Claudia Millian-Minulescu

Claudia Millian, poetă simbolistă şi pictoriţă, cea care avea să devină soţia lui Ion Minulescu, s-a născut la 21 februarie 1887, la Bucureşti. A fost fiica unui inginer petrolist şi a unei învăţătoare. Deşi a urmat două facultăţi, de Belle Arte şi de Artă Dramatică, literatura a învins pictura şi scena, profesoara de desen devenind poetă simbolistă. În noiembrie 1906 are loc debutul său literar, în ziarul ploieştean "Lumina", cu poezia "Din trecut". Publică, în continuare, volumele intitulate "Garoafe roşii" şi "Cântări pentru pasărea albastră".
Timp de 34 de ani a suportat o fire clocotitoare, a supravieţuit alături de un temperament vulcanic. Boema, decepţiile, avute în tinereţe îl făcuseră pe soţul ei să fie neîncrezător în dragoste, deşi fără gravitate, fără emoţie, mai curând la nivel anecdotic.
Claudia Millian şi Ion Minulescu au fost două firi diferite. Ea era spirituală şi tolerantă, el era fermecător, teatral, boem, inegal şi avea un temperament de o mare vitalitate. Doar dragostea care-i lega îi făcea să se armonizeze.
Dupa moartea soţului, poeta spera ca gândurile ei să ajungă sus la cer, la "Cavalerul cu grai de mătase" pe care îl iubise o viaţă. "Poate că de pe pajiştea smălţuită a infinitului vei prinde cuvintele mele ca pe nişte boabe de mei, pentru porumbeii cerului".
Claudia Milian-Minulescu s-a stins din viaţă la 21 septembrie 1961, la Bucureşti, în vârstă de 74 de ani. Este înmormântată alături de soţul ei la cimitirul Bellu.


Garoafe roşii

Garoafe roşii, crenelate -
Amfore cu parfum de mosc,
Pecetii de rubin şi sânge -
Eu vă iubesc şi vă cunosc,
Prin voi, garoafelor bizare,
În funduri roşii de corolă,
Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară
Otrăvitoarea ei fiolă...

Eu vă iubesc şi vă cunosc
De mult tulburătorul mosc...
În roşu-apusului de soare
Voi puneţi pete de culoare,
Voi înfloriţi în fundul mării
În lungi ciorchine de mărgean
Şi pe obrajii de ftizie
Muriţi în fiecare an...

Vă poartă-actriţele pe gură
Şi hetairele pe sâni,
Vă leagănă pe coif cocoşii,
Şi-n răni v-au încrustat strămoşii,
Iar eu vă port pe veci în minte,
Vă port în păr şi pe vestminte,
Pe perne de atlaz brodate...
Garoafe roşii, crenelate!

Eu vă iubesc şi vă cunosc
De mult tulburătorul mosc!
Prin voi, garoafelor bizare,
În funduri roşii de corolă,
Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară
Otrăvitoarea ei fiolă...
Prin voi am plâns întâia dată -
Obsesie însângerată!


Voluptate


Nevrozaţilor

Plecaţi spre ţări de voluptate,
Învingătoare de nevroze
Şi de iubiri fatale;
Plecaţi spre zările pătate
De violete echimoze
Şi de motive pale...

Plecaţi departe-n fund de zări:
Acolo unde forma moare
Şi nu-s conture crude;
Plecaţi spre voluptoase ţări,
În care nu-i apus de soare
Şi plânsul nu se-aude...

Acolo unde-n colori şterse,
În armonia de penumbre,
Palpită viaţa întregei firi,
Şi unde-amantele perverse
Visează în alcovuri sumbre,
Înamorate de satiri...

Acolo-s templele deschise
Şi candelabrele aprinse
Cu untdelemn de trandafiri;
Acolo se îmbată-n vise
Fecioarele cu buze-ntinse,
Cerşind nervoasele iubiri!

Acolo-s flori şi poezie,
Şi râs şi cântece barbare,
Şi nu-i femeie să nu crează,
Cu idolatra-i fantazie:
O clipă în beţia care
Omoară, dar reînviază!

În parcul albelor cununi,
În ţara aceea depărtată,
Plecaţi, trişti visători, plecaţi!
Dând foc în urmă la minciuni,
Uitaţi credinţa de-altădată!
Şi-apoi, voi, palizi nevrozati,
Plecaţi!


Toamnă

Te uiţi cum muşcă toamna din verdele pădurii,
Cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă -
Cu leziuni de unghii şi picături de sânge?
Şi-n mine bate-o frunză, ciudată şi firavă,
Ce sub capriciul vremei se leagănă şi plânge...

Simt trupul meu cum soarbe miresmele de moarte
Şi cum îşi distilează parfumul diafan,
Pe mobile şi statui, pe stofe şi covoare,
Şi-ntrezăresc pădurea culcată pe divan,
Alăturea de mine, cum tremură şi moare..

Respiră încăperea arome vegetale:
De paltin, de mesteacăn, de brad şi de arţar...
Iau eu, cu mâini pătate de toamna-nsângerată,
Beau sufletul pădurii şi-aud bătând mai rar,
În peisagiul vieţii, o frunză-ntârziată.


Nevroză

De vrei să nărui fresca femeilor streine,
Şi să trăim o clipă nevroza mea măiastră,
Îţi voi turna fiinţa în plăsmuiri senine,
Dând sufletului aripi de pasăre albastră...

Dând gândului să scrie cântări imaginare
Şi-auzului să prindă poeme negândite,
Vom respira parfumul planetelor bizare,
Cu păsări de lumiă şi flori însufleţite...

Şi când vei fi făptura închipuirii mele,
Când ininitul însuşi va fi spre noi deschis -
Voi îngropa şi timpul, şi spaţiul dintre stele
În forma cea din urmă a straniului meu vis...


Himeră

Şi-acum, de vrei, răspunde-mi, grădină efemeră,
Prin care trece moartea în menuete fine,
Sub formă de femeie, de cântec sau himeră -
Răspunde-mi, mască rece, de ce m-aştepţi pe mine?

Eu nu vreau să beau cântul orbitei obosite
Şi n-aştept gestul milei din vechile icoane,
Nu vreau să-mi dai parfumul miresmelor trezite,
Nici floarea ce sucombă pe torsuri de coloane.

Nu vreau să-ţi fur misterul din ochi şi de pe gură,
Nici să repet cadenţa exodului trecut,
Ci dând nemulţumirii putere de secură,
Voi sparge forma veche a statuiei de lut.