Jean Marie Gustave Le Clézio

S-a născut pe 13 aprilie 1940 în Nisa. Părinţii săi, tatăl britanic, mama franceză, erau veri primari, descendenţi dintr-o familie de bretoni stabiliţi în timpul revoluţiei de la 1789 în insula Mauritius. Jean Marie este bilingv, vorbind franceza şi engleza. În perioada de război 1943 - 1945, familia Le Clézio – mama, bunicii şi cei doi copii, Yves Marie şi Jean Marie Gustave – se refugiază în mica localitate Roquebillière din Alpii Maritimi. Tatăl său, medic în coloniile britanice din Africa lipseşte din familie. Cei doi copii sunt crescuţi de mamă şi bunici.

În 1975 se căsătoreşte cu Jemia, pe care a întâlnit-o pentru prima dată în 1968.

În 1990, Le Clézio publică „Sirandanes”, scrisă în colaborare cu soţia sa, Jemia şi inspirată de ghicitorile locuitorilor insulei Mauritius. Un an mai târziu, publică „Onitsha” - povestea unui băieţel care călătoreşte în Africa şi-l întâlneşte pe tatăl său, medic. Romanul este inspirat de călătoria pe care autorul, copil fiind, a făcut-o în Nigeria.

Deşertul



Saguiet el Hamra, iarna 1909-1910



Au apărut ca dintr-un vis, pe coama dunei, acoperiţi pe jumătate de ceaţa de nisip ridicată de mers. Au coborât încet spre vale, urmând pista aproape invizibilă. În fruntea caravanei mergeau bărbaţii, înfăşuraţi în mantale de lână, cu feţele acoperite de voaluri albastre. Cu ei mergeau trei dromaderi, apoi caprele oacheşe şi oile mânate de copii. Femeile încheiau caravana. Erau siluete alungite, cocoşate de mantalele grele, iar pielea de pe braţe şi de pe frunţi părea încă mai tuciurie în voalurile indigo. Mergeau fără zgomot prin nisip, lent, fără să privească încotro se duceau. Vântul sufla continuu, vântul din deşert, cald ziua, rece noaptea. Nisipul fugea în jurul lor, printre picioarele cămilelor, biciuia faţa femeilor care îşi coborau vălurile albastre peste ochi. Copiii alergau, ţâncii plângeau, înveliţi în vălul albastru pe spatele mamei lor. Cămilele gemeau, fornăiau. Nimeni nu ştia încotro se duceau.Soarele era încă sus pe cerul limpede, vântul purta zgomotele şi mirosurile. Sudoarea curgea încet pe feţele călătorilor, iar pielea lor tuciurie prinsese o undă de indigo, pe obraji, pe braţe şi pe picioare. Tatuajele albastre de pe fruntea femeilor străluceau ca nişte scarabei. Ochii negri, asemenea unor picături de metal, scrutau cu dificultate întinderea de nisip, căutau urma pistei dintre valurile dunelor.

Nimic altceva nu mai exista pe pământ, nimeni altcineva. Se născuseră din deşert, nici un alt drum nu-i putea conduce. Nu spuneau nimic. Nu voiau nimic. Vântul trecea peste ei, printre ei, ca şi cum nimeni n-ar fi existat pe dune. Mergeau din zori, fără să se oprească, oboseala şi setea îi cuprindeau ca o gangă, foamea îi măcina. N-ar fi putut să vorbească. Deveniseră, de ceva vreme, muţi ca deşertul, plini de lumină când soarele arde pe cerul senin, şi îngheţaţi noaptea sub stelele încremenite.

Continuau să coboare panta lent spre fundul văii, mergând în zigzag când nisipul le fugea de sub picioare. Bărbaţii alegeau fără să privească locul în care aveau să-şi pună piciorul. Era ca şi cum păşeau pe urme invizibile care îi conduceau spre celălalt capăt al singurătăţii, spre noapte. Doar unul dintre ei avea o armă, o carabină cu piatră, cu o ţeavă lungă din bronz înnegrit. O purta pe piept, strânsă în braţe, cu ţeava îndreptată în sus ca o prăjină de steag. Fraţii mergeau alături de el, înfăşuraţi în mantalele lor, puţin aplecaţi înainte din cauza greutăţii purtate în spinare. Sub mantale, hainele lor erau zdrenţuite, sfâşiate de spini, uzate de nisip. În spatele turmei extenuate, fiul bărbatului cu puşca mergea în faţa mamei şi a surorilor sale. Faţa lui era sumbră, înnegrită de soare, însă ochii îi străluceau, iar lumina privirii sale era aproape supranaturală.

Ei erau bărbaţii şi femeile nisipului, vântului, luminii, nopţii. Apăruseră ca într-un vis, pe coama unei dune, ca şi cum s-ar fi născut din cerul fără nori şi ar fi avut în picioare duritatea spaţiului. Duceau cu ei foamea, setea care face buzele să sângere, tăcerea dură în care luceşte soarele, nopţile reci, licărul Căii lactee, luna; aveau cu ei umbra lor gigantă la apusul soarelui, valurile de nisip virgin pe care degetele de la picioare îl scormoneau, orizontul inaccesibil. Aveau mai ales lumina din privire, care strălucea atât de limpede în sclerotica ochilor lor.Turma de capre şi de oi mergea în faţa copiilor. Animalele mergeau şi ele fără să ştie unde, punându-şi copitele pe urme ancestrale. Nisipul se învolbura între picioarele lor, se lipea de lâna lor murdară. Un bărbat ghida dromaderii, doar cu vocea, gemând şi scuipând ca şi ele. Sunetul răguşit al respiraţiei se amesteca cu vântul, dispărea de îndată în văile din dune, spre sud. Însă vântul, seceta, foamea nu mai aveau importanţă. Bărbaţii şi turma se strecurau încet, coborau spre adâncul văii fără apă, fără umbră.

Plecaseră de săptămâni, de luni, mergând de la un puţ la altul, traversând torenţii desecaţi care se pierdeau în nisip, treceau prin colinele de pietre, prin platouri. Turma păştea firicele de iarbă, ciulinii, frunzele de euforb pe care le împărţeau cu bărbaţii. Seara, când soarele se afla aproape de orizont şi când umbra arbuştilor se alungea nemăsurat, bărbaţii şi animalele încetau să mai meargă. Bărbaţii descărcau lucrurile de pe cămile, construiau un cort mare din lână brună, ridicat pe unicul stâlp din lemn de cedru. Femeile aprindeau focul, pregăteau fiertura de mei, laptele prins, untul, curmalele. Noaptea venea repede, cerul imens şi rece se deschidea deasupra pământului stins. Atunci apăreau stelele, miile de stele oprite în spaţiu. Bărbatul cu puşca, cel care îndruma turma, îl chema pe Nour şi-i arăta vârful Carului mic, steaua solitară numită Cabri, apoi, la cealaltă extremitate a constelaţiei, Kochab, cea albastră. Spre est, îi arăta lui Nour podul unde străluceau cele cinci stele Alkaid, Mizar, Alioth, Megrez, Fecda. Chiar la est, puţin sub orizontul cenuşiu, tocmai s-a născut Orion, cu Alnilam puţin aplecată ca un catarg al unei nave. El cunoştea toate stelele, le dădea uneori nume ciudate, care erau ca nişte începuturi de poveşti. Apoi îi arăta lui Nour drumul pe care-l urmau ziua, ca şi cum luminile care se aprindeau pe cer ar trasa drumurile pe care trebuie să le parcurgă oamenii pe pământ. Erau o mulţime de stele! Noaptea din deşert era plină de aceste focuri care pâlpâiau încet, în timp ce vântul trecea şi iar trecea ca un suflu. Era un tărâm în afara timpului, departe de istoria oamenilor, poate, un tărâm în care nimic nu mai putea apărea sau muri, ca şi cum era deja separat de celelalte tărâmuri, pe vârful existenţei terestre. Bărbaţii priveau adesea stelele, marea cale albă care arată ca un pod de nisip deasupra pământului. Discutau ceva timp, fumau frunze de kif rulate, îşi povesteau întâmplări din călătorii, vorbeau despre războiul împotriva soldaţilor creştinilor, răzbunările. Apoi ascultau noaptea.

Flăcările focului din vreascuri dansau sub un brasero din aramă, cu un zgomot de apă care clocoteşte. De cealaltă parte a recipientului, femeile discutau, iar una dintre ele fredona un cântec pentru pruncul ei care-i dormea la sân. Câinii sălbatici chelălăiau, iar ecoul din adâncul dunei le răspundea, ca şi cum ar fi fost alţi câini sălbatici. Mirosul de animale urca, se amesteca cu umezeala nisipului gri, cu acreala fumului de la brasero.

Apoi femeile şi copiii adormeau în cort, iar bărbaţii se culcau în mantalele lor, în jurul focului. Dispăreau pe întinderea de nisip şi piatră, invizibili, în timp ce cerul negru strălucea mai puternic.

Merseseră aşa luni de zile, poate chiar ani. Urmau drumurile cerului între valurile dunelor, drumurile care vin din Ait Atta, Gheris, Tafilelt, care ajung la fortificaţiile din Atlas, sau drumul fără sfârşit care se înfundă în inima deşertului, dincolo de HanK, spre marele oraş Tombouctou. Unii muriseră pe drum, alţii se născuseră, alţii se căsătoriseră. Muriseră şi animale, cărora li se tăia gâtul ca sângele să fertilizeze adâncurile pământului, sau pieriseră din cauza ciumei, fiind abandonate pe pământul dur.

Era ca şi cum aici nu erau nume, nu erau vorbe. Deşertul spăla totul cu vântul său, ştergea totul. Bărbaţii aveau libertatea spaţiului în privire, pielea lor era aidoma metalului. Lumina soarelui strălucea peste tot.

Nisipul ocru, galben, gri, alb, nisipul uşor aluneca, arăta cum bătea vântul. Acoperea toate urmele, toate rămăşiţele. Oprea lumina, alunga apa, viaţa, departe de un centru pe care nimeni nu-l putea recunoaşte. Bărbaţii ştiau că deşertul nu-i dorea: aşa că mergeau fără să se oprească, pe drumuri pe care alte picioare călcaseră deja, ca să caute altceva. Apa era în aiunuri, în ochiuri, de culoarea cerului, sau în albiile umede ale vechilor pâraie de noroi. Însă nu era apă pentru plăcere, nici pentru odihnă. Era exact urma unei sudori la suprafaţa deşertului, darul parcimonios al unui Dumnezeu sec, ultima mişcare a vieţii. Apă grea, smulsă nisipului, apă moartă din crevase, apă alcalină care dădea colici, care te făcea să vomiţi. Trebuia să meargă încă mai departe, aplecaţi puţin în faţă, în direcţia pe care le-o dăduseră stelele.

Însă era singurul, poate ultimul ţinut liber, ţinutul unde legile oameniilor nu mai aveau importanţă. Un ţinut pentru pietre şi pentru vânt, pentru scorpioni şi pentru şoareci, cei care ştiu să se ascundă şi să fugă când arde soarele şi când noaptea e geroasă.

În acest moment ajunseseră deasupra văii Saguit el Hamra şi coborau încet pantele de nisip. În fundul văii apăreau urme de viaţă umană: parcele de pământ înconjurate de ziduri din pietre neregulate, împrejmuiri pentru cămile, barăci din frunze de palmier pitic, corturi mari din lână care semănau cu nişte ambarcaţiuni răsturnate. Bărbaţii coborau domol, înfundându-şi călcâiele în nisipul care aluneca. Femeile încetineau ritmul mersului şi rămâneau în urma turmei care deja începuse să se agite la mirosul de apă ce venea de la puţuri. Valea imensă apărea, se deschidea sub platoul de pietre. Nour căuta palmierii înalţi şi verzi înălţându-se din sol, în rânduri strânse în jurul lacului cu apă limpede, căuta palatele albe, minaretele, tot ceea ce i s-a spus încă din copilărie, atunci când i s-a vorbit destre oraşul Smara. De multă vreme nu mai văzuse copaci. Cu braţele uşor desfăcute înainta spre adâncul văii, cu ochii pe jumătate închişi din cauza luminii şi a nisipului.

Pe măsură ce bărbaţii coborau spre fundul văii,oraşul pe care-l întrezăriseră o clipă dispărea, iar ei nu găseau decât pământul uscat şi gol. Era cald, sudoarea curgea din abundenţă pe obrazul lui Nour, curgea pe veşmintele lui albastre, pe umeri " pe spinare.

Acum, alţi bărbaţi, alte femei îşi făceau apariţia, de parcă s-ar fi născut din vale. Câteva femei puseseră pe foc brasero pentru a pregăti cina; nişte copii şi câţiva bărbaţi stăteau tolăniţi în faţa corturilor lor prăfuite. Veniseră din toate colţurile deşertului, dincolo de Mhamada de pietre, din Munţii Cheihiba şi din Ourkziz, din Siroua, din Muntele Oum Chakourt, chiar mai departe de marile oaze din Sud, de la lacul subteran Gourara. Au trecut munţii prin pasul Maider, spre Tarhamant, sau, mai jos, acolo unde Draa întâlneşte Tingut, prin Regbat. Veniseră toate neamurile din Sud, nomazii, negustorii, ciobanii, jefuitorii, cerşetorii. Poate că unii părăsiseră ţinutul Biru, sau marea oază Oualata. Obrajii lor purtau marca soarelui teribil, a frigului mortal, la întâlnirea cu deşertul. Unii dintre ei erau de un tuciuriu aproape roşu, înalţi şi cu membre alungite, vorbeau o limbă necunoscută; erau cei din neamul tubbu, veniţi de cealaltă parte a deşertului, din Borku şi din Tibesti, cei care mâncau nuci de cola, care se duceau până la mare.

Pe măsură ce turma de oameni şi de animale se apropia, siluetele negre se multiplicau. În spatele salcâmilor torsionaţi, apăreau colibele din nuiele şi lut. Case din chirpici, cazemate din scânduri şi lut, şi mai ales aceste mici ziduri din pietre de diferite mărimi, care nu se ridicau nici măcar până la nivelul genunchiului, şi care divizau pământul roşu în alveole minuscule. Pe câmpuri nu mai mari decât pătura de la o şa sclavii harratin încercau să amestece un pumn de bob cu ardei iute şi cu mei. Arbuştii acequias se întindeau de-a lungul văii ca să capteze bruma de umiditate.

Acum ajungeau în apropierea marelui oraş Smara. Oamenii, animalele înaintau cu toţii pe solul arid, pe fundul acestei răni a văii Saguiet.

Au fost multe zile dure şi ascuţite precum silexul, nesfârşite ore în care au aşteptat clipa aceasta. Era multă suferinţă în trupurile lor îndurerate, în buzele lor sângerânde, în privirea lor arsă. Se grăbeau spre puţuri, fără să audă răgetul animalelor şi nici rumoarea celorlaţi oameni. Când au ajuns la puţuri, în faţa zidului de piatră care reţinea pământul moale, s-au oprit. Copiii au îndepărtat animalele aruncând cu pietre în ele, în timp ce bărbaţii au îngenuncheat pentru a se ruga. Apoi fiecare şi-a vârât faţa în apă şi a băut pe săturate.

Cam aşa era treaba cu ochiurile de apă din deşert. Însă apa căduţă mai conţinea încă forţa vântului, a nisipului şi a cerului mare şi glacial al nopţii. În timp ce bea, Nour simţea intrând în el golul pe care-l alungase din puţ în puţ. Apa tulbure şi fadă îl scârbea, nu ajungea să-i potolească setea. Era ca şi cum ea instala în adâncul trupului său tăcerea şi singurătatea dunelor şi a marilor platouri de pietre. Apa era nemişcată în puţ, netedă ca metalul, plină de frunze şi de lâna animalelor. La celălalt puţ, se spălau femeile şi-şi aranjau părul.

Alături de ele zăceau caprele şi dromaderii, de parcă ar fi fost priponiţi de ţăruşi în nămolul puţului.

Alţi bărbaţi se foiau printre corturi. Erau războinicii albaştri ai deşertului, mascaţi, înarmaţi, cu cuţite şi cu puşti lungi, care mergeau cu paşi mari, fără să se uite la cei din jur. Sclavii sudanezi îmbrăcaţi în zdrenţe cărau sacii cu mei şi curmale, burdufurile cu ulei. Mai erau, de asemenea, bărbaţi din cortul cel mare, îmbrăcaţi în alb şi albastru închis, nemţi cu pielea aproape neagră, copii de pe coastă, cu părul roşu şi pielea pistruiată, bărbaţi fără rasă, fără nume, cerşetori leproşi care nu se apropiau de apă. Cu toţii mergeau pe solul de pietre şi de praf roşu, înaintau spre zidurile oraşului sfânt Smara. Părăsiseră deşertul pentru câteva ore, câteva zile. Îşi instalaseră corturile, se înfăşuraseră în mantalele lor de lână, aşteptau noaptea. Mâncau acum fiertura de mei cu lapte prins, pâine, curmalele cu gust de miere şi piper. Muştele şi ţânţarii dansau în jurul copiilor în aerul serii, viespii li se aşezau pe mâini şi pe obrajii murdari de praf.

Acum vorbeau cu voce tare, iar femeile, în umbra sufocantă a corturilor, râdeau şi dădeau cu pietricele în copiii care se jucau. Vorbe ţâşneau din gura bărbaţilor ca la beţie, cuvintele cântau, strigau, răsunau gutural. În spatele corturilor,în apropiere de zidurile Smarei, vântul sufla în crengile de salcâm, în frunzele de palmieri pitici. Totuşi, bărbaţii şi femeile cu feţele şi cu trupurile albăstrite de indigo şi de sudoare rămâneau în tăcere; şi totuşi nu părăsiseră deşertul.

Ei nu uitau. Era în străfundul fiinţei lor, în viscerele lor, această mare tăcere care trecea peste dune. Era veritabilul secret. Din când în când, bărbatul cu puşca înceta să-i mai vorbească lui Nour şi privea înapoi, spre capătul văii, acolo de unde venea vântul.



Fericirea



Lumina e frumoasă aici, peste Cetate, în fiecare zi. Lalla nu fusese niciodată atentă la lumină, până când Hartani a învăţat-o s-o privească. E o lumină foarte deschisă, mai ales dimineaţa, imediat după răsăritul soarelui. Ea luminează pământul roşu şi stâncile, le dă viaţă. Sunt locuri anume în care să vezi lumina. Hartani a condus-o pe Lalla, într-o dimineaţă, într-unul din aceste locuri. E un hău care se deschide deasupra unei văgăuni de piatră, iar Hartani este singurul care cunoaşte această ascunzătoare. Trebuie să cunoşti bine drumul. Hartani a luat-o de mână pe Lalla şi a ghidat-o pe drumeagul îngust care coboară spre adâncul pământului. Deodată simţi răcoarea umedă a umbrei, iar zgomotele încetează, aşa cum se întâmplă când îţi bagi capul în apă. Cărăruia se pierde departe sub pământ. Lalla e cuprinsă puţin de frică, pentru că este pentru prima dată când coboară în interiorul pământului. Însă ciobanul îi strânge mâna cu putere, iar asta îi dă curaj.

Dintr-odată, se opresc: cărăruia e inundată de lumină, pentru că ea dă într-o câmpie spre cer. Lalla nu înţelege cum e posibil acest lucru, pentru că ei au coborât mereu, însă e adevărat: cerul e aci, în faţa ei, imens şi uşor. Rămâne nemişcată, cu răsuflarea tăiată, cu ochii larg deschişi. Aici nu e decât cerul, aşa de limpede că te crezi o pasăre în zbor. ş...ţ

Lalla aşteaptă ceva. Nu ştie prea bine ce anume, dar aşteaptă. Zilele sunt lungi, aici la Cetate, zilele cu ploaie, zile cu vânt, zilele de vară. Uneori Lalla crede că doar aude că zilele sosesc, dar când ele ajung, îşi dă seama că nu sunt cele aşteptate. Ea aşteaptă, şi-atât. Oamenii au multă răbdare pentru că toată viaţa lor aşteaptă ceva, şi niciodată nu vine ceva.

Bărbaţii stau aşezaţi adesea pe o piatră, la soare, cu capul acoperit cu o pulpană de manta sau de un prosop. Se uită în faţa lor. La ce se uită? Privesc la orizontul prăfuit, la drumurile pe care rulează camioanele, asemenea unor scarabei uriaşi de toate culorile, şi la siluetele colinelor de pietre, la norii albi care plutesc pe cer. La asta se uită. Nu vor altceva. Femeile aşteaptă şi ele, în faţa fântânii, fără să vorbească, înfăşurate în negru, cu picioarele goale pe pământ.

Chiar şi copiii ştiu să aştepte. Ei se aşează în faţa băcăniei şi aşteptă, aşa, fără să se joace, fără să ţipe. Din când în când unul dintre ei se ridică şi se duce să-şi cumpere o Fanta, sau o pungă de bomboane de mentă. Ceilalţi îl privesc, fără să scoată vreo vorbă.

Sunt zile în care nu ştii încotro te duci, sau nu ştii ce se poate întâmpla. Toată lumea pândeşte în stradă, şi pe marginea drumului, copiii în zdrenţe aşteaptă sosirea autocarului albastru, sau a cisternelor care aduc benzină, sau a camioanelor mari care aduc lemne, ciment. Lalla cunoaşte bine zgomotul camioanelor...

Sunt zile care sunt mai lungi decât celelalte, pentru că ţi-e foame. Lalla cunoaşte bine asemenea zile, atunci când nu mai e un ban în casă, şi când Aamma n-a găsit de lucru în oraş. Nici Selim, soţul lui Aamma, nu mai ştie de unde să mai facă rost de bani, şi-atunci toată lumea devine sumbră, tristă, aproape rea. Atunci Lalla rămâne afară toată ziua, pleacă departe cât vede cu ochii, pe platoul de pietre, acolo unde trăiesc ciobanii, şi îl caută pe Hartani. 


(fragment în traducerea lui Viorel Grecu)