Ştefan Octavian Iosif

S-a născut la Braşov, în 11 septemmbrie 1875, fiind al V-lea fiu al profesorului Ştefan Iosif. Tatăl său, profesor de limbi clasice, cu studii la Leipzig, era director al gimnaziului şi al şcolilor reale din oraşul de la poalele Tâmpei.



Viitorul poet a urmat primele două clase la şcoala de fete din localitate, apoi a trecut la cea de băieţi. Avea vreo 7 ani când Ciprian Porumbescu, profesor de muzică la Braşov, a pus în scenă opereta "Crai nou". Rolurile erau interpretate de profesori ai gimnaziului de sub direcţia lui Ştefan Iosif, iar spectacolele s-au dat chiar în sala cea mare a şcolii. Reprezentaţiile l-au impresionat în aşa măsură pe micul şcolar şi pe colegii lui, încât ceva mai târziu au început să organizeze şi ei, în joacă, spectacole de teatru, interpretând scene haiduceşti pe o scenă improvizată din mesele sălii de desen. A urmat studiile liceale la Braşov şi Sibiu.
Îşi stabileşte reputaţia de poet în epocă prin volumele: Patriarhale (1901), Romanţe din Heine (1901), Poezii (1902), Din zile mari (1905), Credinţe (1905). Din iniţiativa lui Emil Gârleanu, Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din Bucureşti s-au întrunit într-o primă consfătuire de lucru în ziua de 13 martie 1908, alcătuind o comisie provizorie pentru elaborarea statutelor preconizatei Societăţi a Scriitorilor Români. Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel se cunoscuseră la Paris, în 1901, unde se aflau la studii. Temperamente total diferite, aveau totuşi câteva trăsături care îi uneau: amândoi erau poeţi, nutrind o mare sete de instruire şi afirmare literară, şi amândoi erau - structural vorbind - nişte visători şi nişte romantici. Deşi psihologic se deosebeau, în plan mai larg se întâlneau şi se "completau" în chip fericit: pe când interiorizatul Şt. O. Iosif se simţea atras de exuberantul Anghel, acesta din urmă afla în persoana delicatului Iosif un fel de "reper" literar şi temperamental, de care avea nevoie. Fiind şi apropiaţi ca vârstă (Iosif avea 26 de ani, iar Anghel 28), cei doi s-au împrietenit. O relaţie benefică şi pentru literele româneşti. Şi-au luat un pseudonim - A. Mirea - sub care au început să publice lucrări originale şi numeroase traduceri din literatura franceză, ajungând în cele din urma să semneze împreuna celebrul Caleidoscop al lui A. Mirea, volum apărut în 1908 şi comentat de critica şi istoria literară, atât la apariţie, cât şi mai târziu. Din păcate au iubit aceeaşi femeie, pe poeta şi prozatoarea Natalia Negru. Aceasta s-a căsătorit în 1904 cu Şt. O. Iosif, cu care a avut o fiică, numită Corina. În 1910 relaţiile dintre soţi se răcesc şi, în 1911, cei doi divorţează. Şt. O. Iosif moare în spital, la 22 iunie 1913. Natalia Negru se recăsătoreşte în 1911 cu Dimitrie Anghel, care va muri de septicemie în 1914, în urma unei tentative nereuşite de sinucidere prin împuşcare[1], după ce îşi împuşcase soţia într-o criză de gelozie. Natalia Negru supravieţuieşte şi va mai trăi aproape 50 de ani.





Din Paris

I

Visez. Încet se face dimineaţă...
Sus, din mansarda--cuib de rândunică,
Proptit de geam, mă uit în jos cu frică
La uriaşul adormit sub ceaţă.

În purpur mândru soare se ridică,
Luteţiei i-azvârle raze-n faţă!
Ceas neuitat! Privelişte măreaţă!
Aş vrea să zbor prin ferestruia mică...

Parisu-ntreg îmi cântă la picioare.
Şi nu e vis. Trăiesc. Biruitoare
Se redeşteaptă simţurile-n mine...

Ca fluture gonit din floare-n floare,
Alerg pe străzi voios... În seri senine
Stau de poveşti cu stelele vecine...


II

Vuiesc trăsuri, tramvaie, trenuri, care
Se-ncrucişează-n sus şi-n jos. Drumeţii —
Năluci — aleargă ca năvala ceţii
Pe bulevarde-n veşnică mişcare.

Luminile răsar prin galantare.
În praf de aur, din adâncul pieţii,
De pretutindenea beţia vieţii
Înalţă zgomotoasele-i altare.

Mă cred pierdut. În juru-mi râs şi glume,
Şi cântece, şi lume peste lume!
Visez că-not pe-un ocean de spume.

Căci curge-n clocot din ateliere
Potopul viu al gloatei uvriere
În vastele Parisului artere...


Clopotele din Nürnberg

La Nürnberg, în vechiul castel,
Stăteam rezemat de-o fereastră,
Privind cum se-mbracă sub el
Oraşul în negură-albastră.

Şi purpur plutea în fâşii
Prin negura vânătă-a serii,
Pe uliţi străvechi şi pustii
Robite de vraja tăcerii.

Şi cum rămăsesem visând,
Un clopot începe să sune
Aşa de duios şi de blând
De parcă o rugă ar spune...

El sună, şi alte-i răspund
Cântând ca argintul de clare,
Şi-odată s-aude, din fund,
Şi clopotul domului mare!

Şi valuri de-adânci armonii
Plutesc în fantastice zboruri,
Părând că sunt sute şi mii
De îngeri ce murmură-n coruri...

Dar eu, ca furat de un val,
Pierdut în concertul haotic,
Mă văd într-o sală de bal,
O sală-n măreţul stil gotic.
Şi albă ca albul din crin,

Ca umbra din umbră uşoară,
De mine s-apropie lin
O falnică, blondă fecioară.
Eu stau şi de-abia mai respir,

Cuprins de-o sfială stângace,
Dar ochii ei mari de safir
Îmi spun că doreşte să joace.
Şi-ajunge doar braţul să-ntind,

Ea braţu-i pe umăr mi-aşază,
Şi stăm să pornim dănţuind...
Când muzica brusc încetează;
Cu pasul greoi, un străjer

Îmi tulbură singurătatea,
Iar glasul lui aspru: "Mein Herr
Îmi strigă — se-nchide cetatea!"


Artişti

Trei vagabonzi la poartă-mi vin;
Artişti — o mică trupă:
Copiii după ei se ţin,
Şi câinii dau să-i rupă...

Sunt doi micuţi, e mama lor;
Ea, cu flaşneta-n spate.
E-o zi de toamnă, pic de nor,
Dar cât de triste-s toate!

Cu ochii duşi, ca în extaz,
Ea cântă, şi ei joacă.
Îi cade părul pe obraz
Şi praful o îneacă.

Ei joacă, sar şi se-nvârtesc,
Împiedicaţi în zdrenţe;
Răsuflă greu când se opresc
Şi fac la reverenţe.

Întinde piciul istovit
O pălărie spartă:
Comedia s-a isprăvit,
De-acu — la altă poartă...

Pe urma celor ce s-au dus
Vârtej de frunze-aleargă...
Că mulţi mai poartă Cel-de-sus
Pe lumea asta largă!


Basm neisprăvit

A fost o fată de-mpărat
Frumoasă ca o zână...
A fost o fată de-mpărat
Cu ochi vicleni, cu păr buclat,
Cu inima păgână.
Sta visătoare-odată-n prag
Şi-un paj trecea pe scară,
Sta visătoare-odată-n prag,
Şi-n treacăt îi şopti: “Mi-eşti drag,
Mi-eşti drag din cale-afară!î
A doua zi îi iese-n drum:
“Mi-eşti drag cât nu pot spune!î
A doua zi îi iese-n drum,
Şi fuge, izbucnind acum
În hohote nebune...
Iubite, să-ţi mai spun ai vrea,
Cum s-a-ncheiat povestea?
Iubite, să-ţi mai spun ai vrea?...
Dar dac-ar fi povestea mea
În rândurile-acestea?


Adio

Da, mult mai bine ar fi fost
Să fi rămas în sat la noi,
De-ai fi avut şi tu vreun rost,
De-am fi avut pământ şi boi.

Că suntem nevoieşi de tot,
Şi ai fraţi mici, şi sunteţi mulţi...
Muncesc din greu, fac tot ce pot —
Şi tot flămânzi, şi tot desculţi!

Tu eşti mai mare, mai deştept —
Când oi muri, pe tine-i las,
Şi multe de la tine-aştept:
Nădejdea-n tine mi-a rămas.

Noroc măcar dac-ai avea
Să dai de vreun stăpân milos:
Să-mi scrii mereu, cât' ei putea,
Că doar tu ştii să scrii frumos!

Şi-acuma — ochii să-i sărut:
Mergi sănătos şi fii voinic!
Dar stai, o vorb-aş mai fi vrut,
O vorbă numai să-ţi mai zic:

Tot ochii ăştia, amândoi,
Aşa frumoşi, aşa senini,
Să mi-i aduci tu înapoi,
Să nu-i uiţi, dragă, prin străini...