Milan Kundera

S-a născut la 1 aprilie 1929, la Brno, în Cehoslovacia. Când, în 1968, tancurile sovietice spulberau Primăvara de la Praga, dezgheţul comunismului stalinist, Milan Kundera era deja un scriitor cunoscut întrucât publicase poezie, teatru, eseuri, iar primul său roman, Gluma, şi nuvelele adunate în volumul Iubiri caraghioase fusesera tipărite în ultimul an în peste 150.000 de exemplare.

Kundera, împreună cu alţi artişti şi scriitori cehi, printre care şi Václav Havel, a fost implicat în 1968 în mişcarea de emancipare politică cunoscută ca Primăvara de la Praga, o perioadă în care un regim democratic a fost în cele din urmă strivit de intervenţia brutală a armatei sovietice şi aliaţilor ei care au participat la invadarea Cehoslovaciei, dintre care au lipsit doar România şi Albania.

În primul său roman, Gluma, parcă presimţind viitoarea invazie sovietică, Kundera scrisese o satiră la adresa totalitarismului din era comunistă. Din acest motiv i-a fost ridicat dreptul de semnatură şi au urmat represaliile. Noile autorităţi cehe pro-sovietice l-au exclus de la Catedra de literatură universală pe care o ocupa la Academia de Film şi i-au eliminat cărţile din toate bibliotecile Cehoslovaciei.

Cum ar fi putut Kundera să accepte un regim împietrit în stalinismul deceniului al şaselea al secolului 20, când el însuşi fusese nu doar un participant activ la efervescenţa mişcării pragheze, dar mai şi declarase – şi ilustrase această declaraţie prin înseşi cărţile sale – că tocmai stalinismul l-a învăţat virtutea izbăvitoare a râsului? Totuşi, existând o limită a rezistenţei, în 1975, Kundera a fugit în Franţa. Următorul roman,Viaţa e în altă parte, i-a apărut în 1979 în Franţa, iar doi ani mai târziu autorul însuşi se stabilea aici, devenind, în scurt timp un scriitor de faimă internaţională, tradus în toate limbile importante ale lumii. Viaţa e în altă parte este un soi de struţo-camilă, fiind şi un roman, şi o colecţie de povestiri şi conţinând şi visele autorului.

In 2010 a fost gasit ca a fost un agent de politia comunista (StB) cind i-a turnat pe un agent CIA in anii 50. Agentul CIA a fost capturat de organele securitatii cehe (VB) si Kundera a fost apreciat de comunistii (sursa http://www.abscr.cz/cs/vyhledavani-archivni-pomucky) Este suspect deasemeni cu colaborarea sa cu NKVD (KGB) dar din pacate aceasta nu poate fi verificat - neavind inca acces la arhivele KGB.

În 1984, a publicat Insuportabila uşurătate a fiinţei, pe care în ciuda faptului că e cea mai cunoscută dintre cărţile sale, Kundera o consideră drept cea mai proastă. În 1988, regizorul american Philip Kaufman a ecranizat cartea, dar filmul său e mult diferit.

În 1990, Kundera a publicat Nemurirea. Romanul acesta are un subtext mai curând filosofic şi nu unul politic ca celelalte romane.

Lentoarea

-fragment-

I

Ne-a venit chef să petrecem seara şi noaptea la un castel. Multe castele, în Franţa, au devenit

hoteluri: un pătrat de verdeaţă pierdut în mijlocul unei întinderi urîte şi golaşe; un colţişor cu

alei, arbori şi păsări înconjurat de un păienjeniş de şosele. Sînt la volan şi, în retrovizor, văd o

maşină care vine din urmă. Semnalizatorul stînga clipeşte şi toată maşina trepidează de

nerăbdare. Şoferul aşteaptă ocazia să mă depăşească; pîndeşte momentul la fel cum un uliu

pîndeşte o vrabie.

Vera, soţia mea, îmi spune:

— La fiecare cincizeci de minute, pe şoselele Franţei moare un om. Uită-te la nebunii ăştia

care gonesc lîngă noi. Sînt aceiaşi care, cînd o bătrînă e jefuită sub ochii lor pe stradă, ştiu să

fie foarte prudenţi. Cum se face că la volan prind dintr-o dată curaj?

Ce să-i răspund? Eventual: omul ghemuit pe motocicletă nu se poate concentra decît la

secunda zborului său; se agaţă de o frîntură de timp ruptă şi de trecut, şi de viitor; e smuls din

continuitatea timpului; e în afara timpului; cu alte cuvinte, se află în-tr-o stare de extaz; uită

atunci de vîrstă, uită de soţie şi de copii, iar frica dispare, căci frica îşi are sursa în viitor, iar

cine s-a eliberat de viitor nu mai are de ce să se teamă.

Viteza este forma de extaz dăruită omului de revoluţia tehnologică. Spre deosebire de

motociclist, alergătorul e prezent în trupul său tot timpul, silit să gîndească întruna la

oboseala şi bătăturile lui; omul care aleargă îşi simte greutatea, vîrsta, este mai conştient ca

oricînd de sine şi de curgerea vieţii sale. Totul se schimbă cînd, pentru a dobîndi viteza, recurge

la ajutorul unei maşini: trupul lui iese atunci din joc, iar el savurează o viteză pură, o

viteză în sine, o viteză-extaz.

Stranie combinaţie: răceala impersonală a tehnicii şi beţia extazului, îmi amintesc de o

americancă în-tîlnită în urmă cu treizeci de ani, un soi de aparatcik al erotismului: cu un aer

sever şi entuziast, mi-a predat o lecţie (glacial teoretică) despre eliberarea sexuală; cel mai

des revenea în discursul ei cuvîntul orgasm; am numărat: de patruzeci si trei de ori. Cultul

orgasmului: utilitarismul puritan transpus în viaţa sexuală; eficienţa contra trîndăviei;

reducerea coitului la un obstacol ce trebuie depăşit cît mai rapid spre a ajunge la o explozie

extatică, unicul scop adevărat al iubirii şi al universului.

De ce a dispărut plăcerea zăbavei? Ah, unde sînt hoinarii de odinioară? Unde-s eroii leneşi ai

cîntece-lor populare, vagabonzii ce vîntură lumea şi dorm sub cerul liber? Au dispărut o dată

cu drumurile de ţară, cu pajiştile şi poienile, cu natura? Un proverb ceh descrie dulcea lor

zăbavă printr-o metaforă: ei contemplă ferestrele Domnului. Iar cine contemplă ferestrele

Domnului, acela nu se plictiseşte; e fericit, în lumea de azi, lenea s-a transformat în lipsă de

ocupaţie, ceea ce e cu totul altceva: omul lipsit de ocupaţie se simte frustrat, plictisit, e veşnic

în căutarea mişcării care-i lipseşte.

Privesc în retrovizor: văd aceeaşi maşină care nu mă poate depăşi din cauza circulaţiei din

celălalt sens. Lîngă şofer stă o femeie; de ce nu-i povesteşte bărbatul ceva amuzant? De ce

nu-i pune mîna pe genunchi? în loc de asta, îl înjură pe şoferul din faţă, care conduce prea

încet; şi nici femeii nu-i dă prin gînd să-şi mîngîie vecinul cu mîna, conduce mental o dată cu

el şi mă înjură şi ea.

Mă gîndesc la o altă călătorie, petrecută acum mai bine de două sute de ani, călătoria de la

Paris spre un castel de la ţară a Doamnei de T. şi a tînărului cavaler care o însoţea. E prima

oară cînd sînt atît de aproape unul de celălalt, iar atmosfera nespus de senzuală din jurul lor se

naşte tocmai din lentoarea ritmului: legănaţi de mişcarea trăsurii, cele două trupuri se ating,

întâmplător mai întîi, apoi voit, iar povestea se leagă.

Iată ce povesteşte nuvela lui Vivant Denon: un gentilom de douăzeci şi cinci de ani se află

într-o seară la teatru. (Nu i se menţionează numele, nici rangul, dar eu mi-l imaginez cavaler.)

în loja vecină vede o doamnă (nu-i aflăm decît prima literă a numelui: Doamna de T.),

prietena amantei sale, Contesa. După spectacol, doamna îi propune s-o însoţească. Surprins

de purtarea ei îndrăzneaţă, şi cu atît mai derutat cu cît îl cunoaşte pe iubitul ei, un anume

Marchiz (nu-i vom afla numele; am intrat într-o lume a secretului, în care nu există nume),

cavalerul, fără a pricepe nimic, se pomeneşte în caleaşca frumoasei doamne. După o călătorie

liniştită si plăcută, trăsura opreşte undeva la ţară, la peronul unui castel unde

îi primeşte, ursuz, soţul Doamnei de T. Cinează tustrei într-o atmosferă taciturnă şi lugubră,

apoi soţul se scuză şi îi lasă singuri.

în acel moment începe noaptea lor: o noapte ca un triptic, o noapte ca un parcurs în trei etape:

mai întîi se plimbă în parc; apoi fac dragoste într-un pavilion; în fine, continuă într-un alcov

secret din castel.

În zori, amanţii se despart. Nereuşind să-şi găsească odaia în labirintul de coridoare, cavalerul

revine în parc, unde, uimit, îl întîlneşte pe amantul Doamnei de T. Marchizul, abia sosit la

castel, îl salută vesel şi îi dezvăluie motivul straniei invitaţii: Doamna de T. avea nevoie de un

paravan pentru ca el, Marchizul, să rămînă ferit de bănuiala soţului. Bucuros că stratagema a

reuşit, face haz de tînărul nevoit să joace rolul ridicol de fals amant. Acesta, istovit după

noaptea de dragoste, pleacă la Paris cu trăsura pe care i-o oferă Marchizul recunoscător.

Nuvela, intitulată Fără urmări, a fost publicată pentru prima oară în 1777; numele autorului

era înlocuit (sîntem în lumea secretului) cu şase majuscule enigmatice, M.D.G.O.R., pe care,

dacă vrem, le putem citi ca: „M. Denon, Gentilhomme Ordinaire du Roi". Apoi, într-un tiraj

foarte mic şi fără nume de autor, a fost republicată în 1779; în 1780 avea să apară sub numele

altui scriitor. Noi ediţii au apărut în 1802 şi în 1812, tot fără numele adevăratului autor, în

sfîrşit, după o perioadă de uitare care a durat jumătate de secol, a fost retipărită în 1866. De

atunci, i-a fost atribuită lui Vivant Denon, iar în secolul nostru şi-a cîstigat o faimă crescîndă.

Astăzi se numără printre operele literare ce par să reprezinte cel mai bine arta şi spiritul

veacului al XVIII-lea. În limbajul comun, noţiunea de hedonism desemnează o

aplecare amorală spre o viaţă de plăceri — şi chiar vicioasă. Este fals, bineînţeles: 

Epicur, cel mai mare teoretician al plăcerii,

a înţeles fericirea într-un mod cît se poate de sceptic: simte plăcere cel care nu suferă. 

Aşadar, noţiunea fundamentală a hedonismului e suferinţa; iar cum plăcerile aduc adesea mai multă

nefericire decît fericire, Epicur nu recomandă decît plăcerile moderate, prudente, înţelepciunea

epicureică are un fundal melancolic: azvîrlit în mizeria lumii, omul constată că singura

valoare evidentă si sigură este plăcerea pe care o poate simţi, oricît de măruntă: o gură de apă

proaspătă, o privire îndreptată spre cer (spre ferestrele lui Dumnezeu), o mîngîiere.

Modeste sau nu, plăcerile îi aparţin doar celui care le simte, iar un filozof i-ar putea reproşa

hedonismului, pe drept cuvînt, că e clădit pe egoism. Totuşi, după mine, nu egoismul e

punctul vulnerabil al hedonismului, ci caracterul său (o, cît aş vrea să mă înşel!) dureros de

utopic: într-adevăr, mă îndoiesc că idealul hedonist se poate realiza; mă tem că viaţa la care

ne îndeamnă el nu este compatibilă cu natura umană.

Veacul al XVIII-lea, în arta sa, a scos plăcerile din ceaţa tabuurilor morale; a dus la naşterea

atitudinii pe care o numim libertină şi care emană din tablourile lui Fragonard sau Watteau,

din paginile lui Sade, Crebillon-fiul sau Duclos. Iată de ce tînărul meu prieten Vincent adoră

acest secol şi, dacă ar putea, ar purta la rever, ca pe o medalie, efigia Marchizului de Sade. 

Îi împărtăşesc admiraţia, dar adaug (fără să-l pot convinge cu adevărat) că măreţia 

acestei arte nu stă în propaganda, ci în analiza pe care o face hedonismului. 

De aceea consider Legăturile primejdioase, de Choderlos de Laclos, unul din cele mai 

mari romane scrise vreodată.

Preocuparea exclusivă a personajelor sale e cucerirea plăcerii. Totuşi, puţin cîte puţin, cititorul

înţelege că nu atît plăcerea le tentează, cît cucerirea. Că nu plăcerea si-o doresc în primul rînd, ci

victoria. Ceea ce mai întîi pare un joc voios şi libertin se transformă pe nesimţite într-o luptă pe

viaţă şi pe moarte. Or, ce are hedonismul în comun cu lupta? Epicur a scris: „Omul înţelept evită

orice activitate legată de luptă."

Forma epistolară a Legăturilor primejdioase nu e un simplu procedeu tehnic care ar putea fi

înlocuit cu oricare altul. Este o formă grăitoare în sine şi ne spune că tot ce au trăit personajele a

fost trăit pentru a fi povestit, transmis, comunicat, mărturisit, scris. Intr-o lume în care totul se

povesteşte, arma cea mai la îndemînă şi totodată cea mai ucigasă e darea în vileag. Valmont, eroul

romanului, îi trimite femeii pe care a sedus-o o scrisoare de ruptură care o distruge; iar scrisoarea

i-a fost dictată cuvînt cu cuvînt de Marchiza de Merteuil, prietena sa. Mai târziu, din răzbunare,

aceeaşi marchiză îi arată o scrisoare confidenţială a lui Valmont rivalului său; acesta îl provoacă

în duel şi Valmont va muri. După moartea lui, corespondenţa intimă dintre el si marchiză va fi

divulgată, iar marchiza va sfîrşi proscrisă şi hăituită, dispreţuită de toţi.

Nimic din acest roman nu rămîne secretul exclusiv a două fiinţe; toţi par să trăiască într-o enormă

scoică sonoră, unde orice şoaptă răsună, amplificată, în nenumărate, nesfîrşite ecouri. 

Copil fiind, mi s-a spus că, ţinînd la ureche o scoică, voi auzi

străvechiul vuiet al mării. La fel, în lumea lui Laclos orice cuvînt rostit va fi auzit pe vecie.

Acesta să fie veacul al XVIII-lea? Acesta să fie paradisul plăcerii? Sau omul trăieşte

dintotdeauna, fără să-şi dea seama, într-o asemenea scoică plină de ecouri? Oricum, nu asta e

lumea lui Epicur, care-şi îndeamnă discipolii: „Trăieşte ascuns!"

Bărbatul de la recepţie este amabil, mai amabil decît este de regulă personalul unui hotel.

Amintin-du-şi că mai fusesem aici cu doi ani în urmă, ne anunţă că s-au făcut schimbări

importante, între timp, s-a amenajat o sală de conferinţe pentru diverse întruniri, s-a construit o

piscină superbă. Dornici să le vedem, trecem printr-un hol luminos, cu geamuri imense ce dau

către parc. La capătul holului, o scară largă coboară la o piscină vastă, faianţată, cu plafon vitrat.

Vera îmi aminteşte:

— Aici, data trecută, era o grădiniţă de trandafiri.

Ne lăsăm bagajele în cameră, apoi ieşim în parc. Terasele verzi coboară spre Sena. E frumos,

sîntem încîntaţi, dornici să facem o plimbare mai lungă. Dar după cîteva minute apare o şosea, cu

maşini ce gonesc; facem cale întoarsă.

Cina e savuroasă, toată lumea e îmbrăcată elegant, parcă ar vrea să aducă un omagiu trecutului, a

cărui amintire palpită sub tavanul sălii. La masa vecină s-a aşezat o familie — părinţii si doi

copii. Unul dintre copii cîntă cu voce tare. Chelnerul se apleacă peste masa lor cu un platou.

Mama îl priveşte insistent, aşteaptă laude pentru copilul care, mîndru că e în centrul atenţiei, 

se urcă pe scaun urlînd şi mai tare. Pe chipul tatălui înfloreşte un surîs fericit.

Un vin de Bordeaux excelent, friptură de raţă, desert (specialitatea casei); pălăvrăgim,

fericiţi şi lipsiţi de griji. Mai tîrziu, în cameră, deschid o clipă televizorul. Şi aici sînt

copii. De data asta sînt negri şi muribunzi. Vizita noastră la castel coincide cu perioada în

care, zi de zi, săptămîni de-a rîndul, ne-au fost arătaţi copiii dintr-o ţară africană al cărei

nume a fost deja uitat (totul s-a petrecut în urmă cu doi-trei ani, cum să ţii minte toate

numele astea!), răvăşită de război civil şi de foamete. Copiii sînt slabi, epuizaţi, nu au

putere nici să alunge muştele care se plimbă pe fetele lor.

Vera întreabă:

— Oare în ţara asta nu mor şi bătrîni?

Nu, nu, cel mai interesant la foametea aceea, ceea ce a făcut-o unică printre atîtea care-au

fost pe pă-mînt, este că secera doar copii. Nu am văzut nici un adult să sufere pe ecran,

deşi priveam actualităţile zilnic, anume pentru a avea confirmarea acestei situaţii fără

precedent.

E absolut normal, aşadar, că nu adulţii s-au revoltat împotriva acestei cruzimi a bătrînilor,

ci copiii, care, cu toată spontaneitatea vîrstei lor, au lansat celebra campanie „Copiii

Europei trimit orez copiilor Somaliei". Somalia! Da, bineînţeles! Faimosul slogan mi-a

readus în memorie numele! Ce trist că totul a fost deja uitat! Copiii au cumpărat pungi de

orez, nenumărate pungi de orez. Impresionaţi de sentimentul de solidaritate planetară ce-i

însufleţea pe copii, părinţii au dat banii, iar instituţiile şi-au oferit ajutorul; orezul a fost

adunat în şcoli, transportat în porturi, încărcat pe vapoare cu destinaţia Africa 

şi toată lumea a putut urmări glorioasa epopee a orezului.

Îndată după copiii muribunzi, ecranul este invadat de fetiţe de şase-opt ani, 

îmbrăcate ca nişte adulte şi care se comportă în felul nostim al cochetelor bătrîne, 

o, e atît de şarmant, atît de emoţionant, atît de amuzant să vezi copii care fac pe adulţii, 

fetiţele şi băieţii se sărută pe gură, apoi apare un ins cu un sugar în braţe şi, în timp ce el 

ne explică modul cel mai eficient de a spăla scutecele murdare, se apropie 

o femeie planturoasă, deschide gura şi scoate o limbă foarte senzuală care începe 

să intre în gura flască a insului cu sugarul în braţe.

— Hai să dormim, spune Vera şi stinge televizorul.

Copiii francezi sărind în ajutorul copiilor africani îmi evocă, de fiecare dată, chipul

intelectualului Berck. Erau, pe atunci, zilele lui de glorie. Cum se întîmplă adesea cu

gloria, a lui a fost provocată de un eşec: să ne reamintim: în anii optzeci ai secolului XX,

lumea a fost lovită de flagelul unei boli numite sida, transmisă prin contact sexual şi care,

la început, îi secera mai ales pe homosexuali. Luînd atitudine contra fanaticilor care o

socoteau o justă pedeapsă divină si îi ocoleau pe bolnavi ca pe nişte ciumaţi, spiritele

tolerante fraternizau cu ei şi încercau să demonstreze că atingerea lor nu prezintă nici un

pericol. Astfel, deputatul Duberques şi intelectualul Berck au luat prînzul cu un grup de

bolnavi de sida, într-un restaurant parizian celebru; atmosfera a fost excelentă şi, ca să nu

rateze prilejul de a da un exemplu, Duberques invitase televiziunea la ora desertului.

(fragment din romanul "Lentoarea" de Milan Kundera, Ed. Humanitas, 2004. Traducere de Emanoil Marcu)