Ştefan Augustin Doinaş

Pe numele său adevărat Ştefan Popa, s-a născut la 26 aprilie 1922 în localitatea Cherechiu, comuna Sântana din judeţul Arad (interbelic), "într-o casă de oameni înstăriţi" (este expresia folosită chiar de poet, într-o convorbire din 1998 cu publicistul Emil Şimăndan).

Împrejurarea, norocoasă în perioada dinainte de război, se va dovedi nefastă după instaurarea comunismului ("Pe vremea represiunii comuniste părinţii mei au fost declaraţi chiaburi. În fond, erau proprietarii a 16 ha de pământ!").

Viitorul poet urmează şcoala primară în satul natal ("în satul meu se făcea o şcoală extrem de serioasă..."), iar apoi Liceul Moise Nicoară la Arad (care "avea un extraordinar director, pe Ascaniu Crişan, profesor de matematici").

Profesorul de română care îl cucereşte pe tânărul venit de la ţară este Alecu Constantinescu (tatăl dramaturgului Paul Everac).

Încă din liceu, Ştefan Augustin Doinaş citeşte poezie ( Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coşbuc, dar şi Tudor Arghezi, Ion Barbu, Stephane Mallarmé, Paul Valéry) şi critică de poezie ("menţiunile critice ale lui Perpessicius... ... alături de el, adevăratul meu dascăl de poezie a fost Vladimir Streinu").

În toamna anului 1941, absolventul de liceu pleacă la Sibiu - unde se refugiase Universitatea clujeană, după trecerea Ardealului de Nord sub jurisdicţie maghiară - şi se înscrie la Medicină, dar încă din primul an frecventează şi cursurile de la Litere şi Filosofie.

În anul 1944 se şi transferă la această facultate, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, la istoria culturii, pe Liviu Rusu, la estetică, pe D.D. Roşca, la istoria filosofiei şi la filosofia generală. Activează în cadrul Cercului literar de la Sibiu, alături de Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Ion Dezideriu Sîrbu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruş, Radu Enescu ş.a.

În 1948 absolvă facultatea şi se întoarce ca profesor în satul său natal; predă apoi româna la Hălmagiu şi, în continuare, la Gurahonţ, cheltuind în total cu profesoratul şapte ani (în această perioadă scrie o piesă de teatru, Brutus şi fiii săi, un ciclu de sonete intitulat Sonetele mâniei etc.).

În 1955 renunţă la învăţământ şi se stabileşte la Bucureşti, unde îi reîntâlneşte pe unii dintre "cerchişti". Împreună cu ei îşi face iluzia că, după moartea lui Stalin şi venirea la putere în URSS a lui Hruşciov, se va produce şi în România un "dezgheţ".

Trăieşte din stilizări şi reuşeşte să publice şi câte ceva din textele proprii, iar la 1 ian. 1956 se angajează ca redactor la revista Teatru, datorită intervenţiei lui Radu Stanca.

Arestat la 3 februarie 1957, este condamnat la un an de închisoare "pentru omisiune de denunţ". ("...în redacţia revistei Teatru - unde mă aflam cu I. D. Sîrbu - a venit Marcel Petrişor, tot un arădean, un originar de pe meleagurile arădene, care ne-a informat despre revoluţia din Ungaria. Ne-a spus că, în cazul în care va fi şi la noi manifestaţie, armata va fi de partea noastră, după care vom cere scoaterea limbii ruse din învăţământ şi aşa mai departe... După trei zile Marcel Petrişor a fost arestat, iar eu am fost ridicat după trei luni. De ce? Marcel Petrişor a fost bătut cu ranga ca să spună cu cine a mai stat de vorbă în legătură cu revoluţia din Ungaria, aflându-se astfel şi despre mine! [...] Eu am fost condamnat la un an, cu circumstanţe atenuante, pentru omisiune de denunţ.")

La 5 februarie 1958 este eliberat, iar la 8 aprilie 1958 se căsătoreşte cu Irinel Liciu, primă balerină la Operă. Până în 1963 i se interzice să reintre în viaţa literară. Apoi, George Ivaşcu îl angajează la revista Lumea.

Din 1969 începe să lucreze în redacţia revistei Secolul XX (al cărei redactor-şef va deveni în 1992). A fost, în ultimul deceniu al vieţii, directorul revistei Secolul XX, apoi preşedintele fundaţiei cu acelaşi nume, care s-a transformat în Secolul 21. Publică numeroase cărţi - de poezie, de critică literară - şi traduce din mari scriitori ai lumii, remarcându-se printr-o înaltă ţinută intelectuală şi printr-o atitudine demnă în raport cu autorităţile. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale şi literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992.

În apropierea vârstei de 80 de ani, în 2000, debutează ca prozator, cu volumul T de la Trezor.

După 1989 devine membru al Academiei Române şi senator (din partea Partidului Alianţa Civică) în Parlamentul României. Face şi publicistică politică, de pe o poziţie anticomunistă intransigentă. A murit pe data de 25 mai 2002.

Imediat după moartea sa, soţia sa, fostă prim balerină a Operei Române, Irinel Liciu, se sinucide, punând capăt, în mod tragic, unei poveşti de iubire exemplare. Cercetări recente efectuate de un grup de cercetători ai Consililui National de Studiere al Arhivelor Securitatii (CNSAS) indică faptul că în perioada detenţiei a devenit informator al Securităţii statului. Se spulberă astfel mitul rezistenţei sale morale prin cultură.

A debutat în 1939, cu o poezie, în Jurnalul literar, câştigând apoi, cu volumul Alfabet poetic, în 1947, premiul Eugen Lovinescu. Volumul însă nu a mai apărut, din cauza instaurării comunismului, eveniment tragic ce l-a trimis în spatele gratiilor, pentru convingerile sale, şi pe poet.

Astfel încât Ştefan Augustin Doinaş a reuşit să debuteze în poezie abia în 1964, cu volumul Cartea mareelor, cuprinzând poeme preluate dintr-un volum mai vechi, rămas nepublicat, Alfabet poetic, dar şi versuri de dată recentă, marcate de concesii făcute ideologiei oficiale (care reprezintă însă o excepţie în creaţia sa). Volumul marca tranziţia poeziei sale de la baladă la o poezie mai cerebrală.

A teoretizat alături de alţi poeţi membri ai Cercului literar de la Sibiu (în special, Radu Stanca) estetica baladei în poezie. În timpul studenţiei clujeano-sibiene din anii războiului, a fost unul dintre membrii de seamă ai Cercului Literar de la Sibiu şi a semnat chiar "Manifestul" acestuia, care a apărut în ziarul Viaţa în 1942.

Ştefan Augustin Doinaş este şi autorul unor cărţi de eseuri şi reflecţii pe marginea poeziei româneşti şi a poeziei în general: Lampa lui Aladin (1970), Poezie şi moda poetică (1972), Orfeu şi tentaţia realului (1974), Lectura poeziei (1980). Cel mai cunoscut poem al său, unul dintre cele mai frumoase scrise vreodată în limba română este Mistreţul cu colţi de argint.

A fost, în ultimul deceniu al vieţii, directorul revistei Secolul XX, apoi preşedintele fundaţiei cu acelaşi nume, care s-a transformat în Secolul 21. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale şi literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992.

Doar tu

Când omul, prăbuşit, la început,
în iarba duşmănoasă şi-n ţărână
adulmecă-n ţârâşul greu, pe-o rană,
miresmele ce se-nălţau din lut
şi, nemaivrând ostatic să rămână
sub zarea strivitoare ca un scut,
se răsucea s-o urce, renăscut
şi se-agaţă de fulgere c-o mână,
acea cumplita smulgere din smoală
cu palma-ntoarsă ca o cupă goală
fu primul dans în care se zbătu,
elan de floare palidă, involtă,
vibrat pe scări de sunete spre bolta
pe care-n mers îl aminteşti doar tu.

Astăzi ne despărţim

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ...
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău ...

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...

Instantaneu

Îmi plac fotografiile - la ceasul
când se preschimbă-n tigri: fiecare
îşi ţine-n gură halca ei de timp.

Noi înotăm - în ochii lor: zâmbind,
mai facem gesturi mari şi luminoase
sub cerul înflorit...

Dar dedesubt,
Însângerată, apă fără umbră
ne-a şi vărsat într-o bulboană sumbră.

Miercuri

Ce-i astăzi, marţi? Aşteaptă. Că mâine-n zori, poetul
pătrunde iar sub coaja bătrânului stejar,
descuie şapte cercuri de lemn cu ţigaretul
şi-ajunge-ntr-un imperiu de dans şi de poiar
în care molecule-n elipsoid cutreier
scot sunete de sfere cereşti, şi fluvii curg,
şi-o stea, ce pare Venus, prin gura unui greier
aşază zimţi pe iarba ce tremură-n amurg.

Iar joi poetul iese şi cautând spre soare
se-ntreabă-ncet: Acuma, în ce copac sunt oare?

Mistreţul cu colţi de argint

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.