William Shakespeare

SONETE


CXLI
Pe cinstea mea, nu ochii-mi te iubesc,
ei ce te ştiu părelnică, nătîngă,
doar inima, ce ei dispreţuiesc
înnebunită-i gata să răsfrîngă.
Auzul, şoapta-ţi nu mi-a alintat,
nici mîna povirnită lin, de gheaţă,
nici miros şi nici gust nu m-au chemat
la un ospaţ cu numai noi de faţa.
Cinci minţi, cinci simţuri, nu mă pot opri
să fac un serv din inima-mi zăludă
ce bărbăteşti elanuri părăsi
spre-a se robi pedepsei tale, crudă...

Mîhnirea-mi doar cu-atîta se alege :
pedeapsă-mi este şi fără de lege...


LXXIX
Când reazim te visam, ştiam că scrisul
din harul tău îşi trage-al lui noroc
dar azi în vers port toamna şi plictisul
şi muza altora le lasă loc.
Cred că-nteleg iubite, vrednic este
de pene mai vestite al tău har,
poetul ce în vers te povesteşte
ce-ţi pradă, îţi oferă-apoi în dar.
Virtute-ţi dă, el ce virtute fură,
şi doar a ta e frumuseţea lui,
cum ţi-a luat-o de pe faţa pură,
nimic nu-ţi dă mai mult ce-n tine nu-i!
Se cade să nu-i mulţumeşti de fel.
Eşti platnicul, datornicul e el!





CXVI
Unirea sufletelor mari nu are
Hotar, iubirea nu-i iubire dacă
Se schimbă cînd întîmpină schimbare
Sau cînd se pleacă celui care pleacă.

O, nu ! Iubirea-i far aprins oricînd,
Furtunile şi bezna să le-nfrunte ;
Stea navelor ce rătăcesc, purtînd
Comori ce nu se ştiu sub-nalta punte.

Ea nu-i nebunul timpului, chiar dacă
Obraji şi buze roşii-i cad sub coasă.
Prin vreme trece fără ca să treacă,
Oricît i-ar fi ursita de tăioasă.

De nu-i aşa şi totu-i născocire,
Nicicînd n-am scris, nicicînd n-a fost iubire !




III
Priveşte-te în ochi: o faţă nouă
De-ai modela, când asta se destramă,
Te vei găsi la fel în amândouă;
Nefericeşti o viitoare mamă,
De mai astepţi. Nu-i nicăieri hambar
Atât de plin, să nu viseze grâu,
Şi nici aşa nebun un grădinar
Să-mprăştie sămânţa în pârâu.
Tu eşti oglinda mamei tale încă
Al tinereţii ei de-April tezaur,
La fel şi tu, în apa ei adâncă
Priveşti 'napoi, spre anii tăi de aur:
De chip lipsit, când singur eşti, murind,
Oglinzile din tine se desprind.





CXXV
Ce-am folosit ţinînd de baldachin,
Fiind slăvit după înfăţişare
Sau înălţînd spre timpii care vin
O temelie-atît de trecătoare ?

Şi ce cîştigă cei ce se răsfaţă ?
Pierd totul şi mai mult, prea scump plătind
Dulcegăria fără de dulceaţă
Şi irosirea jalnicului gînd.

O, lasă-mă să mă smeresc în tine,
Primeşte-mi jertfa simplă dar curată.
Neprefăcută, inima mea vine
Ca singură în pieptul tău să bată.

În lături, mincinosule corupt !
Lovind în cel cinstit, de el te-ai rupt !