ani, aceştia şi discipolii lor au căutat, îngroziţi de nesiguranţa simţurilor, să găsească sprijin în raţiune sau în credinţa în Dumnezeu. A venit însă şcoala filozofică englezească, ştii că englezii sunt oameni practici, şi a afirmat că nimic nu putem şti decât tot prin simţuri. Raţiunea nu duce decât la vorbe goale. Unul dintre aceşti englezi, Roger Bacon, şi după el altul, Francis Bacon, peste trei veacuri, ne îndeamnă să ne întoarcem la natură şi să nu credem decât ceea ce se poate controla. Ei sunt părinţii ştiinţei moderne. Ceilalţi englezi, care au filozofat, s-au mulţumit să tăgăduiască valoarea virajului raţiunii. Locke afirmă contrariul celor ce se susţinuse două mii de ani. Numai prin simţuri putem cunoaşte ceea ce e de cunoscut, prin experienţă. Înainte de experienţă sufletul e "tabula rasa". Totul vine prin simţuri. Episcopul Berkeley trage concluzia că dacă totul nu există decât câtă vreme e cunoscut prin simţuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există; şi cum cunoaşterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există şi senzaţiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, aşa cum sufletul provoacă şi trăieşte visele. Viaţa şi materia sunt numai un vis al spiritului: David Hume tăgăduieşte spiritul şi revine, într-o formă nouă, la vechiul scepticism al sofiştilor. Nimic nu există în realitate. Totul e numai relativ la noi şi se reduce la legile asociaţiei ideilor. Nici numărul, nici cauza, nimic nu există, afară de ceea ce aduc simţurile şi care, fireşte, nu are nici o valoare ştiinţifică. Tot un englez, şi încă faţă bisericească, filozoful Thomas Reid, a combătut această filozofie a iluziei, spunând, între altele, şi o anecdotă care a avut mare succes la vremea ei. "Mă întâlnesc, zilele trecute, cu bunul meu prieten, John să-i spunem. Era foarte amărât. «Dar, John, ce s-a întâmplat cu dumneata?» «Sunt amărât. Mi-a înnebunit băiatul cel mare»... «Arthur? Ei, nu mai spune... cel care studia filozofia la Oxford?» «Tocmai el. A venit acum de sărbători acasă. Fireşte că am găsit o masă bogată şi, emoţionat, l-am întrebat ce a învăţat acolo la Universitate...» «Multe, tată, şi lucruri pe care nici nu le bănuieşti. Am învăţat, de pildă, că nimic nu există, că totul e o creaţie a simţurilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mâna mea e şi ea creaţie a simţurilor mele. Tot ce mă înconjoară e o creaţie a simţurilor mele. Dumneata însuţi, tată, eşti o creaţie a simţurilor mele»... Când am auzit asta, mi s-a făcut rău. M-am ridicat furios în picioare şi i-am spus, cuprins de mânie: «Bine, ticălosule, că vinul şi paharul, şi masa or fi creaţia simţurilor tale... poate... nu ştiu. Dar să-mi spui mie că eu sunt o creaţie a simţurilor tale, când ştiu bine că eu te-am făcut pe tine?... Asta e prea-prea. Ieşi afară din casa mea şi du-te la filozofii tăi»."
Râde amuzată cu dinţii ca miezul unui fruct roşu.
- Episcopul ăsta avea dreptate...
- Te cred că-i dai dreptate... Totdeauna episcopii au fost de acord cu femeiuştile frumoase. Dar acum am obosit... Dealtfel, am ajuns la Kant, care e cel mai mare dintre toţi. El i-a împăcat pe cei două mii de ani de raţionalism - adică de împăcat nu i-a împăcat, dar a găsit calea adevărată cu empirismul ştiinţific al englezilor. El a spus: nici raţiunea singură, nici simţurile singure nu pot oferi un adevăr sigur. Raţiunea singură o ia razna, simţurile singure sunt moarte. Lumea cea adevărată, care ne stârneşte impresiile, n-o cunoaştem. El i-a zis lumii aceleia "lucru în sine", numen. Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaşte nimeni. Când vrea să ajungă la noi, el ia forma dictată de simţuri şi se organizează aşa cum cere raţiunea noastră. Când acest numen vrea să intre în cetatea minţii noastre, el trebuie să se supuie formalităţilor necesare, să îmbrace un anumit costum, să păstreze obiceiurile şi prescripţiile. Raţiunea nu poate şti nimic din ceea ce e în afară de zidurile cetăţii, dar garantează pentru ordinea şi siguranţa celor dinăuntru. Prin urmare, şi după Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecăruia din noi, dar un vis care se formează după anumite reguli, nu aşa la întâmplare, după regulile "casei" adică ale sensibilităţii, ale judecăţii şi ale raţiunii.
Un vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi...
Iată, fată dragă, filozofia, explicată, atât cât s-a putut, ca s-o înţeleagă şi o proastă mică, aşa ca tine...
S-a întărâtat ca o pisică în culcuşul de olandă albă.
- Iar începi?
- Ei, atunci, poftim, retractez: o proastă mare.
- Ascultă, să nu mă scoţi din sărite... Spune-mi mai bine acum altceva. Dacă lumea care există e un vis al fiecărui om, după reguli stabilite, cum se face că toţi oamenii visează după aceleaşi reguli?
O privesc cu o nemaipomenită mirare.
- Zău că nu eşti chiar aşa de proastă.
S-a înfuriat, vrea să-mi prindă mâna ca să mi-o muşte.
- Zău că nu glumesc... Asta s-au întrebat şi ceilalţi filozofi, citind pe Kant. El spusese că există o "conştiinţă în genere". Dar, se vede că e prea puţin... Pe tine te mulţumeşte această afirmaţie, căci pe confraţii tăi într-ale filozofiei nu...
N-am apucat să termin fraza, căci m-am pomenit cu amândouă pernele de puf şi dantelă în cap.
- Dragă fată, nu mai ştiu cum să mă înţeleg cu tine... Dacă-ţi spun...
Mă întrerupe poruncitor...
- Stai, acum vino aproape şi-mi răspunde la o întrebare.
Iau o mutră supusă, cu ipocrizie, şi aştept.
- Da?
- Cine era o fată blondă şi uscată?...
- Care?
- Una urâtă... după lucrare, când tu vorbeai cu profesorul, câţiva băieţi şi vreo două fete discutau despre tine. Asta se lăuda că te cunoaşte... Un băiat spunea şi el că aţi făcut liceul împreună.
- Cine, frate?
- Ei, cum cine? Una... blondă şi urâtă. Era în capul băncii a cincea.
Nu ştiu nimic, dar spun la întâmplare:
- Care, aia din capul băncii a cincea...? A...! blonda... aia cu gura frumoasă...?
Strâmbă din buze.
- Da, frumoasă, dacă era vopsită ca o paparudă.
Am înţeles şi joc mai departe, cu mutra cea mai convinsă:
- A, ştiu acum. E o fostă metresă a mea...
Mă priveşte o clipă uimită, cu sprâncene circomflexe.
- Mizerabile, şi se năpusteşte asupra mea cu pumnii.
- A, da... frumoasă fată... ce gură avea...
M-a împins cu picioarele afară din pat şi, ca să nu cad, a trebuit să cobor.
- Dragă, avea o gură caldă şi lacomă...
Strigă la mine mânioasă:
- Taci... n-auzi, taci...
Şi, lăudăros, din mijlocul dormitorului:
- Lacomă... dragă... Aia ştia să sărute, nu ca tine.
Aruncă acum cu pernele în mine, strigând în genunchi, în mijlocul patului:
- Nu mă interesează... taci... nu vreau să aud... era slută.
- Când te strângea în braţe... nişte braţe, cu adevărat colaci de salvare...
Vrea să-mi arunce cartea de pe mescioară în cap, dar sar mai înainte, o prind în braţe şi o culc în pat. I-am fixat umerii în olanda albă a aşternutului, petrecându-i mâna stângă pe sub talie, arcuindu-i astfel pieptul cu sânii mici. Îi prinsesem amândouă mâinile, căci cu cotul îi apăsam braţul stâng, iar cu degetele îi încleştasem braţul celălalt aproape de umăr. Corpul îi era de sub sâni în jos liber şi gol tot, dar nu putea să scape din prinsoare, cu toată truda ei de zvârlugă. În felul acesta gura îi era în voia mea, căci stam în genunchi şi aveam şi braţul drept cu totul liber. N-o sărutam. Îmi apropiam numai buzele de colţul gurii ei şi aşteptam. Se smucea, arunca picioarele căutând să mă lovească, dar totul era de prisos. Cămăşuţa i se adunase spre gât. O întrebam ironic:
- Tot mai vrei să dai oamenilor cu cărţile în cap? şi-i conturam, abia atingându-le cu gura, buzele moi şi cărnoase, iar când înfiorat le simţeam întredeschiderea şi respiraţia caldă de floare, mă depărtam de ele şi mă apropiam uşor de urechiuşe. Îşi răsucea mijlocul, se vânzolea opintindu-se în călcâie, făcând ca o punte arcuită din trupul ei oferit tot unui zenit al voluptăţii, vădind goală, floarea de mătase palidă din mijloc, în lumina cristalină crudă a lămpii.
- Mai eşti afurisită?
Nu vrea să vorbească şi, amărâtă, avea aerul să spuie că scapă ea din strânsoare şi are să-mi arate mie.
Era vânjos şi viu trupul, în toată goliciunea lui de femeie de douăzeci de ani, tare, dar fără nici un os aparent, ca al felinelor. Pielea netedă şi albă avea luciri de sidef. Toate liniile începeau, fără să se vadă cum, aşa ca ale lebedei, din ocoluri. Sânii robuşti, din cauza mâinii mele petrecute pe sub talie, prelungeau graţios, ca nişte fructe oferite, coşul pieptului, ca sub ei, spre pântec, căderea să fie bruscă. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite înăuntru când erau alături, lung arcuite în afară, din şold la genunchi, ca şi când feminitatea ei ar fi fost între două paranteze fine, prelungi. Cu toată înverşunarea împotrivirii, mi-am apropiat gura de a ei, dar când am simţit-o moale şi bună, ca un miez bun de fruct, i-am dat dintr-o dată drumul şi-am sărit în mijlocul dormitorului, ca de frica unui şarpe.
S-a ridicat înfuriată, aprigă, în genunchi şi în aceeaşi clipă mi-a zburat în cap cartea... şi de abia am avut timp să mă feresc, căci flaconul cu apă de colonia de pe masă a zburat şi el, prăbuşind în spatele meu o etajeră cu vasul de flori cu tot, făcându-se cioburi.
Dacă mă lovea, nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla. M-ar fi desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fără îndoială un paroxism, o undă de nebunie în furia ei, căci avea în joc aceeaşi frenezie ca animalele din junglă. Niciodată n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe şi ar fi putut să mă omoare, dar la ispita asta n-aş fi renunţat. E ceea ce n-am întâlnit niciodată la altă femeie, această impresie de a te juca pasionat cu o panteră întărâtată. Am prins-o din nou în braţe, şi când mi-a simţit gura apăsată în plin, cald, pe a ei, s-a destins toată, s-a înmuiat ca o cârpă, şi-a trecut braţul după gâtul meu şi a rămas atârnată de gura mea.
Scăpat din strânsoarea sărutului ei, mi-am plimbat buzele de-a lungul taliei cu răsuciri molcome, mi-am lipit urechea şi obrazul de pântecele neted şi catifelat, ca o petală de trandafir galben, ascultând înăuntru viaţa femeii, în ovarele ei, ca o sevă, atent cum ascultă medicul pieptul celui pe care îl examinează. A prins să se frământe iarăşi, se frângea ca o pâine a iubirii trupului tânăr, era lânced albă, şi cu ochii închişi peste durerea dospită din ea, oferind între dinţi, întinsă, garoafa însângerată a buzelor. Eu priveam ochii îndoliaţi, care vegheaseră nopţi de-a rândul deasupra patului prietenei bolnave, mâna palidă care scotea din camera suferindei ligheanul cu pansamente murdare schimbate, aceeaşi mână palidă care copia zeci şi zeci de pagini pentru mătuşă. Am prins să caut în tot trupul acesta de prinţesă dornică sufletul, floarea gândului şi a loialităţii. Tăcut, voinţa dintre noi creştea, se exaspera ca sacadele unui spasm. Îmi gângurea numai, deodată învăpăiată şi năvalnic rumenită, năucit şi cald în ureche, vorbe fără şir: "Dacă nu... Viaţa mea... dacă nu..."
Până la minunea din urmă a îmbrăţişării.
Nu mult după lucrarea de seminar, am întâlnit, într-o după-amiază, la Şosea, pe când eu şi nevastă-mea ne plimbam pe jos, pe Anişoara, o verişoară de-a mea, măritată cu un proprietar de moşie de pe lângă Ciulniţa. Era în primele zile de mai, mugurii plesneau în suluri mici de frunze, dar ramurile copacilor se vedeau încă mai negre. Primăvara scotea lumea la soare ca pe şopârle... Aleile erau zvântate şi soarele tăia sectoare luminoase, proaspete, în toate părţile. Anişoara trimisese maşina înainte, la rondul doi, şi ea venea acum pe alee încet, pe jos, frumuseţe mlădioasă, brună.
Pe vremea când eram săraci nu ne vedeam aproape deloc cu această verişoară, care era foarte "mondenă", trăia larg de tot, căci avea casă mare în Bucureşti. Era una dintre acele femei elegante despre care, fie pe stradă, fie la teatru, toată lumea întreba numaidecât cine e. Avea obraji cu limpezimi de ou de porţelan, ochii negri, mari ca nişte clasice migdale, sprâncenele drese, subţiri şi uşor ridicate spre tâmple. Nasul, mult depărtat de gură, dar legat de ea printr-un suav şănţuleţ, abia lămurit, era tot aşa de fin şi sigur desenat ca şi buzele, cum îi erau, dealtfel, toate trăsăturile, şi dădea o uşoară semeţie întregii figuri. Un grain de beauté totuşi, în stânga, deasupra gurii înroşite închegat, îmbia cu oarecare familiaritate. De aproape de tot însă, tăriei accentuate a trăsăturilor îi corespundea o frăgezime prea molatică, nesigură, a cărnii, ca la floarea crescută la întuneric. Probabil din cauza nopţilor nedormite, sau, cine ştie, era poate bolnavă.
Acum a descoperit-o parcă pe nevastă-mea: "Zău, e încântătoare... Ia uite ce drăguţă... Ei nu, zău..." Nevastă-mea era fericită şi surâdea ca o şcolăriţă, gâdilată în orgoliul ei că place unei femei atât de pretenţioase. Ele între ele, femeile, sunt foarte simţitoare la aceste preferinţe. A urmat o serie de invitaţii reciproce şi pe urmă nu ne-am mai despărţit aproape nici o zi, mai ales când a venit, după ce a terminat muncile, şi bărbatul Anişoarei, Iorgu. A fost o schimbare rapidă ca topirea zăpezii albe pe câmp. Am devenit şi mondeni. Sărbători în familii de cunoscuţi, invitaţii la conacuri de prieteni, la restaurante de seară şi grădini de vară, dansuri, deveniseră preocupări cotidiene. Au fost, în luna mai, câteva "grandioase" bătăi de flori la Şosea, între rondul întâi şi hipodrom, la care am luat, bineînţeles, parte, în automobilul ascuns sub liliac, trandafiri şi garoafe al Anişoarei. Sufeream, ca supus unui tratament dureros, cu fiecare prilej din acesta, dar nevasta îşi descoperise în angrenajul de lux posibilităţi noi, aşa cum unii îşi descoperă într-o zi talente nebănuite şi, mai ales, descoperă în fiecare zi prilejuri noi şi diferite să şi le exerciteze. O rochie nouă, un pantof fin, o pălărie, o masă cu invitaţi eleganţi, care altora li se păreau aproape la fel sau fără nuanţe prea evidente, aveau între ele pentru nevastă-mea deosebiri categorice, aşa ca în reclama din vitrina farmaciilor, în care o mână extrem de fină e alăturată de alta cojită şi buboasă: înainte şi după întrebuinţarea cremei X.
De vechile prietenii nu mai putea fi vorba. Nu numai că n-ar fi fost suficient de bine îmbrăcaţi pentru localurile în care mergeam acum, dar n-ar fi avut nici posibilităţile materiale. Când mergeam înainte, în grup, plăteam eu nota totdeauna, bineînţeles, dar acum nici eu, din cauza costului mare, n-aş fi putut s-o fac. Dealtminteri, aceste despărţiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor. Când se ridică gradul de altitudine, unii rămân fatal jos, indiferent de sentimente.
Aproape chiar din această vreme, nevastă-mea a început să se ocupe cu superioritate şi de ţinuta mea. Ştiam că la Universitate trec printre studenţii "bine". Eram înalt şi elegant, dar e adevărat că nu-mi făceam decât câte un costum de haine, pe care-l purtam până se uza şi pe urmă îl înlocuiam cu altul. Cravată, de asemeni, cumpăram alta numai când cea de la gât era mototolită de-a binelea. Bineînţeles că şi ghetele le pingeleam cât timp cizmarul socotea că se pot pingeli cuviincios. Dar cum eram subţire, cum cumpăram obiecte pe care le credeam bune, n-aveam nici un motiv să fiu îngrijorat. La început, nevastă-mea s-a mulţumit să-mi calce hainele, să-mi aranjeze mai bine nodul de la cravată şi să-mi puie, în fiecare zi, o batistă mai fină, în buzunarul de sus al hainei. Pe urmă mi-a cumpărat trei cravate noi şi o jumătate de duzină de batiste fine de olandă. O stânjenea parcă neatenţia mea în îmbrăcăminte. E drept că într-o după-amiază am observat şi eu deosebirea dintre mine şi dansatorii care veneau la Anişoara. Întâia dată mi-am dat seama că o cămaşă nu se poate pune şi a treia zi. Aveam, pe urmă, manşetele prea largi şi cu colţurile sucite în afară, pe când "dansatorul" pe care-l priveam avea manşetele bine întinse, mici, care prindeau mâinile ca nişte cătuşe de mătase. Şi pe când ghetele mele aveau o uşoară tendinţă să-şi ridice boturile, ale lui erau întinse şi parcă noi. Era tuns parcă de cinci minute, pieptănat lins. Părea nesfârşit mai curat şi mai îngrijit ca mine, cu toată baia mea din fiecare zi. Peste vreo două zile nevastă-mea, cu oarecare stânjenire, mi-a dat un sfat căruia i-am ghicit resortul interior.
- N-ar fi bine să-ţi comanzi, azi sau mâine, două costume noi? Căci hainele, dacă le porţi cu rândul, se păstrează mai bine... zău, Ştefane... Şi iar: Nu mai purta şi tu cărţi în buzunarele hainei.
- Fată dragă, o să am de lucru cu probele...
- N-are a face, şi, uite, acum vine vara... N-ar fi bine să-ţi comanzi trei cămăşi de soie-écrue? Ba poate n-ar fi rău dacă ţi-ai face o jumătate de duzină chiar...
Am înţeles că în sufletul ei se petreceau comparaţii care nu-mi erau favorabile şi că suferea, fără să spună, din cauza asta.
Simţeam că nici nu era singura inferioritate pe care mi-o găsea. Pare-se că snobii, pe care ea îi admira acum, aveau un stil al lor, pe care eu nu-l aveam, vedeam cum zi de zi femeia mea se înstrăina, în preocupările şi admiraţiile ei, de mine.
Viaţa mi-a devenit curând o tortură continuă. Ştiam că nu mai pot trăi fără ea. Ca o armată care şi-a pregătit ofensiva pe o direcţie, nu mai puteam schimba baza pasiunii mele. Era în toate planurile mele. În toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopţii în grădina de vară, în loc să ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea. Nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem Universitatea. Într-o zi, am găsit pe masa ei o scrisoare netrimisă încă, adresată unui domn la Bârlad. Am desfăcut-o cu grabă şi cu silă de mine însumi: "Coane Costică, ar fi trebuit să vii aici... dar asta costă şi, după sfatul deputatului, m-am adresat unui contencios. Trebuie să aştepţi însă şi nu te supăra dacă v-am trimis eu, înainte, 180 lei, pensia pe prima lună. Te pun în frigare şi pe d-ta şi pe coana Sofica, dacă nu mi-i înapoiaţi când luaţi pensia etc."...
În casa Anişoarei, obişnuit acolo, cunoscusem un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei, pe care le învăţa, chiar pe cele mai reputate ca dansatoare, un dans nou, la modă: tango. Era uimitoare docilitatea cu care ele, atât de frumoase şi calde, bune de îmbrăţişat, executau în braţele lui mişcările pe care le dicta, răbdarea cu care refăceau de zece ori un pas, ca şi autoritatea plictisită cu care le făcea observaţii. Venise şi el de prin cabaretele Parisului, adus de război, şi forma, cu noi şi alte vreo trei-patru perechi tinere, "banda noastră", cum spuneau, cu oarecare orgoliu, femeile.
Evident, mă întreb uneori dacă eu nu-mi fac singur această suferinţă, dacă nu cumva, prin excepţie, oricine vorbeşte despre dragoste n-ar trebui să se îndoiască şi să evite să vorbească în numele celorlalţi - ba cred că niciodată n-ar trebui să folosească, vorbind, persoana a treia - pentru că sentimentele pe care le încearcă sunt incomunicabile, vorbele cu care sunt etichetate nu corespund aceluiaşi conţinut şi, chiar dacă e vorba de acelaşi conţinut, intensitatea şi durata sentimentului pot fi nesfârşit de felurite, căci unul poate suferi atroce că nevasta lui prinde pe sub masă mâna vecinului, pe când altul ia asta drept o nuanţă fără importanţă, încât oricine iubeşte e ca un călător, singur în speţa lui pe lume, şi nu are drept decât doar să bănuiască aceleaşi sentimente şi la alţii, câtă vreme nu corespunde cu ei decât prin mijloace atât de imperfecte de comunicare, cum e cuvântul. Îmi ziceam că văd poate prea mult rău acolo unde nu e. De pildă, cu una dintre acele formule simpliste şi stupide, mi se spune de către cei din jurul meu că sufăr atâta numai din cauză că "sunt gelos". Vor să spună că fără nici un motiv temeinic, mai mult dintr-un fel de structură vicioasă sufletească, neconformă cu normalul şi realitatea. E încă una din formulele acelei enormităţi care e concepţia metafizică a dragostei, formulă care nu explică în realitate nimic, cum, de pildă, altă formulă metafizică, folosită acum câteva zeci de decenii, nu explica în fizică nimic şi totuşi era folosită cu furie: "Natura are oroare de vid".
Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii.
Iată, de pildă, această întâie zi când a început neliniştea mea, din cauza lui G. ... Anişoara, care într-un fel avea mania excursiilor "în bandă", a căror promiscuitate mie îmi făcea silă, a hotărât ca de
Sfântul Constantin şi Elena (cădea acum într-o sâmbătă, iar luni era o altă sărbătoare) să facem o excursie de trei zile la vie, la nişte prieteni comuni, la Odobeşti, cu automobilele unora dintre ei. De la început m-a enervat urcarea în automobile. De vreo două-trei ori ne aranjasem în cele trei maşini şi de două-trei ori ne-au schimbat, căci era cineva important care nu se simţea bine plasat. În realitate, femeile căutau să se găsească la un loc cu bărbaţii care le interesau, iar când nu izbuteau de la început, stricau totul, sub pretexte dintre cele mai neserioase. Partea dezagreabilă era că urcam şi coboram fără să ştim de ce, iar asta ni se comunica simplu de către cei îmbufnaţi şi iniţiaţi sumar.
- Iar ne dăm jos? Dar ce e, frate, nu se mai termină?
Aici răspundeau ridicături din umeri plictisite, ale celor care se aranjaseră bine şi acum se temeau să nu li se strice socotelile.
Cea mai mare surpriză a fost pentru mine că nevastă-mea însăşi, foarte ascultată din cauza frumuseţii ei, şi a cărei participare constituia un fel de motiv de succes pentru excursie, era aceea care a deranjat de două ori pe toată lumea, ca să izbutească să-l aibă în maşina noastră pe G., dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni înainte. Eram obişnuiţi, de doi ani de zile de când ne iubeam, să considerăm cu indiferenţă tot restul lumii, să ne simţim bine oriunde suntem împreună şi mai ales singuri, în mult prelungite convorbiri, sfârşite adeseori în voluptate. Un drum, o expoziţie de tablouri ne plăcea mult mai mult dacă ne puteam comunica şi verifica reciproc impresiile. Când eram în lume şi nu puteam vorbi unul cu altul, simple surâsuri sau priviri lungi explicau pentru noi situaţia, caracterizau momente, ca în baza unei înţelegeri atât de statornicite despre lume şi a unei obişnuinţe de a comunica atât de perfecte, încât vorbele erau oarecum de prisos. Socoteam că şi această excursie va fi o voluptuoasă incursie în viaţa celorlalţi, în folosul nostru, al amândurora, şi iată că, de la început, stăruia să aibă în intimitatea noastră un dezagreabil intrus. Aşa credeam numai, în prima clipă, dar am înţeles mai târziu, mai mult mort, că intrusul, în patima apropierii lor, eram eu.
Din întâia clipă, fireşte, preferinţa ei neocolită, neascunsă şi lacomă, a pus între mine şi acest domn, venit pe un drum necunoscut trecutului nostru, o senzaţie de stânjenire. El ştia ce vrea ea, eu ştiam de asemeni, şi mai ales amândoi ştiam unul despre altul că ştiam (şi probabil şi ea la fel) şi nici o mărturisire nu ar fi avut nimeni curajul să facă. Am exagerat, evident, politeţea, în exces de vorbărie, ca să mă arăt cu prisosinţă binecrescut.
- Dar nu... dar nu... poftiţi... de ce nu...? Stau foarte bine... nu, nu mă deranjează. Dumneavoastră? A... bun atunci... perfect... Tu stai bine? (nevastă-mea era la mijloc între noi doi). A... atunci foarte bine, va fi o călătorie foarte frumoasă... Avem o vreme minunată, de mai, nici prea cald, nici prea răcoare... Când ajungem? Da? Tocmai la unu? Să sperăm atunci că nu o să avem nici o pană de motor.
Pe drum, nevastă-mea n-a trăit decât prezenţa lui. Toate comentariile le-a făcut numai pentru el sau cu el. Avea o voce uşor emoţionată - la început am crezut că din cauza soarelui şi aerului înrourat al dimineţii şi al câmpului - şi releva cele mai neînsemnate nimicuri ale drumului, cu exclamaţii. Dacă maşina era să calce un cârd de gâşte, ea scotea un fel de interjecţie uşoară, vreun A! care pornea însă din toată intimitatea ei de femeie şi vrea să spuie cu totul altceva decât spunea. Dacă era o casă cu pridvor frumos, ea arăta în grabă: Ai văzut? căci în timpul acesta maşina trecuse. Plouase puţin în ajun şi nu aveam acum fir de praf ca să ne tulbure privirile, dar începutul de nelămurire era înăuntru. Nu îmbrăcaserăm nici halaturile de dril, nu pusesem nici coifurile de cârpă şi nici ochelarii. Rezemată de noi doi, nevastă-mea era de o voie bună primăvăratică. Braţul stâng îi era petrecut peste braţul meu, drept în faţă, de i-l simţeam, de la cot până sus la încheietura omoplatului, şi în acelaşi timp îi simţeam toată talia, parcă şi cu viaţa organelor din ea, cum poate se simte seva în copaci, căci antebraţul meu era uşor sprijinit pe şoldul ei. Desigur că şi el sta tot la fel.
Tot fiindcă nu era praf, maşinile mergeau una lângă alta, luându-se din când în când, la întrecere, şi atunci preaplinul de viaţă al celor care treceau înainte se manifesta în interjecţii biruitoare, în saluturi cu mâinile şi batistele.
După Valea Călugărească, una dintre maşini a avut o pană şi ne-am oprit cu toţii pentru ca stăpânii şi conducătorii să repare răul în grabă. Am întârziat totuşi aproape un ceas. Nevastă-mea a vrut să aibă ramuri dintr-un măr înflorit, puţin mai în devale de unde eram noi, iar el s-a oferit să i le rupă. S-au dus amândoi şi ea şi-a umplut braţele cu ramuri, de părea, blondă şi cu ochii albaştri, o icoană împodobită. Plăcerea lor trecea nepăsătoare peste faptul crud de a sluţi un pom. S-a lăsat fotografiată apoi, căci el era "asortat" cu tot soiul de nimicuri, ca un snob la curse, şi, fireşte, "aparatul" nu lipsea.
N-am putut să nu bag de seamă, de sus de unde eram, plăcerea cu care ea se lăsa sprijinită toată de el, când au urcat râpa iar, până în şosea, după ce maşina a fost reparată. După Buzău, am înţeles că nu mai putem fi la ora mesei la Odobeşti şi ne-am hotărât să prânzim la Râmnicu-Sărat. Şi aici, după ce ne-am aşezat cu toţii, nevastă-mea a găsit că ar fi mult mai bună altă masă, aşezată mai în fundul grădinii. Şi ne-am sculat toată lumea, ca să ne mutăm lângă ea, căci din pricină că întârziase puţin să se spele pe mâini şi să se pudreze, locul lângă G. i-l luase alta. Fireşte că eu îi rezervasem locul lângă mine, dar a trebuit să fac la fel cu ceilalţi. Acum erau amândoi alături, iar eu, cam la colţ, între un domn bătrân şi o doamnă urâtă. Fiecare credem că femeia care ne iubeşte are, păstrate pentru noi, anumite mici gesturi de mângâiere şi frumuseţe, gesturi cărora noi le dăm un anume înţeles şi ne e o suferinţă crâncenă să vedem că le are şi pentru altul. E stupid, dar faptul că ea a gustat din felul lui de mâncare cu poftă - şi ea ştia ce vie plăcere îmi face mie acest gest, căci îmi dădea poftă de mâncare chiar dacă eram bolnav - m-a abătut cu totul. Am surâs în dreapta şi în stânga însă, făcând dureroase sforţări, ca să nu se bage de seamă că dau importanţă unor asemenea nimicuri, căci ar fi atras atenţia şi comentariile tuturor. Dealtfel, cred că lumea le dă importanţă numai atunci când observă că şi bărbatul le dă, fiindcă pe ea numai "drama" o interesează.
La sfârşitul mesei au cerut singuri clătite şi acest gest, făcut în comun, era la ei atât tendinţa de a se distinge ca adevărată pereche, cât mai ales un soi de educaţie a simţurilor, în vederea unei mari pasiuni. În genere, în toate gesturile unor amanţi care se apropie e un fel de intenţie de corespondenţă, nemărturisită dar evidentă, ca o convenţie între cei care îşi scriu, fără să se cunoască, îşi dau un rendez-vous (el o floare albastră la butonieră, ea alta la fel la piept).
Am ajuns la Odobeşti pe la 4 după-amiază abia, căci masa s-a prelungit îndestul. A fost şi acolo, se înţelege, o problemă a distribuirii camerelor, căci am fost împărţiţi toţi musafirii în trei familii deosebite. Am trecut un timp prin adevărate minute de groază. Au căutat, cred, să fie iar cât mai aproape, dar eu am izbutit, fără să am aerul, să locuim deosebit. Auzisem de scandaluri, când, noaptea, femeia a trecut în camera vecină, la un domn şi mă gândeam ce ar deveni situaţia mea jalnică de la prânz, ridicată încă, la o potenţă înzecită, a doua zi, după o astfel de întâmplare. Sunt clipe când ura şi dezgustul meu pentru femei devin atât de absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele te poţi aştepta la orice. Astfel ca, într-o excursie, s-o descoperi în camera unui domn, nu mai mi se pare imposibil, cu toată oroarea pe care mi-o inspiră o asemenea infamie, ori de unde ar veni, iar o iubire de aproape doi ani nu mi se pare deloc o piedică pentru o femeie, care, când iubeşte iar, e gata pentru toate neruşinările şi imprudenţele. Bineînţeles, trebuie să fii dintre cei care cred în nobleţea feminităţii în general, dintre cei care au nevoie să adore cu adevărat femeia, dintre cei care au jucat totul pe cartea ei, ca să vorbeşti de "neruşinare" şi de "infamie", altminteri totul rămâne un amuzant desen, o "fermecătoare aventură" bună de tratat cu indulgenţă şi şarmantă ironie anatolfranciană, ca, de pildă, murdăria unui căţeluş de rasă pe covor.
În cele trei zile, cât am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă. Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă. Sunt cazuri când experţii, într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare pictor al Renaşterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar. Ei doi, oricum se formau grupurile, erau nedespărţiţi. Dealtfel, erau şi cei care îşi impuneau, cu autoritate parcă acceptată de toţi, iniţiativele. Vizite în împrejurimi, plimbări, sporturi şi jocuri în vie. Ba, de multe ori, dispăreau singuri şi se făceau aşteptaţi. Aşa, a doua zi, au venit la masă după ce toată lumea se aşezase. Se ştia că numai pe ei îi aşteptam, deci situaţia mea era dintre cele mai ridicule, căci întârzierea lor, deşi nu era poate din pricină că se găseau amândoi ascunşi în vreo cameră, se preta totuşi la cele mai dezagreabile sugestii. Îi rezervasem locul din dreapta mea, dar m-a deprimat că nimeni n-a ocupat locul care trebuia să fie în dreapta ei... Era un fel de oficializare a situaţiei, care îmi înnegrea sufletul. Mă întrebam dacă ea nu-şi dă seama de această realitate, dacă nu simte piedestalul de ridicul pe care mă suia... Când au venit (ea foarte afectată şi surâzătoare), priviţi cu capetele întoarse de către toată lumea, a ţinut să mă mângâie pe obraji. Nu ştiu dacă a făcut-o numai pentru că se ştia vinovată, sau dacă logica ei nu a vrut cumva să creeze şi un soi de echilibru cu mângâierile pe care le distribuise.
Masa însăşi a fost un nou prilej de chinuri. A luat, bineînţeles, iar din farfuria lui, i-a turnat din paharul ei, când el a cerut servitorului să-i dea vin. Încercam să înnod convorbiri cu o vecină destul de frumoasă din stânga mea. Aş fi izbutit poate să creez un fel de vitrină de amor propriu pentru salvarea situaţiei, dar mi-era totul indiferent, căci eu ştiam că aici nu e vorba de o preferinţă sau de un joc de o clipă, ci de toată dragostea mea, de un trecut cald şi luminos de doi ani, de o desfigurare iremediabilă. Eram deci trist, cu toată truda de a surâde. Orchestra, angajată de gazda noastră pentru tot timpul cât vom sta acolo, a cântat un vals-boston, din cele scrise pentru cerinţele modei şi clipei, dar cu adevărat frumos. Nevastă-mea şi el l-au cerut de repetate ori, iar eu, care aveam, de asemeni, cu ea romanţa noastră preferată, am bănuit că îl vor repeta, pentru că le place (pentru că e asociat cu o plăcere intensă a lor) şi că îl vor face un fel de "memento" al acestei iubiri în viitor. Un cântec din acela pe care, chiar când dragostea s-a sfârşit, amanţii nu-l pot asculta fără să simtă că pojghiţa de pe cicatricea sufletului se rupe încet. Eram, se vede, atât de palid, că o vecină din faţa mea m-a întrebat, surâzând şters: "Eşti gelos?" Am răspuns cu alt surâs grăbit: "A, de ce? aşa glumesc femeile"... ca să arăt că nu sufăr, căci am înţeles că aci mai erau şi alţi bărbaţi în situaţia mea, ba aproape toţi, dar nici unul nu suferea, şi din cauza asta nu erau ridiculi, pe când eu singur făceam sforţări nereuşite ca să arăt că nu dau importanţă neplăcutei întâmplări. Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel, dar nu puteam suporta prea mult minciuna şi ochii îmi deveneau, de la ei, trişti. Şi dacă aş fi putut să mă stăpânesc în clipa asta, aş fi izbutit poate să întorc situaţia. Vecina mea din stânga era, dacă nu mai frumoasă, cel puţin tot atât de interesantă ca nevasta mea, şi încă şi mai tânără. Dacă nu "dicta" ca aceasta, era că, fiind, cel puţin în împrejurarea asta, mult mai delicată, nu căuta să-şi impună cu vulgaritate capriciile, aşa cum făcea femeia mea. În schimb, n-aş fi pierdut nimic, afară de amintirea atâtor nopţi înalte şi mai ales a atâtor tristeţi trecute, devenite scumpe prin împărtăşirea lor cu ea, iar toate acestea nu mi le putea da nimeni. Am răspuns deci cu jumătate suflet vecinei din stânga. Mă întrebam numai dacă nevastă-mea nu-şi dă seama unde într-adevăr vor ajunge lucrurile, sau dacă o face cu intenţie, căci în cazul acesta, oricât ar fi sângerat ruptura, oricât ar fi fost de grea părerea de rău, aş fi plecat imediat şi în câteva săptămâni aş fi divorţat.
Între timp, enervat că ea asculta cu o atenţie pasionată, de-i deveniseră ochii strălucitori de tot, ce spunea el, am căutat să prind cu urechea. Îi explica, numai, în termeni tehnici, şi aşa cum îi ştia el, deosebirea dintre motoarele automobilelor franţuzeşti şi cele americane. Mi-am adus aminte de vremea când audia la fel matematici complicate, pentru mine.
Către sfârşit, s-a mai petrecut o mică şi semnificativă întâmplare. Noi rămăsesem încă la masă şi în jurul nostru se făcuse grup. Câţiva comeseni se aşezaseră în largi fotolii de trestie şi se depănau banalităţi curente. Îndeosebi, o femeie urâţică şi nu tocmai tânără provoca naiv pe G., care nu o băga în seamă decât atât cât îi trebuia ca să fie interesant faţă de nevasta mea. Şi când această urâţică i-a cerut un pahar de vin, îngâmfat şi cu voinţă prostcrescut, a refuzat să întindă mâna şi să toarne din carafa de pe masă. A fost un moment penibil şi femeia, care contase imprudent pe farmecele ei tomnatice, a rămas încremenită. A intervenit atunci nevasta mea, poruncind:
- Te rog să torni un pahar de vin doamnei.
Şi cum el nu făcea nici o mişcare, iar eu mă consideram absent - s-a sculat şi a oferit singură paharul de vin cerut. Era un gest al ei din vremea cea mai bună, dar în acelaşi timp şi un indiciu că ea, simţindu-se preferată şi stăpână, putea, ca o aristocrată a iubirii, să facă orice gest, fără să se umilească, aşa cum regele Spaniei spală în Joia Mare doisprezece cerşetori pe picioare.
După-masă, s-au vizitat unele dintre pivniţele "celebre" ale Odobeştilor, de sute de paşi sub pământ, cu butoaie mari cât rezervoarele de petrol parcă. Am gustat nenumărate soiuri şi calităţi, după îndemnul podgorenilor, toţi meridionali şi flecari, când e vorba de vinul lor.
Cea mai dureroasă împrejurare pentru mine a fost masa de seară, din ajunul plecării. El s-a rătăcit, întârziind de data asta cu o brună mică şi neastâmpărată, în timp ce toţi ne aşezasem la masă, nevasta mea acum lângă mine. Un fost ministru, mare podgorean de aci, care ar fi voit să stea, probabil, de vorbă cu ea la masă, a ocupat locul liber din dreapta ei, neştiind că e rezervat. A devenit lividă, dar n-a avut curajul să spuie nimic intrusului. În schimb, cum noi eram aşezaţi cu spatele la intrare - luam masa într-un pridvor cu cerdac imens înflorit cu glicine şi zorele - la fiecare două-trei secunde întorcea enervată capul, să vadă dacă vine. De la o vreme nu se mai putea stăpâni. Imenşii ochi albaştri de copil erau tulburi şi îşi muşca îndurerată, deseori, buza de jos moale şi roşie. Nu putea mânca nimic, căci de data asta cei întârziaţi n-au mai fost aşteptaţi şi se adusese la masă. Niciodată nu m-am simţit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit. Am crezut atâta vreme că eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descopeream că ochii ei sunt gata să plângă pentru altul, că suferea şi ea, plăpândă, ceea ce eu înduram ros în adânc, de două zile, dar ea pentru un om care mie mi se părea cel dintâi venit. Erau aceiaşi ochi înlăcrimaţi din vremea care a precedat căsătoria noastră, când eu n-o iubeam şi când o lăsam uşuratic să aştepte jumătăţi de oră şi mai bine, întârziind la rendez-vous-uri, când ea îmi făcea reproşuri înlăcrimate şi sfâşietor resemnate, care mă tulburau adânc, mă revoltau împotriva mea însumi, şi care au sfârşit prin a mă lega de ea cum se leagă o ruptură organică prin aderenţe. Preferam, pe vremea aceea, pe o colegă a ei mai subţirică şi mai spirituală. Ea suferea şi nu ascundea nimănui că suferă, ca şi acum, căci nu are orgoliul aspru de a nu se da în spectacol. E şi una din cauzele pentru care eu acum îndur atâta, căci ea, nesuferind de acest exhibiţionism sentimental, crede, neştiind cât de greu mă stăpânesc, că nici eu nu sufăr. Mai ales că eu, dacă mă răsucesc de durere e tocmai din cauza spectacolului pe care-l dă ea, fiind atât de ridiculă că suferă. Căci asta făcea situaţia mea şi mai jalnică, deoarece păream şi mai mult de prisos, dureri şi bucurii se întâmplau fără mine, tocmai când ea atrăgea luarea-aminte a tuturor.
După ce ea şi-a tot sucit gâtul, uitându-se înapoi, a venit şi el, într-adevăr, cu femeiuşca vie şi neastâmpărată; şi li s-a făcut numaidecât, prin înghesuirea celorlalţi, un loc de favoare oarecum, căci alţi întârziaţi trebuiau să se mulţumească să stea tocmai la coada mesei. El a continuat să-şi învăluie vecina în griji mângâietoare şi "tandre", iar spectacolul acesta părea insuportabil nevestei mele. Nu putea mânca nimic şi avea o figură de animal rănit. Mă întrebam: ea nu-şi dă seama că şi eu sufăr tot atât de mult? Cum e cu putinţă atâta insensibilitate? Vecina fără lucru de vizavi a întrebat-o, ironic şi, evident, destul de tare, dacă "suferă", şi mi se părea că în viaţa mea nu mi s-a adus o insultă mai mare decât să fie întrebată nevastă-mea, faţă de mine, dacă suferă din cauza altuia. M-am gândit să las furculiţa în farfurie şi să mă scol neîntârziat, mânios, de la masă, plecând apoi de-a dreptul la gară. Şi aş fi făcut asta dacă eram numai un amant, nu şi bărbatul acestei femei. Între doi amanţi situaţia este, deşi mai complicată decât se judecă în mod primar de către lume, negreşit infinit mai simplă decât între soţ şi soţie. Nu ţi-a plăcut o femeie numai pentru trupul ei, numai pentru surprinderea frământării ei sexuale, căci plăcerea şi neplăcerea se caută şi se desfac asemeni perechilor la cadril. Dar ţi-ai ales-o ca nevastă. În realizările naturii orice om e un exemplar unic şi inedit. Din toată filozofia se desprinde cel puţin acest adevăr că omul - cu conştiinţă - fiind pentru el creatorul lumii, ca reprezentare, odată cu moartea lui moare neîndoielnic şi lumea. Şi el îşi alege, liber, o altă conştiinţă, pe care o socoate egală cu a lui. Va fi tovarăşa şi moştenitoarea lui, a memoriei lui, îi vor spune copiii lui mamă. Nu sunt religios, dar cred că, datorită unei pure elaborări spirituale, totuşi, ceea ce are, zguduitor de profund, catolicismul e această dogmă, că soţul şi soţia sunt predestinaţi de la facerea lumii, că peste catastrofele vieţii, uniţi şi egali unul cu altul, faţă-n faţă unul cu altul, ca în această viaţă, vor fi şi în veşnicia viitoare. E şi una dintre cele mai frumoase imagini create de gândirea omenească. Nu-i vorbea aici despre "jurăminţile amanţilor", căci şi eu avusesem amante care-mi "juraseră dragoste eternă" şi pe care nu le luasem în serios, iar după "partide" mai mult sau mai puţin îndelungi de plăcere, le părăsisem, cu toate lacrimile lor, la cele dintâi cochetării cu alţi bărbaţi... S-a ajuns, în acest veac, sub influenţa vulgară a literaturii, la concepţia pleziristă a căsătoriei, când omul, în loc să se ducă la un stabiliment anume, îşi aduce o nevastă acasă pe care, după două-trei luni, o concediază fără nici o altă formalitate decât, uneori, o despăgubire bănească.
Aşa am gândit în vremea când, după ce atâta suferinţă din partea femeii mă înduioşase, i-am cerut să-mi devie nevastă. Mi se dăruise cu totul. Îi spusesem loial că nu o voi lua de soţie şi-mi răspunsese cu un surâs palid şi dumnezeiesc: "Orice s-ar întâmpla cu mine, vreau ca tu să mă faci femeie. Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te vei simţi în nici un fel, absolut în nici un fel, îndatorat faţă de mine. Poţi să mă goneşti în zorii zilei şi să nu mă mai primeşti niciodată în casa ta." Fireşte, cuvintele ei erau nealese, dar expresia era de o copleşitoare precizie. Fusese întâi amanta mea, deznădăjduită de voluptate, dar peste câtva timp ea purta numele meu, pe care nu-l purta nici una dintre surorile mele măritate. Şi intimitatea noastră creştea şi se adâncea ca o lume nouă cu privelişti prelungi de întâiul ceas.
Ce însemnau acum toate aceste simţăminte şi gânduri pentru femeia de lângă mine? Absolut nimic. Şi eu mă simţeam imbecil şi ridicul, fără simţul realităţii, şi naiv ca un predestinat "coarnelor", ca să fi gândit atât de mult despre o femeie, care, punând în cumpănă tot acest aparat maiestuos şi scrobit al sentimentelor mele, le prefera fără grijă, lacom, strângerea în braţe a unui necunoscut până acum câteva zile. Prăbuşirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totdeodată şi axa sufletească: încrederea în puterea mea de deosebire şi alegere, în vigoarea şi eficacitatea inteligenţei mele. Sunt guverne, în ţările din Apus, care primesc foarte des, şi pe chestii importante, voturi împotrivă din partea adunărilor lor naţionale. Dar nu găsesc că e cazul să tragă de aci vreo consecinţă. Câteodată, aceleaşi guverne însă aşază toată greutatea existenţei lor pe un lucru de nimic şi "pun chestia de încredere" uneori pe un simplu adjectiv într-un articol de lege. Iar dacă atunci votul le e împotrivă, se prăbuşesc. Unii bărbaţi nu-şi iau nevestele în serios (e drept că eu mă întreb, de ce s-au însurat atunci?) şi nu găsesc niciodată că e cazul să tragă consecinţele. Eu jucasem totul pe această femeie şi trebuia să trag acum toate consecinţele care se impuneau: desfiinţarea mea ca personalitate. Trebuia deci să mă scol de la masă şi de lângă această iubire, pentru totdeauna. Dar ştiu ce voinţă de fier şi rece am - una dintre amante, care, în naivitatea ei vulgară, încercase să mă convingă pentru un târg conjugal, îmi cerea apoi cu groază să nu-i mai zâmbesc, căci zâmbetul meu plutea cu o indiferenţă de moarte, de neînvins - şi ştiam că o dată făcut gestul acesta, nici lacrimi, nici explicaţii nu mă vor mai face să revin. Mi-am impus să îndur totul până când voi fi singur cu ea, ca să am un cuvânt ultim. Adevărul e că imensitatea catastrofei îmi făcea sufletul palid, căci nu ştiam singur dacă - oricât de îndârjită voinţa mea - siluindu-mi simţirea, voi avea cumva puterea să îndur totul, fără să se sfărâme în mine organe, care niciodată nu se vor putea reface. Speram, de asemeni, că încă nu s-a întâmplat nimic şi că voi putea readuce acasă iubirea mea, cu simple cicatrice ca de vărsat pe obraji. M-am păstrat mai departe în "ipotezele", pe care desigur ceilalţi continuau să le facă asupra stărilor noastre sufleteşti, interpretându-le cum interpretează savanţii microbii la microscop, resemnat să suport compătimirea lor, ca pe nişte râme care urcă târându-se umed pe mine.
Acum era lângă mine, îndepărtată ca la mii de kilometri, jucându-se nervoasă cu furculiţa şi cuţitul, privind palidă cu ochii mari albaştri, înduioşaţi, spre cel care, dinadins parcă, nici nu se uita la ea. Toată lumea îşi plimba privirea de la ea la el, afară de fostul ministru, care nu înţelegea, fireşte, nimic. Nu-i puteam surprinde privindu-mă şi pe mine, dar îi ghiceam că mă găsesc, lângă această mică dramă amoroasă, ridicul şi deplasat, ca un talger cu mămăligă lângă un compot.
Mă trudeam totuşi să-mi creez un alibi moral. Am fost bucuros când, după-masă, s-au organizat partide de joc de cărţi. Într-un salon mare, cu toate ferestrele deschise spre pridvorul cu masa pusă şi spre cerdacul în care se dansa acum, s-au aşezat trei mese verzi de pocher, complet înzestrate, de la braţele purtătoare de scrumiere şi pahare, până la fise şi cărţi noi, aşa cum se obişnuieşte în provincie, unde jocul de cărţi e practicat savant, cu toate dichisurile lui. Până după miezul nopţii, am pierdut suma cu care poate aş fi putut cumpăra un automobil. Nu eram decât cu ochii pe fereastră, cu tot coşul pieptului devastat de şerpi vii ascunşi sub cămaşă... neizbutind să mă concentrez, cu toată îndârjirea mea. Schimbam mereu greşit, nu observam câte cărţi au luat ceilalţi, relansam fără să bag de seamă că aşteaptă alţii cu carte superioară, în dreapta mea. Partenerii mei se enervaseră la început de asemenea sistem de joc, pe urmă, când văzuseră că pierd şi că oarecum am de unde pierde, se gândiseră, practic, să profite de împrejurare.
Cei doi se împăcaseră acum şi, cu faţa înflorită de fericire, ea dansa, de la genunchi până la piept greu şi cald lipită de el. Vorbea mult, fără să înţeleg, de departe, ce-i spune şi, fiindcă fostul ministru era şi el la cărţi, acum amicul ocupa, când terminau dansul, locul liber de lângă ea.
Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine şi din cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de o voluptate, cât să constaţi că plăcerea pe care o dădeai şi credeai că singur poţi s-o trezeşti (care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună. Căci acum totul se petrecea alături de mine, cu excluderea mea. Când era jocul mai aprig şi pierdeam mai mult, unul din partenerii groşi, care credea că-şi poate permite glume, îmi aruncă aşa, cu jumătate voce: "Ciudat... şi totuşi pierzi". M-am învineţit şi era gata să-l lovesc, când ceilalţi, simţind respiraţia mea oprită, au avut surâsuri amicale de destindere. Un domn bolocănos, cu mustaţa păioasă, tăiată scurt, cerând carte ne-a certat cu bonomie:
- Mai daţi-le dracului de femei. Nu mai daţi atâta importanţă tuturor fleacurilor. Nu vezi că şi nevastă-mea face la fel. Dansatorii aceştia se ostenesc şi le încălzesc pentru noi. Eu am şi cerut servitoarei să-mi puie un bideu pentru la noapte în cameră. Iar pe urmă, atent şi important: "Plus potul!" Au râs cu toţii, convenind, şi au continuat plusurile.
Şi era adevărat că mai toate femeile tinere şi acceptabile ca femei "se distrau" la fel, cu aceeaşi intenţie de publicitate, dar la unele dintre ele această intenţie era justificată: nesigure de puterea lor de seducţie, încercau nevoia să-şi verifice, din când în când, armele şi ţineau să se ştie că au, sau într-unele cazuri mai au încă, "succes". Dar ea? ce nevoie avea ea de această verificare printr-un succes? Dealtfel, pasionată şi destul de închipuită de frumuseţea ei, nu o verificare căuta acum, ci mergea cu toate simţurile, indiferentă la tot ce se întâmplă, nu numai în jurul ei, dar în tot restul lumii, spre destinul ei, acum neinfluenţat de mine, ca pe un drum nou la nesfârşit.
Îngăduinţa, răbdarea, siguranţa celorlalţi bărbaţi, după ce m-a uimit pur şi simplu la început, mi-a devenit în urmă într-un fel explicabilă. Mai toţi, desigur, trecuseră prin încercările prin care treceam eu, iar sensibilitatea lor nu mai reacţiona, asemeni oarecum acelor organisme care devin imune faţă de o boală molipsitoare după ce au suferit-o o dată. Dealtminteri, înţelegeam că eu însumi, acceptând o dată situaţia, mă voi obişnui cu ea, nu o voi mai găsi deloc tulburătoare şi nimic nu mă împiedica să văd că, mergând aşa înainte, pe nesimţite - cum poţi să ridici treptat temperatura apei în care te afli fără să simţi deosebirea - aş fi putut constitui un tip de acelea de încornorat de operetă, fără ca vreodată, în această evoluţie, să fi constatat ceva deosebit.
Din pricina unui jucător, partida s-a întrerupt pentru câteva clipe şi am ieşit puţin în pridvorul larg. Dar nu i-am văzut. Am înţeles că o parte din perechi nu mai dansau şi se plimbau prin grădina din jurul vastei locuinţe, poate chiar - de ce nu? - şi prin via imensă, în care se aflau şi casă şi grădină, de care nu era despărţită decât printr-un gard de sârmă, şi care desigur avea destule portiţe.
Gândul că nevastă-mea s-ar putea "da" aşa, în timpul unei seri de dans, într-o grădină sau pe aleile unei vii (şi aveam toată sugestia halucinantă a detaliilor), că ar putea reveni apoi sus, în pridvor, lângă mine, cu trupul poluat de această îmbrăţişare, mi-a înnegrit sufletul şi m-a făcut, rece, să mă clatin. Ca ea - pe care mi se părea că o jigneşte orice aluzie, încât dacă eram alături, înjurăturile atât de obişnuite şi de plastice, pe străzile Bucureştilor, mă făceau să caut un fel de refugiu - să stea acum răsturnată şi cu picioarele goale până la jumătatea corpului ca o târfă groasă şi grăbită în grădina publică, mi se părea o catastrofă de neînchipuit. Dar înţelegeam încă o dată că femeia care iubeşte are toate neruşinările, cu o inconştienţă care pare magnifică tuturor poate, în afară de soţul ei, şi pe care eu însumi, înainte de a fi însurat, o admirasem la multe femei. Îmi aduceam acum aminte ceea ce una dintre marile scriitoare a exclamat cu groază: "Drepturi femeilor? Să facem din ele, de pildă, magistraţi? Să încredinţăm viaţa, libertatea, onoarea şi norocul oamenilor unor femei, despre care ştim că trei zile pe lună, cel puţin, sunt nişte animale suferinde, inconştiente şi turbate?" Mă gândeam şi eu ce tristă experienţă e să-ţi condiţionezi fericirea şi cinstea ta de sexul capricios al femeii. Era în mine, orb, un îndemn de moarte, să pornesc să-i caut şi să-i găsesc în vie.
Nu coborâseră însă nici în grădină. Erau numai aşezaţi la capătul pridvorului, pe parmalâc, şi, apropiaţi, stăteau de vorbă. A trebuit să mă reazem ca să nu cad, însă de altă emoţie. Mă aşteptam la atâta rău, încât acum aveam porniri de adevărată şi înduioşată recunoştinţă pentru femeia care, totuşi, n-a mers până la capăt în infamie. M-am întors cu o stranie linişte la jocul de cărţi...
Petrecerea s-a sfârşit în zorii zilei. Cea mai mare parte dintre invitaţi plecaseră. Mai rămăseseră câţiva dintre jucătorii de cărţi, care, pierzând toată noaptea, căutau, acum, livizi şi cu buzele vinete, să se refacă printr-o lovitură, dar mai rău pierdeau, încât, din plăcere, jocul avea, târziu, o nuanţă de tragic vulgar. Izbeau cărţile de masa verde, fumau mult, că scrumierele pe care nu le schimbase nimeni erau ticsite de mucuri turtite. În pridvor şi în cerdac, parte la mesele încărcate cu resturi de la banchet, parte în fotoliile de trestie şi nuiele albe împletite, aşteptau cu gurile coclite, dar cu buzele înroşite din nou, soţiile celor care încă mai jucau, gazdele, câteva perechi tinere, care nu se îndurau să se despartă şi al căror organism biruitor se refăcea cu fiecare senzaţie nouă. Acum urmăreau înălţatul soarelui, care stropea cu apă de aur verdele albicios al viilor şi negrul verzui al pădurilor. Era o impresie de răcoare şi prospeţime peste orăşelul din vale, gata să se trezească, prospeţime care aci sus nu putea birui totuşi extenuarea fizică. Aşteptam, cu seacă nerăbdare, o explicaţie îndârjită cu nevastă-mea, dar de vreme ce ea nu-mi ceruse să plecăm, căci încă nu se îndura să se despartă de el, răbdam. (Ce-or fi vorbit atât? ce aveau de "discutat"? cu ce fraze? la ce întâmplări au făcut aluzie? ce aveau să-şi spună amândoi? căci eu nu-mi puteam reprezenta pe nevastă-mea vorbind decât cu mine). A trebuit să coborâm apoi în beciul unui proprietar vecin, care nu ne-a lăsat până nu vom încerca, împotriva oboselii de mahmuri, un leac paradoxal, un singur păhăruţ dintr-un vin auriu şi greu ca untdelemnul, care, luat lângă butoi, avea să ne limpezească desăvârşit mintea...
Era soarele sus când ne-am găsit în odaia cu pat larg şi scăzut, cu perdele de pânză de casă şi borangic, cu fotografii străine, cu cărţi, în care panglici erau rămase acolo unde se oprise atenţia altora - şi cu sticle de parfum şi apă de colonia pe masa de toaletă, gătită cu oglindă legănată, începute de alte mâini.
N-am putut sfârşi dezbrăcatul, dar cum nici nu vream să discut cu ea "academic", i-am spus cu o voce de mort:
- Ascultă, dragă fată, sper că niciodată în viaţa mea nu voi mai trece prin clipele prin care am trecut ieri şi azi.
M-a privit cu ochii mari albaştri.
- Nu înţeleg ce vrei să spui?
Eram uluit, am rămas cu haina în mână, am râs ca un cadavru.
- Sincer? nu înţelegi ce vreau să spun?
Şi ea, afectat:
- Absolut sincer...
Tremuram, aprins şi indignat de atâta crasă prefăcătorie.
- Ei bine, atunci poate ai să înţelegi altă frază ceva mai simplă. Să ne despărţim. La Bucureşti începem numaidecât, cum ajungem, divorţul. Dacă vrei să rămâi cu amantul dumitale, n-am nimic de spus. Cu toate că nu-mi mai pot face iluzii, după cele ce am văzut de ieri până azi, te rog totuşi un lucru. Acum, când ai certitudinea că vei rămâne toată viaţa cu el, să evităm spectacolul şi să nu ne oferim comentariilor adunării publice de aici.
N-am văzut niciodată o privire de înger atât de obosit şi de mirat.
- Dar despre ce e vorba, pentru Dumnezeu?
- După cele ce ai făcut azi, mi se pare uluitor să mai întrebi despre ce e vorba.
Şi, ca un bolnav, care nu ştie ce s-a petrecut cu el în timpul delirului:
- Dar te rog... te rog, spune-mi ce-am făcut?
Indignat şi revoltat de atâta îndrăzneală, am întors capul cu dinţii încleştaţi.
- Nimic.
Simţindu-se tare, stăruia ea acum.
- Te rog, spune-mi ce-am făcut? Te rog.
Mi-era silă atâta, că simţeam că orice vorbă aş fi spus, ar fi căzut alături.
- Nimic... Vreau să ne despărţim.
Ne-am dezbrăcat, dar în pat, cum eu evitam chiar să o privesc, a început din nou.
- Ştefane, te văd aşa supărat... şi-ţi jur că nu înţeleg de ce?
Am început să fierb de mânie.
- Îmi juri?
- Îţi jur pe ce vrei.
Dar o clipă m-am oprit mirat, întrebându-mă dacă nu cumva greşesc, şi m-am hotărât să-i explic ceea ce se prefăcea că nu pricepe. Dar când să caut, cu uimire, văd că nici eu nu am nimic de spus. Ce să-i reproşez? Că pe drum a stat lipită de mine şi de el? Că s-au coborât să culeagă flori? Că s-a sprijinit de braţul lui? Că au făcut un mic grup aparte?
- Ai fost tot timpul împreună cu acel domn, ai dansat aproape numai cu el.
A râs indulgentă (ea).
- Ei bine, dragul meu, dar asta e firesc atunci când vii cu cineva pe drum, într-o excursie ca asta... Toate femeile au făcut grupuri. Se creează inevitabile izolări. Nu poţi fi familiară cu toată lumea şi atunci se pare că eşti numai cu unii. Pe urmă, el e un bun dansator... toate femeile din lume dansează, cred.
- Da... însă nu numai cu un singur partener.
- Dar bine, aici nu e bal. Am venit împreună pe drum.
- Nu... nu... a fost un adevărat scandal. Toată lumea v-a privit.
- Ce scandal? Ţi s-a părut ţie. Nu ai văzut că - ţi-am spus - toate femeile fac la fel? Aşa sunt petrecerile astea. O dată acasă, nici una nu se mai gândeşte apoi la cunoştinţele şi întâmplările de aci. Ai să vezi că nici tu nu ai să te recunoşti cu toată lumea de aci... Eşti de o sensibilitate imposibilă.
M-a mirat această intenţie de maturitate în judecata ei şi eram indignat, dar tăceam. Fireşte că n-aveam de obiectat nici un fapt precis, dar asta nu însemna totuşi că ea nu mersese, cu trup şi suflet, într-o aventură. Aveam însă acum certitudinea ca a vinei unor miniştri care, respectând cu sfinţenie litera legii, îşi permit orice, chiar cele mai veroase afaceri. Cuvântul e oricând un mijloc imperfect de comunicare. Tot ce e sens, tot ce e adevăr, tot ce e conţinut real scapă, printre silabe şi propoziţiuni, ca aburul prin ţevile plesnite.
Aveam totuşi în plasa logicii un fapt precis.
- Aseară, credeam că ţi-ai sucit gâtul, tot întorcându-te să vezi dacă vine la masă.
- A, mi-am sucit gâtul, ce idee...! mi-am sucit gâtul...! şi încerca să bagatelizeze.
Dar a simţit, din privirea mea netedă ca moartea, că aici nu încape tăgăduială şi, nenorocit inspirată:
- A, acum ştiu ce vrei să spui. E cu totul altceva... Dacă ţi-aş spune ai vedea că...
- Dar spune-mi atunci.
- E un secret al nostru toate... madam Slugeru şi madam Georgescu.
Ajunsesem şi la "secretul de familie" din Boubouroche...
Şi era în aşternutul străin, de prisos aproape de mine cu tot trupul ştiut.
Asta-i tot ce-mi rezervă viitorul? Corpul femeii atunci când vreau? Ce să fac cu el, fără celelalte bucurii? Când ştiam că nu e nici el perfect. La un milion de femei abia de e una întreg frumoasă. Restul au nevoie de indulgenţă, de înţelegere. Numai sufletul poate înlocui lipsurile. Şi sufletul nevesti-mi...
Mi-era pielea uscată, capul dur şi gol să poţi lovi cu ciocanul în el, parcă tot gâtul plin de câlţi.
Mi-am îngropat faţa în perna care se încălzea numaidecât, de a trebuit să schimb mereu căpătâiul, dar fără să pot dormi şi n-am mai scos o vorbă până târziu după-amiază. Ea a dormit, a năduşit sănătos, s-a împrospătat în obraz şi în privire, reintegrată vieţii, numai eu parcă eram bolnav de uremie.
Cum tot cearşaful şi perna erau prea calde, cum toate cărţile, pe care am vrut să le citesc, mi se păreau uscate, am coborât către ora cinci în grădină. Se sfârşise parcă o sărbătoare, o întâmplare frumoasă în lume, care niciodată n-avea cum să se mai repete şi eu supravieţuiam singur, dar cum dăinuieşte o coajă de lămâie stoarsă, aruncată după-masă. Soarele mi se părea leşios şi când am trecut pe lângă bucătărie am simţit mirosul de mâncăruri trezite. Au dat peste mine un grup de cheflii, care în zorii zilei se înfundaseră într-un beci şi acum ieşeau beţi turtă. Fostul ministru plângea şi ţinea să mă îmbrăţişeze neapărat, umplându-mă de bale şi vărsându-mi vin pe haine. Avea sentimentalismul gălăgios şi plângăreţ al moldovenilor la beţie, cu promisiuni jurate la toată lumea, cu demonstraţii şi invocări lirice de frăţietate, pentru ca a doua zi, treaz şi revenit la sentimente normale, să se prefacă (şi cu o tainică spaimă) că a uitat totul, afară doar de promisiile şi legămintele celorlalţi. Totuşi e sigur că ei între ei, cel puţin în momentele acelea, se iau în serios.
Plecarea înapoi a fost la opt seara. Era între mine şi el, ca la ducere. N-am vorbit decât, rezervat şi politicos, numai cu el tot timpul, refuzând, cu silă, toate încercările ei de a-mi capta bunăvoinţa, prefăcându-se, dealtfel, că ia lucrurile în glumă. Mai târziu a adormit, sau s-a prefăcut că doarme, rezemându-se cu capul pe pieptul meu, ceea ce însă nu mi se părea decât un pretext ca să-i abandoneze lui cealaltă jumătate de corp.
Nimic nu mi s-a părut mai simbolic decât această aşezare a ei. Dacă n-aş fi ştiut despre ce e vorba, dacă aş fi fost soţul naiv pe care-l voia ea, aş fi crezut că un subit şi sincer acces de preferinţă o face să se agaţe duioasă de gâtul meu, când ea nu făcea asta decât tocmai pentru că aşa îşi putea culca picioarele şi şoldurile, aproape în braţele celuilalt. Dealtfel, şi mai general socotit, nu era oare cu un înţeles deosebit această împărţire a ei însăşi, pe care o făcea, singură, între noi doi?
Încheiam bilanţul sinistru al acestei petreceri, ca un general înfrânt şi fugărit, promis degradării şi exilului, care compară resturile înspăimântătoare, cu armata frumoasă şi strălucitoare de entuziasm pe care o comanda, la defilare, cu două zile înainte. Dealtminteri, aceste excursii împreună, de perechi tinere, când femeile sunt frumoase, devin mai totdeauna lupte "amicale", tot aşa cum amicale erau acele "tournoi" medievale, numai că atunci când totul trebuie să revină la normal, după furii nemărturisite şi explicaţii amare, întocmai ca şi în acele pomenite timpuri, de multe ori cadavre acoperite sunt aduse înapoi pe scuturi şi tărgi acasă. Aşa cum mă întorceam eu cu imaginea femeii iubite, ucisă.
Peste două zile ne-am dus întreaga "bandă" la deschiderea unui teatru de vară şi de acolo la un restaurant de la Şosea. Ce-a fost la ţară s-a repetat şi aici. De abia mi-am mai stăpânit indignarea, indiferent la comentarii. O doamnă, poate încă tânără, faimoasă frumuseţe aventuroasă pe vremuri, care mă privea cu afecţie totdeauna, cu care adeseori aveam interesante convorbiri despre întâmplările din viaţă, căci în noua cochetărie pe care şi-o permitea, de a se îmbătrâni cu intenţie mai devreme, era parcă din eleganţa unui general tânăr, retras voluntar la pensie, a încercat să mă împace.
- De ce atâta enervare?
I-am arătat, surâzând trist, pe nevastă-mea şi mi-a spus, glumind frumos şi cu emoţie, încât nu mă puteam supăra:
- Ştii o vorbă, şi dacă nu o ştii, ţi-o spun eu: femeia înşală numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu.
I-am spus că asta nu mă consolează, dar mi-a explicat că nu crede că e vorba de altceva decât de un "flirt".
I-am turnat în pahar vin auriu, privind-o mirat:
- E o formulă greşită, fără înţeles la o femeie. Nu corespunde nici unei realităţi, decât dacă e vorba de o fată care vrea să petreacă, dar, în sfârşit, să-şi păstreze totuşi fecioria fizică (şi care, dealtfel, s-ar da din toată inima), sau de femei bolnave, care s-ar da cu pasiune, dar le împiedică ovarita de care suferă. Mai are sens acest "flirt", atunci când o femeie urmăreşte vreun interes şi, ca să-l realizeze, face toate "avansurile", dar după ce a obţinut ce ţintea, se refuză. Sistem practicat de multe actriţe şi profesioniste nemărturisite. Dar nevasta-mea nu e în nici una dintre aceste situaţii şi pentru ea un "flirt" e o aberaţie.
- Ah, dumneata eşti dintre acei care fac mofturi interminabile şi la masă. Dintre cei care totdeauna descoperă firele de păr în mâncare.
- Sunt eu de vină dacă mi se oferă fire de păr în mâncare?
- Nu, atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare. Îmi închipui că eşti în stare nu numai să-ţi examinezi exagerat partenera, dar că, în ultimele clipe ale îmbrăţişării, să-ţi dai seama exact de ceea ce simţi, ca şi când ai asista la un spectacol străin...
- Doamnă, e perfect adevărat ce bănuiţi, dar încheierea dumneavoastră - numai - e falsă. Atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, dealtfel, atenţia sporeşte şi durerea de dinţi. Marii voluptuoşi şi cei care trăiesc intens viaţa sunt, neapărat, şi ultralucizi.
- Cu ce plăcere te-aş fi înşelat pentru această continuă nelinişte şi bănuială a dumitale, şi desfăcea senzual o portocală. Avea o eleganţă de marchiză.
- Deci... nu m-ai fi părăsit?
- Poate că atunci da, dar aş fi regretat-o toată viaţa. Suntem atât de toante când suntem tinere.
Surâdea îndepărtat şi frumos, cu părul ei argintiu... şi eu o admiram atât de pasionat, că toată lumea părea intrigată ca de o scenă de dragoste.
Va fi nevasta mea, peste un sfert de veac, ca femeia aceasta de lângă mine? şi ce înţeles adânc ar fi avut lucrurile... va fi fost această femeie la fel cu nevasta mea? şi - imposibilă întrebare - vor mai fi altele acum? şi - încă mai fără sens întrebare - de ce mi se pare posibil numai în trecut, de ce regret că am pierdut, venind cu douăzeci de ani mai târziu, trupul cald, cu zâmbetul bun şi melancolic al acestei femei? Dar nu, toate sufletele acestea de carne şi mătase devin prea târziu, şi de prisos, bune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu