Sven Hassel

Comisarul 13

-fragment-

Bătrânul îi întâmpină pe noii recruţi şi le explică răbdător ceea   ce   n-au  învăţat   la   centrul   de   instrucţie.

—  Fiţi   atenţi,   spune   el   cu   o   voce   răguşită,   scuipând   în zăpadă un jet de zeajiiă de tutun, îşi umezeşte buzele şi sloboade o şuierătură lungă şi pătrunzătoare. De îndată ce veţi auzi aşa ceva — culcat!   Una cu pământul. Ăştia sunt micii diavoli de care trebuie să vă păziţi. Sar în ţăndări. Iute la pământ, dacă nu vreţi  să   vă  atârne  măruntaiele până  sub cizme.  La  zgomotul ăsta, "spune el — şi scoate un sunet supt, gâjâit, care aminteşte de frânele unui tren de marfă —, fugiţi în adăpost ca iepurii. Gropile individuale nu vă pot adăposti suficient. Băieţii trag în plin. Şi dacă staţi într-o groapă individuală, plouă cu pământ peste   voi   până   vă   îngroapă!

Reproduce sunetele tuturor tipurilor de obuze şi bombe, apoi le  repetă  până  când  e  sigur că  noii-veniţi  le pot  recunoaşte.

—  Şi   mai  e  un  lucru  pe  care  trebuie să-l învăţaţi, copii! continuă el. Fugiţi! Fugiţi ca dracu' de repede! Fugiţi mai tare ca un iepure urmărit de glonţ! Puteţi fugi din calea obuzelor cât vă ţin picioarele, şi nu uitaţi, dacă sunteţi în HKL*, ghemuiţi-.vă şi băgaţi-vă capul între umeri! Asta dacă vreţi să vedeţi lumea din nou şi să mai ajungeţi acasă! Lunetiştii, băieţaşi — spune el arătând cu pipa spre şirul de tineri şi scuipând iarăşi în zăpadă —, ştiu că vi s-a spus că vecinii noştri de peste drum sunt doar pe   jumătate   instruiţi.   Să   uitaţi   asta   cât   puteţi   de   repede! Lunetiştii siberieni sunt cei mai buni din lume! Sunt în stare să zboare   capul   unui   iepure   de   la   două   sute   de   metri!    '

HKL -

hinplkampllink' —   linia  principală  de  luptă, linia întâi fn.l.).

De-abia s-a crăpat de ziuă. Compania ajunge în linia întâi, şi două minute mai târziu cade primul om, lovit în cap de un glonţ un tanchist de şaptesprezece ani care a uitat ce 1-a învăţat Bătrânul. Ceilalţi   îşi   privesc   înmărmuriţi   camaradul   ucis. Glonţul  exploziv  i-a  smuls  faţa.

—  Gloanţe   dum-dum,   rânjeşte   Porta   sarcastic.   Asta  ar trebui să vă demonstreze că Ivan nu trage cu gloanţe oarbe! Zdrobesc capul unui neamţ cât ai zice peşte, nu-i aşa? Lăsaţi bravada  la  o  parte  şi-o  să  trăiţi   mai   mult.

—  Hei, tu ăla de colo, strigă Micuţul cu o voce tunătoare. Tu, ăla cu gâtul lung. Da, tu! Şterge-ţi expresia aia tâmpă de pe faţă!

Un   tânăr   înalt, de şaptesprezece ani,  îmbrăcat  într-o uniformă  mult  prea largă pentru el, îşi  pocneşte călcâiele şi salută.

—  Termină cu gimnastica, ordonă Micuţul, trimiţând un nor uriaş de fum din trabuc. Ia cutiile astea cu muniţie şi ţine-te de fundul meu. Chiar dacă Ivan te zboară de pe faţa pământului cu aruncătorul de  flăcări, tu să stai tot lângă mine. Panimaieşi?

—  Dar nu pot să le car pe toate şase, Herr Obergefreiter. Am  numai  două   mâini,  se  scuză jenat  tânărul.

—  Atunci   atârnă-ţi   câteva de boaşe,   fiule!   îi   sugerează Micuţul,   cu   un  nechezat.   Le   duci   cum   vrei,  dar   le   duci. Panimaieşî!

Înspre capătul tranşeei, Heide se umflă în pene. I-a fost încredinţată comanda unei brigăzi şi „sindromul" terenului de instrucţie a pus stăpânire pe el. îşi goneşte brigada de colo-colo, şi răcnetele sale pot fi auzite de la o poştă.

—  Julius este  şi va fi întotdeauna un porc militar! // est eoni* (e tâmpit!)  spune  Legionarul -acru.

—  Păi nu ştiaţi că s-a născut cu uniformă şi cască? întreabă Porta. Când a ieşit din pântecele maică-sii, pe 20 aprilie, când e desigur şi ziua Fiihrerului, a sărit la atac cu baioneta şi i-a scos maţele moaşei, strigând cu înfocare: „Ura!". Pe urmă i-a crăpat capul doctorului cu patul puştii, a salutat şi a făcut un duş rece ca gheaţa în vederea pregătirii pentru viitoarea sa carieră de subofiţer în armata prusacă!

Rânjind, îl urmărim pe Heide care e pe cale să facă acea criză de nervi artificială, specifică oricărui subofiţer atunci când vrea să transforme nişte civili nevinovaţi în roboţi militari.

Julius Heide e un soldat arătos, cu umerii drepţi, foarte bine antrenat, blond, cu ochi albaştri, periculoşi şi reci ca gheaţa.

—  Ce duş!   strigă   Porta  dintr-o groapă săpată în zăpadă. N-au mai rămas mulţi dintr-ai noştri. Acum, încotro te uiţi. ve/i tete noi.  Nemernicii!  Vino-ncoace, Micuţule, să-mi ţii de urât. Niciodată   n-am   putut  să   sufăr  străinii!

—  Nici eu. tună glasul adânc al Micuţului. Dacă ar Ci s-o mierlesc, aş prefera să fiu împreună cu camarazii mei. Nu mi-a plăcut niciodată sâ-mi amestec sângele, rahatul şi oasele cu nişte străini  împuţiţi.

în vale se profilează satul sinistru în care vor muri soldaţi ruşi şi germani, luptându-se să-1 cucerească. Troienit de zăpadă, seamănă mai curând cu felicitările de Crăciun, şi nicidecum cu un loc în care ne ameninţă pericolele. Ştim însă foarte bine că ruşii s-au ascuns acolo şi că şi-au întărit minuţios apărarea. E primul popas pe Golgota, care duce spre culmi şi spre închisoarea OGPU. Aceasta tronează ameninţătoare pe vârful celui mai înalt deal. ivindu-se şi dispărând printre valuri de /ăpadă viscolită. Cărarea urcă spre culmi, unde moartea stă la pândă. Ca să ajungă la uriaşa puşcărie, unităţile noastre de luptă trebuie să-şi croiască drum prin câteva sate şi fortificaţii.

în această dimineaţă, nu ştim că în curând, şi noi, şi soldaţii ruşi, o vom blestema ca şi alte mii de prizonieri nefericiţi care au detestat-o. Când se mai domoleşte ninsoarea, se profilează ca o ameninţare sălbatică, sfidându-ne cu zidurile masive şi cu găvanele ferestrelor.

—  Oare   câţi  or  fi   închişi  acolo?  întreabă   Porta  dus  pe gânduri, în timp ce priveşte prin binoclu. Un colos înconjurat de trei pereţi, cu multă sârmă ghimpată în vârf! N-am mai văzut niciodată  o  asemenea  arătare!

—  E   o   porcărie,   nu-i   aşa?  spune   Micuţul,   impresionat, uitându-se pe vizorul periscopului. Mă întreb dacă-i vor elibera pe deţinuţi când o să-ncepem atacul. Sau o să-i încuie şi mai bine, aşa  cum   fac  ai   noştri  când  e   vorba  de-un   raid?

—  N-o   să   le   dea   drumul,   hotărăşte   Porta.   Când   o   să aruncăm  cu  bombe  incendiare, îi vor lăsa să se prăjească în propria   lor osânză.

—  Or fi şi muieri înăuntru? face Albert, lingându-şi buzele.

—  Bineînţeles, e închisoare pentru bărbaţi şi pentru femei, explică   Julius   Heide,   care   întotdeauna   e   supărător  de   bine informat   în   orice  domeniu.

—  Şi   ce   fel   de   proscrişi   ai   societăţii   sunt   vârâţi   acolo'.' întreabă Barcelona, conştient de faptul că-1 va lovi pe Heide la punctul   sensibil.

—  Cum  adică'proscrişi  ai  societăţii? Criminali, asta  suni' Deţinuţi politici  şi criminali notorii care ar trebui împuşcaţi la zid.

—  Nu   uita    că   asta   e    o    închisoare   comunistă   a Untermenschilor. Deţinuţii lor politici sunt, într-un fel, aliaţii noştri.   Un  fel  de  eliberatori.

—  Trădătorii sunt trădători, spune Heide categoric. Un rus care simpatizează cu noi e trădător al ţării sale şi pentru asta merită să  i  se  zboare  capul.

—  Ai nimerit-o! exclamă Rorta râzând şi se ia cu mâinile de cap.

 — In cazul ăsta, ce ne facem cu cei ai lui Vlasov? întreabă Gregor, zâmbind răutăcios. Le-am dat uniforme şi arme ca să ne ajute  să-i  bumbăcim  pe-ai  lor.

—  Eşti   prea   prost  să   poţi  pricepe   ceva!   renunţă   Heide nervos şi vrea să-şi scoată capul peste marginea blocului de zăpadă, (îşi aminteşte brusc de lunetişti şi se retrage fulgerător.) Unul dintre clasicii noştri s-a exprimat foarte clar: „Der Feind liebt den   Verrat,   aber  verachtet  den   Verrăter!"*

—  Ce rahat, se strâmbă Micuţul dispreţuitor. Toată lumea acceptă    pe    oricine    cu    condiţia    să    poarte    uniformă corespunzătoare!   în   Armata   germană   sunt   înrolaţi   suedezi,

englezi   şi  rusnaci.

—  Şi negri, adaugă Porta, arătându-1, vesel, pe Albert, care mestecă  zgribulit  o  bucată de  pâine   îngheţată.

—  Isprăveşte, omule, mârâie Albert jignit. Sunt german pur,

să  ştii!

—  Se   poate,   zbiară   Heide   batjocoritor,   dar   n-o   să  fii

niciodată germanic.

—  Sunt fericit, mai ales că SS Heini a spus că hinduşii sunt tot un fel de arieni! fornăie Albert, dezvelindu-şi dinţii ca un câine   întărâtat.

—  De ce negrii au podul palmelor şi tălpile albe? întreabă

Micuţul,  privind cu  interes   palmele  lui  Albert.

—  Păi    toată    lumea    ştie    de    ce,   hotărăşte    Porta, îndepărtându-se  de   Albert.   Când  cei   din   tribul  lui  au  fost vopsiţi,  stăteau  cu toţii   în  patru  labe.

—  Ha,  ha,  ha!  izbucneşte   Albert.   Ai umor, omule, zău! Un sunet sec şi sinistru sfâşie aerul. E ca şi cum s-ar îndrepta ceva către noi, pocnindu-se dintr-o parte în alta în timp ce se apropie, ca într-un tub uriaş. Zăpada ţâşneşte în toate direcţiile atunci când obuzele mortierelor de tranşee cad în faţa noastră. Ecoul exploziei răsună îndelung.

— Nu e drept! protestează Porta din groapa sa, săpată în zăpadă. Noi ar fi trebuit să tragem cu mortierele, nu şleahta aia nenorocită de Ivani. întotdeauna încalcă regulile jocului!

Un ţipăt străpunge întunericul nopţii. Vine din partea cealaltă a pârâului îngheţat. Ascuţit şi penetrant. Protestul inutil al unui om găurit de un şrapnel. Parcă ţipătul mai poate impresiona pe cineva...

Zgomotul înfundat se repetă şi e urmat de o explozie cutremurătoare. Ne ghemuim la pământ. Ne afundăm în zăpadă. Ăsta e şi scopul instrucţiei: să nu te laşi ucis prosteşte de un obuz rătăcit.

Suntem îngroziţi cu toţii. Cel mai greu e pentru tinerii care ajung prima oară pe front.

—  La dracu', e foarte frig, mârâie Gregor, încercând să-şi încălzească faţa cu propria-i răsuflare. Cred că sunt minus o sută de grade.  Ar putea să-i îngheţe boaşele şi unui urs polar, împiedicându-1 s-o mai reguleze pe madama ursoaică timp de o lună!

—  Sunt exact patruzeci şi trei de grade sub zero, declară Julius    Heide   semeţ.   Un   soldat   german   trebuie   să   suporte 'temperatura asta.   Vechii teutoni au avut parte de îngheţuri şi mai  cumplite.

—  Ai fost şi tu cu ei? şuieră Gregor, ţopăind prin zăpadă.

—  Sigur  c-a  fost!  Şi  Julius,   şi   Fiihrerul  lui.  Nemţii   şi-au îmbăiat caii în Volga, iar Julius i-a adunat Fiihrerului ţurţurii de pe  fund,  după  ce  a  fost  să  se  cace.

Porta râde cu atâta poftă încât ruşii deschid focul cu rafale de puşcă-mitralieră, crezând că râde de ei. Micuţul îşi scoate sticla de apă din sacul de merinde şi priveşte urmele trasoarelor. Trage o duşcă şi îi întinde sticla lui Porta.

—  „Stalicinaia", exclamă Porta încântat şi duce iar sticla la gură,  simţind  cum  vodca  îi invadează  trupul până  în  vârful degetelor  sale  muşcate  de  ger.

—  De   unde-o  ai?   întreabă   Gregor,   pasându-i   sticla   lui Barcelona.

—  Gekados,  răspunde  Micuţul, cu un zâmbet conspirativ. S-a-ntâmplat să trec pe lângă un depozit Luftwaffe, în care îi mazileau   pe   trei   hoţi    ticăloşi    din    Pionieri.    I-au   surprins şterpelind o halcă de porc de-un metru.  Nimeni n-a observat când  am  subtilizat  o  ladă  de  trăscău.

—  Şi   unde-i   restul?   întreabă   Porta,   fără   să-şi   trădeze interesul.  De obicei, sunt vreo douăsprezece sticle într-o ladă!

—  Aici, chicoteşte Micuţul, desfăcându-şi bluza de camuflaj. . Ies la iveală unsprezece sticle de vodcă, care atârnă pe el ca portocalele   în  pomul  de   Crăciun.

—  Sper să nu-ţi  trimită  Ivan  vreo  boabă, spune  Porta cu răsuflarea tăiată. Ai sări în aer ca un mănunchi de artificii în noaptea  de  Anul   Nou!

~- Nu i se va întâmpla nimic inimosului tău amic, spune Micuţul sigur pe el. Oricând i-aş lăsa în locul meu pe eroii ăia toţi care ar face orice numai să-şi vadă numele înscris pe un bolovan din spatele cazărmii.

Feldwebelul Lange din grupul de comandă vine într-un suflet alunecând pe zăpadă, şi se lungeşte lângă Bătrânul.

—  Puşcăria asta spurcată e dusă pe apa sâmbetei, pufăie el agitat. Ticăloşii de Ivani vin în valuri. Nu pot să iau legătura cu batalionul 3. Grupul de comandă e făcut fărâme! Lovit în plin! Sunt singurul care â reuşit să scape. Totul s-a petrecut în ultimul rnoment.   Rusnacii   ăia  cretini  erau  deja  la   uşă!

—  C'est le bordel! spune Legionarul, agitându-se nebuneşte pe lângă emiţătorul radio, îi aud, dar nu pricep nimic din ce spun!

—  Foloseşte  alfabetul   Morse!  ordonă  scurt   Bătrânul. Legionarul începe să bată pe clapă. Heide îl ajută. Transmite fulgerător: „Străpungere rusească. Flancul drept descoperit. Batalionul 2 izolat de flancuri şi ariergardă. Poziţia nu poate fi menţinută. Companiile 3 şi 5 distruse. Terminat."

—  Fir-ar a dracului de treabă! înjură Băcanul cu obidă. Aşa se-ntâmplă dacă  bagi   în  luptă  mucoşi   instruiţi  pe jumătate. Acum  ce  facem?

Heide  scrie  febril,  apoi   îi  înmânează  mesajul   Bătrânului.

—  Sigur, sigur, bombăne Bătrânul, zâmbind amar, şi trage adânc din pipă. Până la ultimul om! Până la ultimul glonţ! Hai să-i^% auzim   şi   pe  cei  din  celălalt  capăt.   Puneţi-vă  galoşii   şi pantalonii de tăvăleală, băieţi! O să avem oaspeţi. Dă-mi-1 pe comandant!

E un zgomot infernal. Pare că cerul şi pământul s-au deschis, scuipând foc şi oţel peste noi. Şenilele tancurilor duduie. Motoarele grele sunt ambalate la maximum. Albul orbitor al zăpezii se transformă în violet şi purpuriu. Orizontul arde în vâlvătăi. Albert stă culcat lângă mine, afundat în zăpadă. Şi-a tras masca de camuflaj peste figură. E convins că va fi o ţintă uşoară dacă îşi arată faţa neagră.

—  Doamne,  ce  n-aş da  pe  un   Heimatschuss*!(Hcimatschu.ix (Ib. germ.) — ..glonţ de repatriere" — expresie care desemna o rană căpătată în luptă în urma căreia deveneai inapt combatant (n. i.j.)  Aş putea scăpa de toată mizeria asta odată pentru totdeauna! visează el cu  glas  tare.

Puştile-mitralieră de pe ambele părţi încep să latre. Gloanţe-trasoare brăzdează zăpada.

—  Ce   facem   acum,   domnule   Oberfeld?   întreabă   tânărul locotenent Braun, privind distrat înjur. E comandant de pluton, dar e suficient de şmecher ca să-1 lase pe Bătrânul să ia singi_ir hotărârile.

—  Atac   cu   toată   compania,   răspunde   scurt   Bătrânul Trebuie să luăm odată satul ăla, şi cât mai curând! Dacă nu, o mierlim  cu  toţii!

—  Imposibil, se tânguie tânărul locotenent. Avem nevoie de armament  greu  ca  să-1  luăm  cu  asalt.

—  Nu te mai smiorcăi, Leutnant, strigă fericit Porta. Când s-or  porni  mortierele   şi  băşitoarele  noastre,  Ivan  îşi  va  lua picioarele  la  spinare  cât  ai  zice  peşte.

—  înainte, porunceşte  Bătrânul, şi se ridică cu automatul pregătit şi cu grenade atârnate la cingătoare. Mişcaţi-vă fundul şi  urmaţi-mă!

Ţâşnim înainte şi ne afundăm în zăpadă. Asudăm, blestemăm şi ne croim drum prin iadul alb. Fiecare pas pe care îl facem cere un efort inuman. Picioarele ne duc înainte, lăsând adesea o cizmă în zăpadă. Mitraliere grele Maxim se aud lătrând în sat. Precum combinele, îi seceră pe cei din primele rânduri. Trupuri întunecate zac în zăpadă ca nişte insule singuratice.

—  Vive  la  mort!  urlă   Legionarul.   Pare  că   zboară  peste zăpadă.   Atacurile   îl   scot   întotdeauna   din   minţi.   Dă  buzna înainte  ca  un  arab  fanatic.

Un rus ne priveşte terorizat dintr-o groapă făcută în zăpadă. Automatul Legionarului se porneşte să răpăie şi rusul se prăbuşeşte într-o baltă de sânge.

Micuţul avansează ca un bivol turbat, înghionteşte cu automatul un profesor înspăimântat, care se străduieşte, din când în când, să se-ndepărteze de satrapul său.

—  Înaintează,   profesor   împuţit!   Ăsta-i   minunatul   război despre care le vorbeai elevilor tăi cretini! Ai grijă să nu cumva să te gândeşti la înaltă trădare sau să te ascunzi în vreo groapă şi să ne laşi pe noi singuri să câştigăm războiul ăsta blestemat!

Fostul Oberst, care acum e mult prea bătrân pentru un asemenea atac de infanterie, tuşeşte şi horcăie ca o locomotivă sleită ce urcă o pantă abruptă.

Vââjj! Crac! răsună gloanţele ricoşate. Zboară deasupra ţestelor noastre ca nişte viespi întărâtate. Blestemând, sleiţi de putere, ne adăpostim pe partea cealaltă a dealului. Simţim în ceafă răsuflarea fierbinte a morţii. Fără să ne mai pese, alunecăm pe pantă şi ne trezim deodată, spre surprinderea tuturora, printre nişte case îngropate în troiene având numai coşurile deasupra nivelului zăpezii.

Grenadele sfâşie văzduhul. Automatele şi mitralierele uşoare răpăie. Ferestrele şi uşile sunt smulse şi se prăvălesc peste noi. Schijele de trasoare vâjâie prin aerul îngheţat şi străpung trupurile soldaţilor  care  gonesc  înainte.

Infanteriştii ruşi ţâşnesc din gropile lor individuale şi fug să _se ascundă în troienele din spatele barăcilor. O sete sălbatică de sânge pune stăpânire pe noi. Suntem intoxicaţi de dorinţa victoriei. Ne bucurăm că am luat inamicul prin surprindere.

—  Vive   la   mort!   strigă   Legionarul   fanatic,   în   timp   ce sfărâmă  cu  patul  puştii   ţeasta  unui  sergent  gras.   Carnea   şi sângele îl împroaşcă din cap până-n picioare.

—  Nie vsti'cliuti*,  murmură căpitanul rus, apărându-se cu o mână.

Locotenentul   Braun  se  opreşte   şi  se  holbează  derutat  la ofiţerul rus care e speriat de moarte. Apoi ţâşneşte înainte după Bătrânul,  care  dispare  la colţul  tranşeei. Ca într-un film ce se derulează cu o viteză prea mare, observ

că   rusul   are   o   grenadă   şi   se   pregăteşte   s-o   arunce   spre Leutnantul Braun. Cu un gest reflex, îi terciuiesc faţa cu patul puştii.  Grenada îi alunecă din mână şi explodează, răscolind zăpada   şi  pământul  îngheţat.  Un infanterist tânăr e aruncat în aer.  Picioarele îi atârnă zdrenţuite. Sângele-i ţâşneşte din pulpe ca apa dintr-o conductă spartă. Mă aplec deasupra lui, dar nu-1 pot ajuta. Moare din cauza prostiei lui Braun, care ar fi trebuit să-1 omoare pe rus. Porta spune întotdeauna: „Dacă vrem să supravieţuim, trebuie ' să fim mult mai cruzi^şi mai şireţi decât ei. între viaţă şi moarte nu e decât o clipă! în momentul în care eziţi să tragi sau să arunci  o  grenadă,  poţi  să te consideri  deja  mort". Un  rus  scheletic  se  ridică  în  faţa   Micuţului.

—  Milosti, milosti! se tânguie el isteric, ţopăind pe loc, ca şi cum  ar  bătători  pământul  proaspăt  însămânţat.

—  Ruşii buni sunt ruşii morţi, rânjeşte Micuţul triumfător şi trage o rafală nesfârşită în trupul acestuia, care cade pe spate ca o păpuşă de  paie. Pe un vehicul distrus zace cadavrul unui miliţian. Are craniul '. despicat, iar creierul îi atârnă într-o parte. O cască veche de oţel se  odihneşte  la  picioare.

Profesorul se opreşte năucit, ca şi cum s-ar fi izbit de un zid. Se uită un timp la ţeasta crăpată, apoi îşi azvârle carabina, îşi - duce   mâinile  la  ochi   şi  se  apucă să  urle  ca  un  smintit.

— Nenorocitule! rage Micuţul, apropiindu-se ca o furtună. Crezi că s-a terminat războiul iui Adolf şi c-a venit vremea să boceşti.  Adună-ţi picioarele şi ridică-ţi arma. că-ţi zbor boaşele! Dacă ai aşa ceva!

Profesorul ţopăie şi cârâie în faţa Micuţului ca o cioară împuşcată în aripă. Acesta-1 ajută să înainteze cu îmbrânceli şj lovituri date cu patul puştii.

Mă grăbesc să ţin pasul cu ceilalţi, cărând în braţe mitraliera uşoară. Pe o potecă îngustă gonesc nişte siluete îmbrăcate în alb, cu căciuli de blană. Se aude o explozie puternică, însoţită de şuierături. Asurzesc brusc. Cuprins de panică, scap mitraliera din braţe, în secunda următoare, mă simt ca ridicat de o mână uriaşă, apoi aruncat imediat înapoi pe zăpadă. Un jet orbitor de flăcări ţâşneşte în aer. Succesiv, urmează alte două. Gizme care împroaşcă totul se perindă pe lângă mine; aerul scrâşneşte. trosneşte,şi bâzâie, invadat parcă de milioane de viespi pornite la atac. Sap febril în zăpadă. Am un singur gând: să scap de iadul ăsta cumplit. O casă e luată pe sus şi se dezmembrează într-o ploaie de scânduri, mortar şi sticlă. O sobă se dă de-a dura, lăsând în urmă o avalanşă de scântei. Ruşii de la capătul potecii sunt aruncaţi în spate şi terciuiţi pe pereţii de piatră ai colhozului. Un tun antitanc alunecă pe şenile, strivind doi infanterişti germani, din care nu mai rămâne decât un morman de carne însângerată, apoi îşi croieşte drum printr-o baracă. După ce peretele se prăbuşeşte, apare o mitralieră grea rusească. Cu un gest reflex, arunc o grenadă în direcţia ei. Urmează o explozie cutremurătoare şi puşca-mitralieră amuţeşte, în câteva ore, întreg satul e curăţat. Unii se predau. Ies prudenţi din gropile individuale, cu armele ridicate deasupra capului, stăpâniţi de o frică înfiorătoare.

Automatele clănţăne răutăcios. Nu luăm prizonieri, îi ucidem pe toţi, chiar şi pe răniţi.

Geniştii descoperă o companie întreagă de infanterişti germani care au fost lichidaţi: împuşcaţi în ceafă şi străpunşi cu baioneta.

Ne strângem în cerc şi-i privim tăcuţi. Unii sunt apatici, alţii par a urla din străfunduri. Câţiva dintre cei morţi au fost torturaţi bestial!

—  Merde!   face .Legionarul,   îngrăşământ   natural   pentru pământ!   C'est  la guerre!

—  Numai sadicii pot face aşa ceva, zice Albert. Sadici, nu glumă!

—  Şi noi o să le facem acelaşi lucru dacă ne vor ieşi în cale vreodată,  râde  Micuţul,  cu   tot  atâta  sadism.

—  Adunarea   la   colhoz,   strigă   Bătrânul,   gesticulând   cu automatul  în   mână.

Un Panzer 4 vine huruind pe stradă. Eşapamentul masiv străluceşte în lumina cenuşie a iernii.

compania   ta?   întreabă  el, zornăind din lanţuri şi ridicând un nor de zăpadă, se opreşte în faţa Leutnantului Braun. Un general-maior, învelit într-o blană albă de urs, se apleacă prin trapa deschisă a turelei.

— Leutnant, ce cauţi cu oamenii ăştia aici? trâmbiţează el pe un ton  periculos.

Braun se porneşte să turuie nervos, cu o asemenea viteză încât  cuvintele  i  se  încalecă. Îmblănitul general-maior îl măsoară de sus până jos cu o privire  răutăcioasă.

—  Eşti    în   legătură   cu   cuinp_tt„,„    ._. scuturându-şi  gheaţa de  pe  mânuşa  de  blană.

—  Să    vedeţi,    domnule    general,    să    trăiţi,    răspunde locotenentul    Braun    iritat,    Comandantul   e   la   cabana   de vânătoare,  la  doi  kilometri  de  Sandova.

—  Ţi   s-a   ordonat   să   ocupi   aici   poziţie?   întreabă generalul-maior ameninţător,  cu  glasul  său  răguşit.

—  Nu,  domnule  general,  să  trăiţi!

—  Atunci dâ-i drumul înainte! Drumul spre casă trece prin

Moscova!

P-4 dispare într-un nor de zăpadă, scuipând limbi de foc prin ţeava   eşapamentului.   Generalul   nu   ia   în   seamă   salutul Leutnantului.

Braun vine spre noi blestemând printre dinţi, roşu ca racul.

—  Plecăm, spune el pe un ton supus, jucându-se nervos cu

automatul.

—  Ce   ordonaţi,   domnule?   se   interesează   Bătrânul,

umplându-şi  flegmatic  pipa  cu  tutun.

—  Poate c-ar fi mai bine să dai tu ordine, Beier, renunţă neputincios Leutnantul. Situaţia asta nu se aseamănă cu nimic din  ce  ne-au  învăţat  la  Şcoala  de  ofiţeri!

—  Luaţi-vă   armele,   ordonă   brusc   Bătrânul.   Mişcaţi-vă fundurile   şi   luaţi-o   pe   marginea  drumului!   Păstraţi  distanţa dintre   grupuri.   Pentru   numele   lui   Dumnezeu,   nu   vă   mai îngrămădiţi. De câte ori trebuie să vă spun că în felul ăsta puteţi fi   ucişi   toţi   cu   un   singur   mortier   nenorocit?   La   naiba, distanţaţi-vă! urlă el furios la Micuţul, care şi-a ales ca ajutoare pe  profesor  şi  pe  Oberst.

— Uşurel, Bătrânule! Eu şi eroii ăştia doi ai Germaniei ne vom  împrăştia  în  toată  Rusia!

Cenuşiul macabru al dimineţii de iarnă se preschimbă într-un albastru rece ca gheaţa. Furtuna s-a domolit. Se aude o împuşcătură la câţiva kilometri depărtare, în frigul ucigător. Epuizaţi, mârşăluim pe câmpia largă, îndreptându-ne către înălţimile înfricoşătoare ce se zăresc în depărtare.

—  Unde s-a mai ascuns împuţitul de Ivan? întreabă Porta, scormonind într-o claie cu fân. Tocmai când ţi se pare că ai dat de  el, îl înghite pământul,  întotdeauna  fuge ca să ne poată împuşca   apoi  dintr-o  văgăună!

—  Rusii sunt experţi în chestii d-astea de ani de zile. explică Gregor.  Dacă nu sunt urmăriţi de nişte inamici blestemaţi ca noi,   atunci   se  ocupă  de  ei  poliţia  lor secretă,  care  de-abia aşteaptă  să-i   trimită  în   Siberia  să  cureţe  zăpada.

Dupâ-amiaza târziu, ajungem la nişte ruine. Peste tot, cadavre aruncate unele peste altele. După o ciorovăială scurtă si violentă, devenim cu- toţii apatici. Porta găseşte un porc îngheţat.

—  Isus e cu noi!  izbucneşte Micuţul şi începe imediat să pregătească focul, îi goneşte pe profesor şi pe Oberstul degradat şi-i  obligă  să plece în  căutarea  lemnelor de foc.  Să fie bine uscate!  urlă în urma lor.  Dacă nu, vă  pun pe voi în loc de lemne!

Bătrânul vrea să ne continuăm drumul. Zbiară la noi şi ne ameninţă, dar până la urmă renunţă. Ştie dintr-o lungă şi amară experienţă că numai un atac inamic cu tancuri grele I-ar putea smulge pe Porta din mijlocul unei orgii.

Despicăm porcul îngheţat cu ajutorul cazmalelor şi al toporiştilor.

—  N-ar trebui să-1 dezgheţăm mai întâi? întreabă Leutnant Braun cu naivitate, apărându-se cu mâna de aşchiile îngheţate de  carne  care  sar în  toate 'direcţiile.

—  Nu avem timp, domnule Leutnant, să trăiţi! Dacă mai pierdem multă vreme, prietenii noştri de peste drum vor veni cu balalaicile-alea ale lor şi ne vor ciurui fundurile, îi explică Porta şi   crapă  porcul  în  două  cu   un  topor de  măcelărie.

Albert iese din pivniţă cărând un sac cu cartofi, un coş cu ouă şi un bidon cu lapte îngheţat.

—  Isuse şi Mărie! exclamă Porta, cu gura plină de friptură, înmoaie carnea într-un vas rusesc cu şnaps dulce, pe care 1-a descoperit Albert în pivniţă, o dată cu celelalte provizii. Şi-acum o  să  vă  fac  „blini"!

Leutnant Braun e beat şi începe să cânte cântece interzise. Din când în când îi mărturiseşte lui Gregor că nu i-au plăcut niciodată Hitler şi partidul lui.

Heide îl priveşte plin de reproş. Nu poate să priceapă cum un ofiţer din armata Fuhrerului poate spune asemenea lucruri.. Se hotărăşte să nu mai aibă niciodată de-a face cu Leutnant. Braun. Porta găseşte în pivniţă tot ce-i trebuie pentru „blini". Chiar şi somon afumat. E mai degrabă o masă informă şi are o culoare ciudata, dar încă e comestibil.

S4

—  Mi-ar fi trebuit o tigaie specială, explică el, de preferinţă fără mâner, cu toate că nu are importanţă. Oricum, ştiu să fac clătite  ruseşti  destul  de  gustoase.

Fluierând fericit, începe să  amestece aluatul într-o cratiţâ

mare.

—  N-avem bere, nu-i aşa? în ordine, atunci o să pun vodcă. Cu un gest amplu, sparge ouăle şi le pune în aluatul de lapte

cu  făină.

Foarte curând, ruinele sunt invadate de aromă de „blini". Mormane de clătite ruseşti se înalţă pe masa lungă şi şubredă. Porta le face foarte groase, aşa cum le fac şi ruşii. Când e gata ultima, începem să mâncăm cuprinşi de toropeală, ca şi cum am fi muncit ani în şir fără întrerupere. O „blini" caldă, apoi o bucată de somon afumat şi deasupra o felie de friptură. Din nou o „blini"! Ne-ar mai fi trebuit nişte sos acru, dar o să ni-1 imaginăm, în locul lui, turnăm şnaps. După ce mâncăm tot, de-ăbia îndrăznim să ne mişcăm, de teamă să nu ne explodeze măruntaiele. Porta îşi scoate flautul din cizmă, întins pe spate, ne cântă o arie din „Văduva veselă".

—  Sfinte Sisoe, cât am înfulecat! geme Gregor, dând drumul unei băşini răsunătoare care e urmată imediat de sforţările pe aceeaşi  temă  ale  lui  Porta.

—  Data viitoare când mai găsim ceva potol, o să fac borş, promite el, visând cu ochii deschişi. Ciorba preferată a oricărui rus. Cum dăm de o vacă, luăm o bucată din ea, şi sper să mai găsim pe drum şi ceva carne de porc. O să iasă o treabă pe cinste! Cu supa asta ai putea face Armata Roşie să capituleze pe

loc!

Aproape că trebuie să ne târâm până la latrină, care, în mod ciudat,   a  scăpat  de  distrugerea  totală.

Porta e gurmand, îşi ia cu el o felie de friptură şi un pahar cu  şnaps.

—  Un tip căruia îi merge mintea nu se deplasează niciodată pe faţa pământului fără să-şi ia provizii cu el! ne instruieşte el, muşcând  cu  poftă  din  carnea  de  porc.

De afară se aud zornăiturile armelor şi ale echipamentului

lui   militar.

—  A   sosit   compania,   declară   Porta,  trăgând  precaut  cu ochiul  prin  spărtura  peretelui  murdar  de  funingine.

—  Sus! ordonă Bătrânul nervos. Lowe o să-şi iasă din minţi dacă  ne  găseşte  aici  mâncând  până  la  inconştienţă!

—  Da.   Hai   să  ieşim   să   căutăm   bătrâna   Armată  Roşie, rânjeşte   Micuţul,-   beat   turtă.    Doar   pentru   asta   am. plecat de-acasă,  nu-i   aşa?

—  Pe unde naiba te-ai ascuns, Beier? întreabă Oberleutnant Lowe,   roşu   la   faţă,   strâpungându-1   cu   privirea  pe   Bătrânul.

—  Aici, răspunde acesta, făcând un semn vag cu mâna, fără să  ştie  ce 'sa  răspundă.

Pentru o clipă, Lowe îl priveşte suspicios. Apoi dă resemnat din   umeri   şi   ordonă:

—  Compania  a   5-a,  în   coloană   câte  unul,  după   mine! De-abia ieşim din satul ruinat, când o explozie sfâşie zorii zilei.   Instinctiv,   ne   aruncăm   în   zăpadă   şi   ne   ghemuim.

Pământ, gheaţă şi schije de oţel zboară prin aer. Suflul part­ea ne smulge plămânii, dar din fericire explozia e mult prea departe pentru a provoca necazuri companiei. Avem numai trei răniţi. De-abia ne regrupam şi începem marşul, când o hoardă de T-34 vopsite în alb ţâşneşte din pădurice, cu motoarele şi

şenilele  scrâşnind.

—  Căruţe!   zbiară  Barcelona  isteric.  Scoateţi  „burlanele!*"! Oberleutnant Lowe face semn de oprire, pentru a le permite celor din divizia antitanc să ne ajungă din urmă. Urcă pe coama dealului,  suflând  din  greu.

—  Puneţi mâna şi ajutaţi-ne, ticăloşilor, înjură un Feldwebel cu obidă.

Un  tun  de   75  e  înţepenit  în   zăpada  adâncă.

—  Dar asta parcă nu e treaba noastră, nu-i aşa? îi răspunde Porta  ridicând  o  sprânceană.

Feldwebelul începe să urle, ameninţând cu mâna, dar e oprit de  Bătrânul, care-i spune să se ducă dracului cu tun cu tot.

—  O să te ţin minte!  promite  Feldwebelul, în timp ce se afundă  în  zăpadă.  Huruitul sinistru  al  motorului de tanc se apropie.   Porta   priveşte   atent   peste   marginea   gropii   sale  din

zăpada.

—  Herr   Oberleutnant,   să   trăiţi!   zbiară   el   către   Lowe. Dumnezeu  nu vrea să fim omorâţi aici, sunt convins! Haideţi

s-o   ştergem!

—  Rămâi unde eşti, ordona furios Lowe. Pregâtiţi-vâ armele de   luptă   corp-la-corp   şi   rămâneţi   in   gropile   individuale!

—   Fii atent! îmi dai alte Molotovuri imediat ce le arunc pe astea sub căruţe, ii ordonă Micuţul profesorului, pocnindu-1 cu ţeava automatului peste casca de oţel. Te ia şi dracu' şi tac-su dacâ-ţi ieşi din ritm! Te arunc şi pe tine şi pe javra asta sub un T-34 ca pe nişte grenade! Aşa să ştii, şoarece de bibliotecă ce eşti!    Scrâşnind    de    furie,    profesorul    şi    Oberstul   degradat meşteresc la câteva grenade de mână şi i le pasează Micuţului.

*  Burlan  — denumire  in jargon soldăţesc pentru aruncătorul de grenade antitanc  (n.t.).

— Feriţi! rage Micuţul, rotind un mănunchi de grenade pe

deasupra  capului.

La douăzeci şi cinci de metri în faţa lui, un KW-2 se apropie

mugind.

—  O   să   ne   strivească,   bolboroseşte   piofesorul   terorizat,

pregâtindu-se  s-o  rupă  la  fugă.

—  Aici sa sta_i, mârâie Micuţul şi întinde după el o labă lată cât     cazmaua,  îţi  zbor  boaşele  dacă  fugi!

Tancul de cincizeci şi trei de tone se opreşte, îşi roteşte încet turela.

Urmează  o  explozie zguduitoare,  apoi  o flacără  prelungă ţâşneşte din tunul de 155 mm. Suflul îl azvârle pe Micuţul peste profesor şi peste fostul Oberst. Obuzul cade la numai treizeci de metri de groapa lor şi îi împroaşcă cu o avalanşa de zăpadă.

—   Frumos   început,   rosteşte    Micuţul   înspăimântat, ştergându-şi  zâ.pada  şi  mâzga  de  pe  faţă.

—  Dumnezeule   mare!   ţipă   profesorul  cuprins  de  panică. Burta  uriaşă  a  tancului  se  înalţă  în   dreptul   gropii -lor.

Fostul Oberst se ridică pe jumătate, închide ochii şi aşteaptă să  fie   strivit.

— Şi   acum.  sus   cu   tine,   Ivane!   urlă   Micuţul,  aruncând

succesiv  două   mănunchiuri  de  grenade  sub   KW-2.

Izbucneşte   o   flacără   alb-gâlbuie,   şi   o   coloană   de   fum negricios  se  înalţă  din  turela  tancului.

— Isuse  Hristoase!   bolboroseşte  Oberstul,  alb  ca  varul. O explozie înfiorătoare spulberă tancul, exact în momentul In   care  Micuţul  se  rostogoleşte  în  lături.   Fostul  Oberst  stă ghemuit într-o groapă şi geme terorizat. Cele cincisprezece tone ale turelei tancului s-au prăvălit peste el, sfâşiindu-i haina la spate, însă fără să-1 rănească. Tremură. Se holbează cu ochii cât cepele la vâlvătaia care mai adineauri era o armă strategic, ce semăna  moartea.

— Unde e rezervorul aruncătorului ^e flăcări? întreabă Micuţul ameninţător, privindu-1 cu ură pe fostul Oberst, în ochii căruia se întrezăreşte isteria specifică liniei frontului. Rezervorul aruncătorului de flăcări, cap pătrat! repetă el, pocnindu-1 cu patul  automatului.

Oberstul   încearcă   să   se   îndepărteze   -a   un   câine   bătut. Micuţul blestemă din plin, înşfacă automatul şi e gata să tragă. — Te fac ţăndări şi te împrăştii în toată Rusia, scârnrvie, şi pe  urmă  o  să  mă Juc sa  scuip  pe mormântul maicâ-tii!  se răsteşte el cu un rânjet grotesc. Ai aruncat un obiect al Armatei germane şi  nu poţi face  asta fără  să fii  pedepsit, ticâlosule! Şenilele   scrâşnesc   crunt   în   spatele   perdelei   de   ninsoare, ameninţându-ne  cu  moartea.   Un  peiete  masiv  din  piatră  se sfărâmă ca o coajă de ou. Suflul ne mătură şi ne culcă la pământ. Căldura ne pârleşte pielea, numai Micuţul pare să nu observe iadul din jurul lui. Trage o rafală la picioarele fostului Oberst.

—  Rezervorul aruncătorului de flăcări!  tună el cu un glas dogit.                                                     

—  Ce s-a  întâmplat? întreabă Bătrânul, cu obişnuitul ton calm.                                                                 

—  Nătărăul ăsta îmbrobodit! izbucneşte Micuţul înnebunii. A aruncat porcăria aia de rezervor pe care ne-a dat-o Adolf! îşi închipuie, probabil, că mai are grade pe umăr. N-am văzut un cretin   mai  mare!

—  Unde e? întreabă Bătrânul, măsurându-1 dispreţuitor cu privirea  pe   Oberst.

—  L-am  pierdut,  îngaimă  Oberstul  cu jumătate  de  glas.

—  L-ai  pierdut? se  răsteşte  Micuţul  scandalizat, cu atâta patimă încât poate fi auzit până la Moscova şi la Berlin. Sfânta Fecioară, fiica lui Isus, am trăit s-o aud şi p-asta! Minţi, gunoi ce eşti. L-ai aruncat, nu 1-ai pierdut! Pentru că nu voiai să-1 cari, nemernicule!  Un rahat ca tine a mai  fost  şi ofiţer în armata Fuhrerului!

—  Du-te   să-1   cauţi!  ordonă  scurt   Bătrânul.

—  Ai căpiat? protestează enervat Oberstul degradat. Dacă mă  întorc  să-1  aduc,  voi  fi  omorât!

—  Şi ce dacă? rânjeşte Micuţul cu răutate. N-o să-ţi ducem dorul! Şi Albert va fi încântat să crapi. Scuteşte4de efortul pe care-1 va face când o să-ţi fărâme capul cu ranga, ca să facă rasol cu  usturoi  din  tine!

—  Omorât! zâmbeşte  Bătrânul batjocoritor. Pe când aveai comanda spuneai: „Căzut pentru Fiihrer şi Vaterland". Dar de fapt ai dreptate. „Omorât" e cel mai potrivit cuvânt. Sau „ucis"! Sau   „schilodit"!   Sau   „sfărâmat"!

—  C'est  la guerre,   surâde   Legionarul.   Vino,   moarte,   vino acum...   fredonează  el   încetişor.

—  E   ultima   oară  când   îţi   spun!   Du-te  după  rezervorul aruncătorului de flăcări, ordonă Bătrânul, punându-şi nepăsător automatul   în  poziţie de  tragere.  Cu  capul   în  pământ,  fostul Oberst  pleacă  neînarmat,  alunecând  pe   panta   îngheţată.

Un obuz explodează la câţiva metri de el şi-1 împroaşcă cu zăpadă. E aruncat înapoi, îşi pierde casca. Se ridică arjevoie şi înaintează, împleticindu-se prin zăpada adâncă, fără să ia în seamă scrâşnetele copacilor dărâmaţi şi exploziile asurzitoare din jurul său.

—  Înainte, numărul 2! ordonă Bătrânul. Ai grijă de rahatul ăla,  se   întoarce   el   către   Micuţul.

—  Cu plăcere, rânjeşte acesta satisfăcut. O să am grijă ca o marnă!   Numai  că  nu  toate  mamele   sunt  bune!

—  Să te ferească Dumnezeu dacă îi faci de petrecanie! îl avertizează  Bătrânul,  privindu-1  aspru.

—  Cum poţi să crezi că aş fi în stare de o asemenea faptă? întreabă   Micuţul,   cu   o   expresie   vicleană  pe  chipul   năclăit. Respect   cea   de-a   treia   poruncă   a   lui   Isus:   „Nu-ţi   omorî aproapele!" Şi nu uit nici ce-a spus Moise: „Ăla care-i dă în cap amicului  sau  se  va  alege  la   rândul  lui cu   ţeasta  spartă".

—  Descreieratule! mârâie Bătrânul ţâfnos şi coboară panta împreună  cu   Legionarul. Fostul    Oberst    urcă    înapoi    şi    trânteşte   rezervorul aruncătorului  la  picioarele   Micuţului.

—  Ţi-ai ieşit din minţi, omule? zbiară Micuţul cu reproş. O să găureşti rezervorul lui Adolf, să ştii! O să-ţi taie solda! Şi nu uita că eşti plătit ca un slujbaş de rând, nu ca un ofiţer! Ţi-ar lua un an ca sâ-1 plăteşti. Hai,  saltă-l în spinare si ţine-te de fundul meu! Mergem să ne distrăm niţeluş cu vecinii! Unde-i lepra de profesor? Dacă a fugit, îi vâr în cur băţul ăla de arătat la  tablă!

—  Aici  sunt,  murmură speriat  profesorul,  iţindu-si capul dintr-o  groapă.

—  E-n   ordine,   grohăie   Micuţul   mulţumit.   O   s-o   păţiţi amândoi dacă mă supăraţi. Luaţi muniţia şi daţi-i drumul! Cel mai grav lucru care vi se poate întâmpla este să vă alegeţi cu fundurile  ciuruite  şi  să nu   mai  puteţi  sta  pe  oliţă!

—  Mai   repede,   mai   repede,   eroi   prăpădiţi!   Bătrânul   îi goneşte   nervos.   Haideţi!   Strângeţi   rândurile!   Ţineţi-vă  după tancuri!

—  Cred că ai înghiţit rahat şi ţi s-a urcat la cap, ţipă Porta.

Strânge tu rândurile, dacă ţi s-a urât cu viaţa! Nu vreau s-o păţesc din cauza unui glonţ! Nu m-am oferit voluntar ca să mă las  omorât  de  bunăvoie.

—  Pas   alergător,   pas   alergător!   întotdeauna   fuga   asta blestemată, înjură Micuţul sălbatic   şi se agaţă de cârligul de remorcare al P-4-lui. în curând o să-mi calc pe boaşe! Mi s-au tocit  picioarele  până-n  gât!

Orizontul e în flăcări. Rachetele bateriilor noastre sfredelesc cerul şi „orgile lui Stalin" le ţin isonul.

Mitralierele ruseşti Maxim ne hărţuiesc din spate şi din flancuri. Ne repezim spre ele cu grenade de mână şi mine S, apoi lichidăm supravieţuitorii în luptă corp-la-corp. Totul se

petrece  cât  ai  clipi!

— F.n avânt, marche! Vive la mort! ţipă fanatic Legionarul, înfigându-şi cuţitul maur într-un locotenent rus. Se împiedică de un  cadavru,  zburându-i   Kalaşfiikovul  din  mână.

Strigătele de luptă ale Legionarului răzbat sistematic prin perdeaua de ninsoare.

—  Iar fierbe sângele capiului ăluia de luptător al deşertului! râde   Porta batjocoritor.                                 '

—  E nebun de legat! îşi dă cu părerea Gregor. De ce dracu' se luptă chiar aşa? Nu-1 place nici pe Adolf şi nu iubeşte nici bătrâna   Germanie.

—  Poate că 1-a muşcat o cămilă de cur pe când se fâţâia prin Sahara împreună cu ceilalţi de teapa lui şi îi jugănea pe arabi,  glumeşte   Porta.

Bateriile ruseşti de câmp se pornesc să tragă. Obuzele explodează nu departe de noi, aruncând în aer zăpadă, pământ şi cadavre îngheţate.

Blestemând şi înjurând, ne luptăm cu mormanele de zăpadă; uneori ne scufundăm până la subsuori şi ne eliberăm foarte greu.

Ajungem din nou la şosea, unde facem pur şi simplu piruete alunecând pe oglinda gheţii. Tălpile netede ale cizmelor nu se pot menţine pe gheaţă.

Automatele ruseşti mătură drumul cu rafale lungi, secerătoare^. Grenadele de mână cad lângă noi, scuipând flăcări infernale, înaintăm în salturi lungi; sărim peste un detaşament de infanterişti care stau în zăpadă cu mâinile ridicate, crezându-ne ruşi.

—  Eroii  Fiihrerului sunt niţeluş obosiţi? rânjeşte Micuţul, trimiţând  o  rafală scurtă la  picioarele   unui   Unterfeldwebel.

—  înainte, tovarăşi!  Cel mai direct drum spre casă e via Moscova!  strigă  batjocoritor   Porta.

Cu cazmalele şi baionetele ascuţite, detaşamentul atacă poziţiile ruseşti. Micuţul trimite o rafală puternică în' deschizătura de observaţie a postului de apărare. Dezastrul e înfiorător când gloanţele încep să ricoşeze în adăpostul de beton. Rămân foarte puţini supravieţuitori. Sunt, pur şi simplu, tăiaţi în bucăţi de un foc concentric al proiectilelor.

Arunc o grenadă de mână cu atâta putere în direcţia celei mai îndepărtate cazemate, încât aproape că-mi iese braţul din încheietură. Explozia mă azvârle înapoi cu o forţă incredibilă şi-mi smulge tot aerul din plămâni. Postul e aruncat în întregime în aer şi cade înapoi cu susul în jos. Grenada mea a nimerit, probabil, în depozitul cu muniţii de rezervă.

Suflul îi azvârle în sus pe Micuţul şi pe profesor, după care ii trânteşte în zăpadă.

—  Eşti nebun? zbiară Micuţul, roşu de furie, dezgropându-se dintr-un morman de zăpadă. Nu aşa se umblă cu un explozibil atât de puternic, tembelule! Aproape că mi-au ţâşnit şi cizmele din  picioare!

Apar două tunuri autopropulsate. Cel din faţă se opreşte în vârful unei cazemate şi se roteşte pe şenile, ca un om care-şi striveşte   ţigara   cu   talpa   bocancului.   Lemnul   şi   betonul   se sfărâmă.  Oamenii striviţi urlă, iar tancul îşi continuă dansul până  ce  glasurile  se  sting.

Arunc o grenadă într-un cuib de mitralieră. Schije de lemn sfâşie  aerul. Maxim se răstoarnă, cu ţeava îndreptată spre pământ. Pe radiator   atârnă  rămăşiţele   unui  soldat  rus,  cu  faţa  complet

' sfârtecată. În jur auzim bubuiturile tipice tunurilor de pe tanc. Un Rittmeister, înalt şi slab, cu o bonetă de ofiţer trasă şmechereşte pe ochi, ne supraveghează.

—  Haideţi, haideţi. Nu vă opriţi! Demonstraţi-le că sunteţi soldaţii   Fiihrerului!

—  Şi tu eşti un morman de rahat împuţit, asta eşti! mârâie Micuţul scos din minţi, însă nu suficient de tare încât  să-1 audă Rittmeisterul.

—  Câţi cretini au diaree verbală în războiul ăsta, mormăie Porta, scuipând iritat în urma deşiratului Rittmeister. Deodată, ofiţerul e rănit. Sângele îi ţâşneşte din faţă şi se prăbuşeşte cu un ţipăt ascuţit. Eleganta bonetă i se rostogoleşte pe zăpadă şi se agaţă într-o tufă. Gregor îi ia arma — un Kalaşnikov râvnit de noi toţi. Barcelona rupe o jumătate din plăcuţa de identitate şi o pune  în  buzunar.

—  încă o balegă pe mormanul de gunoi al armatei. Vino, moarte,  vino...! murmură  Legionarul.

Brusc, Leutnant Braun îşi azvârle automatul şi se lasă moale peste cutiile goale de muniţie. Ne oprim şi-1 privim. Se.uită la noi cu_ nişte ochi de gheaţă.

—  în  curând  o  să se-ndrepte către  Soare-apune, rânjeşte Heide,  arogant.

—  Ce  se-ntâmplă aici? întreabă  Oberleutnant   Lowe, care coboară  de  la  grupul  de  comandă,   alunecând  pe-o  pantă.

Heide  arată  spre   Leutnant  Braun,  râzând;

—  Laşitate în faţa inamicului, spune el dintr-o suflare, cu o expresie  sălbatică pe  chip.

—  Iar   începe   ticălosul   ăsta   însetat  de  sânge,  se   răsteşte Micuţul. De ce dracu' nu-ţi scoţi capul mai la vedere ca să ţi-1 găurească  Ivan?

—  Gura!   mârâie   Lowe.  Am  eu  grijă de  asta!   Ridică-te, Braun!   Hai,  omule,  scoală!

Leutnant  Braun priveşte  în  gol.   Pare  că-i  pe  altă  lume.

—  I-a pierit toată vlaga, exclamă uimit Micuţul. N-a mai rămas  nimic din  el!

Lowe   îl  scutură  pe ofiţerul  înmărmurit,  dar fără nici  un rezultat.

—  A luat-o pe scurtătură către Valhalla, asta'e, zice Gregor. dând  din   umeri  cu   indiferenţă.

—  Plecaţi   de^jaici!   ordonă   Lowe.   Lâsaţi-1,   să   se   ocupe medicii  de  el.

Terenul  e  înclinat.   Urcăm   cu  un  efort   inuman.

Micuţul mă apucă de umăr în clipa în care mă dezechilibre? şi încep să alunec într-un hău. Privesc în golul de dedesubt şi mă apucă ameţeala. Răcnind şi înjurând, ne luptăm cu urcuşul şi blestemăm Armata germană cu obiectivele ei cu tot. Germania şi părinţii care ne-au adus pe lumea asta blestemată. Mulţi renunţă şi se lungesc în zăpadă, însă comandanţii de pluton şi de grupă îi ridică şi-i silesc să continue drumul. Heide e din cale-afarâ de zelos. Vocea Iui pătrunzătoare, glacială, răsună în depărtare.

—  închipuiţi-vă, am ajuns aici ca voluntar, mârâie Albert cu faţa îngropată în zăpadă, atârnând de crengile unui tufiş ca să nu alunece pe gheaţă. Asta e pedeapsă de la Dumnezeu. N-ar fi trebuit să mă piş în vinul episcopului din Miinchen. A făcut icter  din   cauza  asta.   Porcul!

Crampoanele de câţârare ale Legionarului, alunecă şi automatul i se rostogoleşte pe pantă, îl priveşte cu tristeţe cum dispare, lăsând în urma sa un nor alb.

Ştim cu toţii foarte bine că, din punct de vedere statistic, e imposibil ca nişte soldaţi din linia-ntâi ca noi să supravieţuiască acestui război. Dar ne-am păstrat speranţa şi suntem recunoscători pentru fiecare zi câştigată, bucurându-ne că încă suntem în viaţă.

Acest atac în care dăm dovadă de un curaj vecin cu nebunia, departe de a putea fi numit chibzuit, nu are absolut nimic de-a face cu eroismul. Este pur şi simplu o luptă disperată.

C'artierul Generai al corpului de armată a primit ordin să ia cu asalt culmile, iar regimentul nostru a primit dispoziţia de a-i izgoni pe ruşi din închisoarea OGPU şi de a se menţine pe poziţie orice s-ar întâmpla. Cei ce ocupă puşcăria de pe deal pot avea controlul întregului sector al frontului. Ne luptăm de aproape patru săptămâni. Ambele părţi au pierdut câteva batalioane, dar nici un soldat german n-a pus încă piciorul înăuntru. De câte ori am ajuns mai aproape de ziduri, am fost respinşi. Se pare ca de data asta trebuie să reuşim. Au fost pregătite pentru atac doua divizii de veterani. Noua ne-a fost anexat un batalion de Pionieri, care târăsc după ei nişte arme

ciudate. Tunuri cu harpoane pentru aruncarea frânghiilor de escaladare a pereţilor închisorii. Acum ne folosim de ele ca să urcăm dealul, care e aproape la fel de înalt ca un munte. Abia apoi va urma cucerirea puşcăriei.

Circulă zvonuri sinistre în legătură cu ceea ce se petrece în închisoarea OGPU. Se spune că înăuntrul zidurilor sunt torturaţi mii de prizonieri. Artileria noastră o bombardează de patru zile şi se pune problema dacă cei dinăuntru mai sunt în viaţă. Julius Heide, care e întotdeauna bine informat, ne spune că e o închisoare veche, care era aici încă dinaintea revoluţiei! Acum, Poliţia secretă din Rusia o foloseşte ca punct de tranziţie, iar prizonierii sunt aduşi de la districtele militare ale Kievului şi Harkovului.

După trei zile de luptă crâncenă, am cucerit o poziţie pe prima culme. Pe jumătate morţi, ne tolănim în tancuri. Plămânii ne dor ca şi cum am fi fost înjunghiaţi cu pumnale de gheaţă. Suntem leoarcă de sudoare, deşi e un frig de moarte.

Leutnant Braun e din nou cu noi. Stă culcat pe spate, clipind des. E ca un mort printre cei vii.

Oberleutnant Lowe, mânjit pe faţă, stă rezemat de un pom care-1 protejează puţin contra vântului tăios. Bătrânul priveşte trist în gol şi îşi umple pipa cu căpăcel de argint. Nu reuşeşte să şi-o aprindă. Tutunul e umed.

Micuţul s-a tolănit pe burtă, cât e de lung, lângă Porta, îi urmăreşte cu coada ochiului pe profesor şi pe fostul Oberst şi pufăie ca de obicei din trabuc.

—  Îi cam ţii din scurt pe ăştia doi, observă Porta, zâmbind din  colţul  gurii.  Că  veni  vorba,  ce-au  făcut?

—  Ce-au făcut, ce-au făcut! zbiară Micuţul răguşit, (îşi suflă nasul  cu   mâna.)  N-au  făcut  nimic!   Atâta le trebuie  să  mai încerce să şi facă ceva! Ia te uită! Să nu-i văd în ochi. Nu pot să suport profesorii! De când am ieşit din Casa ele copii! Atunci am jurat sâ-i las laţi pe toţi pe care pun mâna. Şi tâmpitul de colo e unul dintre cei mai afurisiţi! Spune că e Oberschulrat. El e dobitocul care a intrat în biroul companiei şi a început să turuie cum că el e infanterist, dar de fapt e Obtrschulrat. Şi de aceea ar vrea să meargă cât mai curând posibil la Şcoala de ofiţeri. L-am cerut eu, iar Feldwebel Schluckebier, care nici el nu înghite profesorii, mi 1-a dat. „Şcoala de ofiţeri!" a mârâit el. „îi dau eu lui şcoală de ofiţeri! Până la urmă n-o să se mai aleagă  nici  praful  de  el!".

— Bine, dar cu Oberstul ce-i? întreabă Gregor. Nu e profesor şi există o mulţime de colonei sus-puşi. Amicul nostru Hinka e băiat de treabă, nu?

— Hinka e în regulă, răspunde Micuţul, dar nenorocitul ăsta nu   e.   Chiar   deloc.   Prietenul   meu    

Stabsgefreiterul-rick   din Statul-Major   al   Diviziei   mi-a  povestit  destule  despre  el.   La Sennelager i se spunea „maniacul ucigaş de recruţi". Era cel mai dat  dracului  instructor din   Westfalia si  Renania.  Totuşi,  lista

recruţilor  morţi  a  devenit  brusc mult prea lungă si atunci s-a făcut o anchetă. Până sâ-si dea seama ce se întâmplă, s-a trezit la Germersheim, cu tinichelele de pe umăr lipsă! Totuşi, avea relaţii mari şi a scăpat de plimbarea pe lumea ailaltă cu ajutorul a doisprezece prieteni care să-1 conducă înarmaţi spre pardesiul de scânduri. Amicii ăştia 1-au făcut scăpat în drum spre-cimitir, şi  1-au  trimis  aici, acordându-i şansa să redevină erou şi sâ-si

recapete tinichelele de pe umeri. Schluckebier mi 1-a făcut cadou de ziua mea. Ia uitaţi-vă la el! Nu-i mai strălucesc galoanele în ochi! E carne de tun şi nimic altceva. Dar totuşi a învăţat ceva. A   învăţat   ce   e   un   Obergefreiter!

—  Oricum,  ai  grijă,  îl  avertizează  Bătrânul.  Chiar  dacă  e degradat, are încă relaţii. Şi pe urmă, n-o să fie prea greu sâ-i zboare  cineva  gradele  şi  unui  rahat de Obergefreiter ca  tine!

—  Nu dau nici doi bani pe relaţiile lui, declară Micuţul cu mândrie.   Plăcerea  de  a-1   lichida   merită   orice  sacrificiu!

—  Eşti ţicnit, spune Bătrânul, dând din cap. Până la urma reuşeşte  să-şi   aprindă   pipa.

—   Haideţi,   haideţi!    Ridicaţi-vâ!   Mişcarea!   zbiară Oberleutnantul Lowe. îşi ridică pumnul încleştat, semnul pentru înaintare   rapidă.

—  Iar stă Ivan pitit prin ascunzători, declară Porta, după o oră   în   care  nu  s-a  arătat  nici  picior  de  rus.

—  Nu te lăsa păcălit, îi spune Gregor. Tovarăşul Ivan e cel mai afurisit şi cel mai parşiv ticălos din lume. Tocmai când îţi închipui că 1-a înghiţit pământul, te trezeşti câ-ţi cauţi o bucată de  creier  pe  care  ţi-a  suflat-o javra   de  rusnac.

—  Doaaamne,  nu-mi  place  treaba  asta,  bombăne Albert. Dealurile   astea   nenorocite   pot   ascunde   un   întreg   Corp   de armată, iar noi suntem total expuşi. Până sa ne dezmeticim, o să ne  trezim   pe  cap  cu   un   regiment  întreg  de  cazaci  călare pe gloabe. La dracu'. locul ăsta trăsneşte de duhoarea gloabelor lor.

—  Nu-ţi   plac   caii?   întreabă   Porta.

—  îi  urăsc, mârâie Albert, dezvelindu-şi gingiile ca  un lup întărâtat.   Ţi-am   mai   spus,   bătrânul   meu   a   fost   toboşar   Ia Husari.  Când murea un cal, primea carne pe gratis. Mâncăm carne de cal de două ori pe zi, iar noi, puştii, puteam atât de tare  a  cal  încât  nu  puteam   trece  pe  lângă grajduri  fără să necheze mârţoagele în urma noastră. Caiii, Isuse Hristoase! Cum treci   pe   lângă   curul   lor   ţi   se  şi   băşesc   în   nas!