Robert Musil

Robert Matthias Musil se naşte la 6 noiembrie 1880 la Klagenfurt, în Austria. Este fiul lui Alfred Musil (1846-1924), inginer-mecanic, bănăţean originar din Timişoara, România, şi al Herminei Musil (1853-1924), născută Bergauer şi originară din Linz. Personalitatea părinţilor a influenţat caracterul şi estetica literară a viitorului scriitor: "Tatăl meu avea spiritul clar, mama îl avea complet alandala", va mărturisi Musil mai târziu. Este al doilea copil al cuplului. Sora sa mai mare, pe nume Elsa, murise la vârsta de un an. Musil va face din ea în scrierile sale o adevărată prezenţă, obiect al unui "cult".

În 1882, familia părăseşte Klagenfurt pentru a se stabili în Styria (Boemia).

În 1886, Musil este victima unei boli nervoase de origine cerebrală, în urma căreia va mai avea două atacuri în 1898-1890. Intră la colegiul din Styria în 1890. În 1891, familia se mută din nou, de data aceasta la Brno. Musil se dovedeşte a fi un copil recalcitrant, rebel faţă de educaţia pe care părinţii doresc să i-o inculce, ceea ce-i face pe aceştia să-l trimită în pensiune, la şcoala militară din Eisenstadt. În septembrie 1894, intră la liceul militar pentru tineri ofiţeri Mährish-Weisskirchen (în Hraniţia). Aceşti ani vor forma trama romanului Rătăcirile elevului Törless (Die Verwirrungen des Zöglings Törless, 1906), debutul său romanesc şi primul succes literar.

În septembrie 1897, Musil intră la şcoala politehnică din Brünn, în construcţii mecanice. Din acelaşi an datează şi primele însemnări din Jurnal. Printre lecturile sale se numără: Friedrich Nietzsche,Novalis, Dostoievski, Ralph Emerson, Maurice Maeterlinck şi Aristotel (Poetica mai ales), autori care l-au influenţat durabil, aşa cum a mărturisit-o. Scrie de asemenea poezii şi câteva schiţe de piese dramatice, astăzi pierdute.

În 1899 redactează primul său manuscris, Domnul Vivisector, care pune deja bazele esteticii sale literare şi mai ales a observaţiei ştiinţifice a vieţii. În acelaşi an se îndrăgosteşte de Valerie (este numele pe care i-l dă în Jurnal) al cărei nume real este Paula Ulmann, o actriţă din Brünn. La 10 noiembrie 1899 reuşeşte primul examen de stat în vederea obţinerii diplomei de inginer.

În 1900 îşi stabileşte primele contacte literare. Se întâlneşte cu scriitori din Brünn, precum Karl Hans Strobl şi Franz Schamann. Lecturile sale se diversifică : citeşte Kant, Peter Altenberg, Richard von Schaukal, Rilke, Stefan George, Hugo von Hofmannsthal şi Charles Baudelaire. Are o relaţie cu Herma Dietz, care va deveni modelul personajului Tonka din nuvela eponimă. În acelaşi an se îmbolnăveşte de o boală venerică de origine necunoscută.

La 18 iulie 1901 obţine diploma de inginer mecanic, dar decide la 1 octombrie să-şi efectueze serviciul militar ca voluntar, în al 49-lea regiment imperial şi regal de infanterie "Freiherr von Hess" din Brünn. Rămâne până la 30 septembrie 1902 şi citeşte abundent din Nietzsche în toată această perioadă.

În 1902 Jurnalul său se îmbogăţeşte de numeroase lecturi şi adnotări (printre care Cursurile ştiinţifice populare de filozofie pozitivistă, ale lui Ernst Mach, reflecţiile lui D'Annunzio şi teoria estetică a lui Schiller). Lectura romanului lui Leopold Andrian, Grădina cunoaşterii, îl conduce către o scriitură personală şi complezentă, apropiată de romantism. Îşi consemnează cu minuţiozitate stările sufleteşti, sentimentele şi senzaţiile. În luna octombire a aceluiaşi an, efectuează un voluntariat de un an ca asistent al profesorului Julius Carl von Bach la şcoala politehnică din Stuttgart, până în 1903. Musil va descrie această perioadă drept plictisitoare, în pofida unei relaţii sentimentale cu o femeie cultivată precum Stephanie Tyrka, care va deveni o vreme egeria sa.

În ianuarie 1903, Musil este numit locotenent în rezervă. Îşi îndeplineşte perioada militară de o lună la cazarma din Brünn, din 15 aprilie în 12 mai. În luna august lucrează serios la romanul Rătăcirile elevului Törless. Schiţează şi primele pagini dintr-un roman autobiografic, care prefigurează Omul fără însuşiri şi pe care îl intitulează provizoriu "Lucrări preliminare la un roman". Musil citeşte foarte mult şi îşi extinde cultura literară la romanticii şi clasicii germani, cât şi la autorii contemporani. În octombrie 1903 îşi reia studiile la Universitatea din Berlin, în ştiinţe umane. Se înscrie la filozofie şi la psihologie experimentală, la cursurile lui Carl Stumpf (în primul semestru al anului universitar 1903-1904). Îşi continuă în acelaşi timp relaţia sa cu Herma Dietz care studiază şi ea la Berlin.

În 1905, termină redactarea romanului Rătăcirile elevului Törless şi trimite manuscrisul mai multor edituri din Berlin, Viena şi Iena. Celebrul critic literar berlinez Alfred Kerr, căruia îi dă un exemplar, îl consideră promiţător. Musil continuă să citească, în principal eseuri (de Ellen Key, Înflorirea sufletului prin artă, de Ralph Emerson, Eseuri, dar mai ales cartea lui Jacob Burckhardt, Cultura Renaşterii în Italia). În decembrie, editorul Wiener Verlag acceptă publicarea romanului Rătăcirile elevului Törless.

În 1906, Musil face cunoştinţă cu Martha Marcovaldi, viitoarea sa soţie, născută Heimann (21 ianuarie 1874 - 24 august 1949). Martha este atunci pictoriţă, aleva impresionistului german Lovis Corinth şi trăieşte la Berlin, separată fiind de al doilea său soţ, Enrico Marcovaldi (fusese căsătorită prima oară cu Fritz Alexander). În octombrie apare romanul Rătăcirile elevului Törless la Wiener Verlag. Critica elogioasă publicată la 21 decembrie în ziarul Der Tag sporeşte vânzările romanului. Acesta este inspirat din anii petrecuţi de Musil la liceul militar, chiar dacă autorul refuză orice apropiere autobiografică. Intriga evocă raporturile ambigue pe care le întreţin elevii şcolii W. Succesul critic considerabil cu care este primită cartea îl face pe Musil să spere că ar putea trăi din scris.

În 1909, Musil refuză un post de asistent la catedra lui Alexius von Meinong propus de universitatea din Graz. Scriitorul preferă să lucreze la drama Exaltaţii, care nu va fi publicată decât în 1921. Îl întâlneşte pe Ludwig Klages care îi va inspira personajul Meingast din Omul fără însuşiri. În 1910, Musil candidează în zadar pentru postul de critic la revista Berliner Zeitung am Mittag. În noiembrie, face o călătorie la Roma, în Italia, împreună cu Martha, unde termină nuvela Îndeplinirea dragostei (publicat în 1911). La 15 aprilie 1911 Musil se căsătoreşte cu Martha Marcovaldi, după divorţul acesteia.

Din 1911 în 1914 lucrează ca bibliotecar la Universitatea tehnică din Viena. În februarie 1914, devine redactor al prestigioasei reviste literare berlineze Die Neue Rundschau. Se instalează la Berlin, împreună cu Martha. 

După Anschluss-ul din martie 1938, editorul lui Musil părăseşte Viena. Începând din luna iulie, Germania refuză publicaţiile editurii Bermann-Rowohlt, ceea ce conduce la prăbuşirea vânzării cărţilor lui Musil. Se refugiază împreună cu soţia sa, Martha, la Zürich, în Elveţia. Rămas fără venituri şi fără editor, situaţia materială a cuplului este foarte precară. Sunt susţinuţi financiar de admiratori şi prieteni precum familia Mayrisch din Luxemburg şi Church, mecena coeditori ai revistei Mesures. De asemenea, sculptorul austriac Fritz Wotruba şi pastorul protestant Lejeune vor avea grijă ca Musil să aibă din ce trăi până la sfârşitul vieţii.

În octombrie 1938, Operele pre-postume, publicate în decembrie 1934 la Editura Humanitas din Zürich, sunt interzise de autorităţile germane şi austriece, pe motiv că ar avea caracter dizident. În 1939, întreaga operă a lui Musil va avea aceeaşi soartă. Motivele pentru care nu este agreat de nazişti sunt mai ales: 

1) că este pacifist;

 2) este căsătorit cu o evreică, deci « jüdisch versippt »; 

3) estetica sa literară îl califică drept un "autor duşman al Germaniei".

I se oferă un plasament în Villa Tourlaque din apropierea oraşului Cannes (Franţa), precum şi o susţinere financiară din partea Comitetului Internaţional pentru plasamentul intelectualilor refugiaţi din Geneva, pe care le refuză. Fundaţia American Guild for German Cultural Freedom îi oefră o bursă începând cu luna aprilie 1939, dar pentru o perioadă limitată de doar câteva luni. În iunie, sculptorul Fritz Wotruba îi face un bust. În iulie, se stabileşte cu soţia la Geneva. Are de gând să plece în Statele Unite pentru a-şi relansa opera literară.

Robert Musil moare însă la 15 aprilie 1942, la vârsta de 62 de ani, în urma unei congestii cerebrale. Pastorul Lejeune, care l-a susţinut financiar până la sfârşitul vieţii, pronunţă alocuţiunea funebră, în prezenţa a opt persoane prezente la incinerare. Cenuşa îi este dispersată pe muntele Salève, din apropierea Genevei. În 1943, Martha Musil încearcă în zadar să adune semnături şi fonduri pentru publicarea volumului al treilea din Omul fără însuşiri. Ea moare la 24 august 1949 la Roma. De abia în 1950, Adolf Frisé editează extrase din roman, contribuind astfel în mod deciziv la redescoperirea operei lui Musil.

Omul fără însuşiri

- fragment -

Cartea întâi

Leona sau o schimbare de perspectivă

Cînd ţi-ai pus casa în ordine trebuie să cauţi să-ţi dobîndeşti o nevastă. Prietena lui Ulrich la vremea aceea se numea Leontine şi era cîntăreaţă într-un mic cabaret; era înaltă, zvellă şi bine făcută, tocmai cît trebuie de lipsită de viaţă ca să fie interesantă, şi el îi spunea Leona.

îi atrăsese atenţia prin întunecimea umedă a ochilor ei, prin expresia dureros patetică a feţei ei prelungi, frumoase, cu trăsături regulate şi prin cîntecele pline de simţire pe care le cînta în locul celor decoltate. Toate aceste cîntecele de modă veche aveau drept conţinut dragostea, suferinţa, fidelitatea, părăsirea, murmurul pădurii şi păstrăvii săgetînd ca nişte zvîcnete luminoase. Leona se înfăţişa înaltă, părăsită şi însin gurată pînă în măduva oaselor, pe mica scenă a cabaretului şi cînta răbdătoare, cu vocea ei de gospodină în faţa publicului, şi chiar dacă în melodiile acestea se iveau mici îndrăzneli morale, ele păreau cu atît mai spectrale, întmcît această fată îşi acompania simţămintele tragice la fel ca pe cele imperti nente cu aceleaşi gesturi laborios învăţate. Lui Ulrich toate acestea îi aduceau imediat aminte de fotografiile vechi sau de femeile frumoase din colecţiile din anii de demult ale revis telor ilustrate germane, şi, pierzîndu-se în contemplaţia chipu lui acestei femei, remarca o mulţime de mici trăsături care nici n-ar fi putut fi reale şi care totuşi îi alcătuiau laolaltă înfăţişarea. Desigur există în orice epocă tot felul de expresii ale feţei; dar există de fiecare dată cîte una care e aleasă de gustul timpului şi recunoscută ca fiind imaginea fericirii şi a frumuseţii, în timp ce toate celelalte chipuri caută să i se asemene; şi chiar şi celor mai urîte le reuşeşte asta mai mult sau mai puţin cu ajutorul coafurii şi a modei, şi doar acelor feţe care s-au născut pentru cine ştie ce triumfuri ciudate nu le reuşeşte aşa ceva niciodată, adică acelor feţe în care idealul de frumuseţe regesc şi exilat al unor vremuri de demult se exprimă fără nici un fel de compromis. Asemenea chipuri rătăcesc plutind precum cadavrele unor dorinţe de altă dată în marea insubstanţialitate a angajamentelor amoroase, iar bărbaţii care căscau în vastul plictis al cîntecelor Leontinei fără să-şi dea seama ce se întîmplă cu ei îşi simţeau nările tremurîndu-le de cu totul alte simţăminte decît cele stîrnite de micile şansonetiste impertinente cu frizurile lor de tango. Astfel că Ulrich se hotărî să o boteze Leona şi înstăpînirea asupra ei i se părea la fel de dezirabilă ca şi cea asupra unui mare covor de blană de leu.

Dar după ce cunoştinţa lor începuse, Leona îşi dezvălui încă o însuşire inactuală, şi anume era montruos de lacomă, iar acesta este un viciu a cărui cultivare a ieşit de mult din modă. La origine, el se datora jindului după delicatese costisitoare, de care suferise de copil şi căruia acum i se dăduse Mu iiber; ajunsese acum să aibă forţa unui ideal care şi-a sfărîmat cuşca unde fusese închis şi şi-a cîştigat deplina stăpînire asupra sa. Tatăl ei părea să fi fost un mic burghez onorabil care o bătuse de fiecare dată cînd ea ieşea cu admiratorii ei; ea însă făcea asta pentru nici un alt motiv decît pentru a se aşeza în grădiniţa din faţa cîte unei mici cofetării, privind cu distincţie la trecătorii din faţă şi mîncînd delicat cu linguriţa îngheţată. Căci chiar dacă nu s-ar fi putut susţine că ea ar fi fost lipsită de senzualitate, s-ar fi putut afirma totuşi, în măsura în care ar fi permis să se facă aceasta, că în această privinţă, ca şi în Joate celelalte, era de-a dreptul leneşă şi evita eforturile fizice, în trupul ei mare orice stimul avea nevoie de minunat de multă vreme pentru a-i ajunge la creier şi i se întîmpla ca uneori, în miezul zilei, ochii ei să înceapă să capete fără nici un motiv o expresie tandră, în vreme ce noaptea rămăseseră ţintuiţi, nemişcaţi într-un punct pe tavan ca şi cînd ar fi descoperit acolo o muscă. Tot astfel putea uneori să înceapă să rîdă din senin la cîte o glumă pe care o pricepea de-abia acum, în vreme ce cu cîteva zile înainte b ascultase foarte liniştită fără să o fi înţeles. Astfel că atunci cînd nu avea nici un motiv deosebit de a fi altfel, era cu totul şi cu totul o femeie respectabilă. Nu se putuse afla niciodată în ce fel anume ajunsese la actuala ei ocupaţie. Probabil că nici ea însăşi nu mai ştia acum exact. Era evident doar că îşi considera activitatea de cîntăreaţă ca o parte necesară a vieţii şi că lega de ea tot ceea ce auzise vreodată despre măreţia artei şi a artiştilor, astfel că i se părea cu totul convenabil, educativ şi chiar distins să se prezinte în fiecare seară pe o mică estradă învăluită în fum de ţigară şi să-şi interpreteze cîntecele al căror mesaj emoţionant era un fapt confirmat. - Fireşte că atunci cînd lucrul se impunea, nu se dădea în lături să mai însufleţească atmosfera prin unele improprietăţi presărate pe ici pe colo, dar rămînea convinsă că şi vedeta Operei impe riale făcea acelaşi lucru ca şi ea.

Desigur, dacă vrem să numim prostituţie împrejurarea în care o fiinţă omenească nu-şi oferă aşa cum se obişnuieşte întreaga fiinţă pentru bani, ci doar trupul, atunci se poate spune că Leona practica uneori prostituţia. Dar cine a cunoscut timp de nouă ani încă de cînd împlinise şaisprezece ani - cît de mici sînt onorariile plătite în sordidele spelunci muzicale, şi cine mai şi calculează în minte preţul toaletelor şi al lenjeriei, reţinerile, avariţia şi capriciile patronilor, comisioanele la mîncarea şi băutura clienţilor ce trebuiesc înveseliţi precum şi tarifele camerelor în hotelurile învecinate, şi cine are de a face zi după zi cu asemenea probleme, trebuind să se tîrguiască în privinţa aceasta şi să socotească totul negustoreşte, atunci, ceea ce cel din afară priveşte amuzat ca pe un desfrîu devine o profesie ghidată de logică, realism, cu propriile norme şi legi profesionale. Şi prostituţia este tocmai o asemenea împre jurare în. care e o mare deosebire dacă ajungi să o priveşti de sus sau dimpotrivă de jos.

Dar chiar dacă Leona avea o atitudine perfect realistă în ce priveşte problema sexuală, firea ei avea de asemenea şi unele trăsături romantice. Numai că la ea tot ceea ce era exagerat, încărcat de vanitate şi extravaganţă, toate simţămintele de mîndrie, de invidie, de poftă, de ambiţie, de dăruire, pe scurt toate impulsurile care pun în mişcare perso­nalitatea şi promovează ascensiunea socială se legau, printr-un joc al naturii, nu de ceea ce se poate numi inimă, ci de tractus abdominalis, cu procesele hrănirii, cu care, de altfel, în vremurile de demult erau în mod regulat în legătură, lucru care se poate observa şi astăzi în ce-i priveşte pe primitivi şi pe ţăranii dedaţi la băutură şi care sînt în stare să exprime prestanţa socială şi toate celelalte care-i fac pe oameni să se remarce prin organizarea unor banchete unde cei de faţă se spetesc mîncînd la modul ceremonios, îndurînd apoi toate consecinţele. La mese, la locul ei de muncă, Leona îşi făcea datoria; însă lucrul la care visa era un cavaler care, printr-o relaţie şi un angajament de durată, să o elibereze de obligaţiile ei şi să-i permită să se aşeze într-o postură distinsă, în faţa unui meniu distins, într-un restaurant distins. Ar fi preferat atunci să guste dintr-o dată din toate felurile de mîncare oferite, şi era pentru ea prilejul unei satisfacţii dureros de contradictorii să poată să demonstreze că ştie în acelaşi timp şi cum se alege şi cum se alcătuieşte un meniu ales. De-abia cînd ajungea la micile deserturi îşi putea lăsa liberă fantezia şi, de obicei, de aici se ajungea iarăşi la o a doua cină, cu ordinea felurilor inversată. Leona îşi restabilea capacitatea de a primi hrană prin cafea neagră şi prin cantităţi stimulatoare de băuturi şi se îndemna cu mici surprize pînă cînd patima de a mînca îi era satisfăcută. Apoi trupul ei era atît de plin de mîncăruri delicate încît mai-mai că plesnea. Arunca priviri molatece şi strălucitoare în jur şi deşi nu era niciodată foarte vorbăreaţă îi plăcea ca în starea aceasta să facă remarci retrospective cu privire la delicatesele pe care le înghiţise. Cînd vorbea atunci despre Polmone â la Torbogna sau de mere â la Melville, aducea aceste feluri în discuţie aşa cum un altul ar fi pomenit cu o neglijenţă studiată că a stat de vorbă cu prinţul sau cu lordul cutare.

Cum nu era chiar pe gustul lui Ulrich să iasă în public împreună cu Leona, de obicei îi procura asemenea delicatese acasă la el, unde ea putea să înfulece în linişte în faţa coar nelor de cerb şi a mobilelor stil. Ea se vedea însă lipsită de satisfacţiile sociale şi chiar dacă omul fără însuşiri o ispitea la excese solitare, folosindu-se de felurile cele rnai nemaipomenite pe care le poate pregăti un bucătar şef, se simţea la fel de jignită în demnitatea ei ca o femeie care observă că nu este iubită pentru sufletul ei. Era frumoasă şi era cîntăreaţă, nu avea nevoie să se ascundă de ochii lumii şi în fiecare seară se aprindeau în jurul ei dorinţele cîtorva duzini de bărbaţi care fără indoială că i-ar fi dat dreptate. Bărbatul acesta însă, chiar dacă voia să rămînă singur cu ea, nu reuşea nici măcar să-i spună odată: Doamne, Leona, popoul ăsta al tău mă înnebuneşte! şi nici nu-şi lingea mustaţa de poftă cînd se uita la ea, aşa cum era obişnuită de la cavalerii ei. Leona îl dispreţuia puţin, deşi fireşte că se agăţa de el cu toată credinţa, iar Ulrich ştia asta. De altfel el însuşi ştia bine ce anume se cuvenea să spună şi să facă în compania Leonei, însă vremea cînd şi-ar mai fi putut aduce pe buze asemenea vorbe şi cînd buzele lui mai aveau încă mustaţă rămăsese acum prea departe în urmă. Şi cînd cineva nu mai e în stare să facă ceva ce ar fi putut face pe vremuri, oricît ar fi fost de prostesc acel lucru, atunci e exact ca şi cînd i-ar fi paralizat mîna şi piciorul. Făcea ochii mari cînd o vedea pe prietena lui căreia i se urcau mîncarea şi băutura la cap. La urma urmei, umblînd cu grijă, i-ai fi putut ridica frumuseţea de pe propria ei fiinţă. Era frumuseţea contesei pe care Ekkehard al Iui Scheffel o poartă în braţe peste pragul mînăstirii, frumuseţea nobilei doamne cu şoimul agăţat pe mănuşă, frumuseţea împărătesei Elisabeth învăluită în legende cu greaua ei cunună de cosiţe, o încîntare pentru bărbaţii acum cu toţii morţi. Şi ca să spunem lucrurilor pe nume, ea îi amintea şi de divina Junona, dar nu de cea veşnică şi netrecătoare, ci de aceea ce o epocă trecută, sau pe cale de a trece, numea junonic. Şi astfel visul fiinţei acoperea doar imperfect şi larg materia substanţială. Leona însă ştia că în schimbul unei invitaţii distinse rămîi datoare cu ceva, chiar dacă gazda nu doreşte nimic şi că nu poţi doar să te laşi pri vită cu ochii mari; astfel că se scula în picioare, îndată ce era capabilă să o facă, şi începea să cînte, liniştită, dar cu vocea plină. Pentru prietenul ei, asemenea seri erau ca nişte file smulse dintr-un album, însufleţite de tot felul de inspiraţii şi idei, dar mumificate, aşa cum ajunge să fie tot ce e smuls din context şi rămîne apăsat de acea tiranie a celor ce rămîn pentru veşnicie aceleaşi, a ceea ce face farmecul tainic al tablourilor vii, ca şi cum viaţa ai- fi fost dintr-o dată silită să înghită o băutură adormitoare, şi acum se înfăţişează rigidă, desăvîrşit coerentă în sine, limpede delimitată şi cu toate aces tea imens de lipsită de sens în întregul ei.