Nicolae Filimon

6 septembrie 1819 ; Naşterea la Bucureşti, drept penultimul copil al preotului Mihai Filimon, paroh al bisericii Enei, şi al Mariei
1821 – Revoluţia lui Tudor, eveniment evocat în romanul Ciocoii vechi şi noi
1829, 13 aprilie – Cântăreţ la biserica Enei; tot acolo îl găsim şi în anii 1841, 1842 şi 1846
1830, 22 iulie – Moare Mihai Filimon, tatăl scriitorului
1831/1853 – Conform spuselor lui Ion Ghica, este corist în trupa Hanrietei Karl şi flautist la teatrul lui Papanicola; aceştia sunt anii în care îşi desăvârşeşte cunoştinţele în domeniul teatrului şi al muzicii, fiind unul dintre primii noştri cronicari muzicali şi teatrali. Ghica îi face acestuia un portret, într-o perioadă când intrase în cercul cântăreţilor de biserică (Anton Pann, Marin Serghiescu Naţionalu): "un copilandru nalt, rumen, sprintenel, cu plete de ţârcovnic"
1848 – Revoluţia burghezo-democratică
1852 – Epitrop al bisericii Enei, funcţie pe care o va avea până la moarte
4 decembrie – „Conţopist” la Departamentul Credinţei
1856, 26 februarie – În cadrul aceluiaşi departament, este ridicat la rangul de pitar
1857, 5 decembrie – Debutează în publicistică la ziarul Naţionalul cu foiletoane şi cronici muzicale: Paralelism între fosta direcţiune şi cea de astăzi; Teatrul italian. Lucrezia Borgia; Teatru italian. Ernani
1858 – Călătoreşte în apusul Europei; evenimentul îi serveşte pentru scrierea operei Excursiuni în Germania meridională
1858, 23 noiembrie – Publică în Naţionalul nuvela Mateo Cipriani sub titlul "Mănăstirea domenicanilor după colina Fiesole", inclusă în volumul Excursiuni în Germania meridională
1859, ianuarie – În acelaşi ziar, apare nuvela O baroneasă de poronceală, inclusă în volumul amintit
1859, 17 septembrie – Numit secretar al Comisiei Documentale
1859 – Moare Maria Filimon, mama scriitorului
1860, ianuarie – martie – Naţionalul publică fragmentele Trei luni în streinătate, apărute apoi în volumul Excursiuni în Germania meridională
1860, ianuarie – martie – În Revista Carpaţilor apare nuvela Friederich Staaps sau Atentatul de la Schoënbrunn în contra vieţii lui Napoleon
1860, ianuarie – martie – Revista Carpaţilor reeditează nuvela Mateo Cipriani
1860, octombrie – Naţionalul publică nuvela Ascanio şi Eleonora
1860, decembrie – Îşi încheie activitatea de cronicar dramatic şi muzical la Naţionalul cu o cronică intitulată Teatrul din Bucureşti. Il Barbiere di Sevilla, melodramă comică cu două acte, poezia de C… muzica de maestrul Rossini. Activitatea de cronicar muzical şi dramatic (1857-1860) îl va ajuta să redacteze ceea ce înseamnă document de epocă în capitolele de mai târziu ale romanului Ciocoii vechi şi noi: Muzica şi coregrafia în timpul lui Caragea; Teatrul în Ţara Românească şi Italiana în Algir
1861 – „Revista Carpaţilor” publică nuvela Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala
1861 – Apare volumul Mateo Cipriani, Bergamo şi Slujnicarii.
1861, aprilie – Cronicar dramatic şi muzical la Independenţa, odată cu cronica la Maddalena, operetă semiserie într-un act, poezia tradusă din limba franceză de G. Curatolu, muzica originală de A. T. Zisso.
1861, noiembrie – Începe o colaborare la revista Ţăranul român a lui Ion Ionescu de la Brad, cu o cronică la piesa Prăpastiele Bucureştilor, vodevil în 5 acte de d. Millo.
1862, ianuarie – Apare în Ţăranul român basmul Roman Năzdrăvan, pentru ca la sfârşitul anului să i se publice şi Omul de piatră şi Omul de flori cu barba de mătasă sau povestea lui Făt-Frumos
1862, mai – Numit şef al secţiei bunurilor la Arhivele Statului
1862 – Revista română a lui Al. I. Odobescu publică în mai multe numere romanul Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică şoareci mănâncă
1863 – Romanul apare în volum
1864, octombrie – Epitrop al bisericii Enei. După o oarecare absenţă, îşi reia activitatea de cronicar dramatic la Buciumul, revista lui Cezar Bolliac
1865, ianuarie – Publică în Dâmboviţa ultimul său articol intitulat Răspuns la critica făcută de P.G. Niţescu revistei noastre muzicale din Monitorul nr. 285
19 martie 1865 – Moare răpus de ftizie. Pentru viaţa şi opera scriitorului portretul pe care i-l face Ion Ghica într-una din Scrisorile sale are o însemnătate deosebită: „Acei care l-au cunoscut pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel şi voios, totdeauna mulţămit cu puţinul ce câştiga prin munca şi talentul său; caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni; ura şi dispreţuia lipsa de demnitate şi linguşirea; modest până a roşi când auzea laude pentru scrierile lui, n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare talent. Literatura a pierdut în el pe unul din luceferii săi”.



Escursiuni în Germania Meridională

- fragment -

Capitolul XXX

Tufă-n frunte, tufă-n pungă


Zică lumea ce va voi, eu susţiu şi voi susţine totdeauna că românul e copilul dracului şi în ceea ce numim spirit sarcastic şi de epigramă, nu-l întrece nici o naţiune.
E de ajuns pentru dânsul să te observe puţin, ca dupe aceea să-ţi spuie curat şi fără multă ceremonie unde te strânge încălţămintea sau cât îţi plăteşte pielea.
Iată un esemplu de ceea ce am zis mai sus:
La 1853, când puterile cele mari ale Occidentului se sileau să puie margini întinderei colosului de la nord, Austria, credincioasă politicei sale tradinţionale de a-şi face interesele prin alţii, intră şi ea în liga occidentală; purtarea ei însă fu atât de dubioasă, că nici una dintre părţile beligerante nu avu curagiu să conteze serios pe promisiunile ei.
Una din consecinţele acestei alianţe fu convenţia încheiată între Sublima Poartă şi împăratul Austriei, prin care cea dintîi autoriza pe cel de al doilea să ocupe Principalele Danubiene milităreşte.
Astfel dară într-o zi cu soare ne pomenirăm cu fraţii austriaci întrând în principate şi traversând păduri imense fără să fie atacaţi de tâlhari, dupe cum erau ei informaţi; iar dupe aceea defilând pe uliţele Bucureştilor cu tunurile lor, cu puştile lor, cu vivandierele şi chiar cu câinii lor.
Am zis că românul este plin de spirit epigramatic; el, dar, care numi pe muscali ţobari şi pahonţi, iar pe turci pilafcii şi salepcii, nu-i veni bine să lase pe domnii austriaci a se plimba prin ţară şi a înfige baionetele în femei şi copii, fără să le atârne şi lor tigva de coadă.
Îi observă puţin şi cât îi văzu că n-au de cheltuială şi umblă pe uliţe cu tufă-n căciuli, numaidecât esclamă, întocmai ca Archimed Siracuzanul: "Am găsit! Am găsit!"
Nu trecu mult şi fratele austriac îşi avea şi el, ca toţi oamenii, epitetul său: "Tufă-n frunte, tufă-n pungă".
Cât despre tufă-n pungă nu aveamce zice decât că e semnificant şi bine aplicat; mai rămânea acume să aflu sensul lui tufă-n frunte.
Întrebai pe soldaţi austriaci, întrebai pe ofiţeri, întrebai chiar pe coloneii lor, dar răspunsul ce-mi deteră era unul şi acelaşi: "Nu ştim, domnule!" sau " Aşa e regula pe la noi".
Se vede însă că era scris să aflu acest secret fără voia mea şi iată ocaziunea prin care l-am aflat:
La 1858 iunie 29 începui călătoria în Germania, dar ca să ajung acolo, căta să trec prin binecuvântatul imperiu al Austriei. Cum intrai în această minunată împărăţie, dedui iarăşi peste faimosul tufă-n pungă, tufă-n frunte. Nu era zi de la Dumnezeu să nu întâlnesc distacamente de croaţi cu frunzuliţa lor de tufă în căciulă.
Secretul tufei se prezintă iarăşi în mintea mea; de astă dată însă curiozitatea de a-l afla trecu peste orice limite; începui iarpşi a întreba şi a cerceta, dar nu putui afla nimic. Părăsii Austria şi intrai în Saxonia, dar şi aci găsii iarăşi frunza de tufă în căciulele militarilor. Abandonai şi această ţară şi trecui în Bavaria, fără să am încă cheia secretului meu.
Mă aflam de trei zile la apele minerale de la Kissingen, la acele minunate ape unde vin diplomaţii din toată Europa de se lecuiesc de târnuielele ce le dă politica.
Într-o zi mă plimbam pe la bariera oraşului; acolo văzui o mulţime de lucrători aşezând arcuri de triumf, bandiere şi luminaţii, care toate prevesteau apropierea unei serbări naţionale sau venirea unui ilustru personagiu la băile diplomatice.
Întrebai pe unul dintre conductorii acelor lucrări şi aflai de la dânsul că toate acele preparative se făceau pentru celebrarea intrării în oraşul Kissingen a maiestăţii sale elenice, ce era să sosească a doua zi la apele minerale.
A doua zi, pe la nouă ore ale dimineţii, eram la porţile oraşului, aşteptând, împreună cu ceilalţi curioşi, sosirea maiestăţii sale elenice.
Priveam din mica mea cabrioletă acea adunătură de popor din toate clasele, cum se mişca întocmai ca o mare agitată de tempestă.
Observai cu râsul pe buze pe ofiţerii de poliţe cum se munceau în darn să puie buna orânduială în acel turbilion de popor plin de vanitate, care, de-ar fi avut conştiinţa dreptului şi a forţei sale, ar fi ajuns de mult timp ori la o mare perfecţiune morală şi socială, sau la cel mai înalt grad al barbarismului.
Din când în când urechea mea era lovită de aspra şi guturala voce a simigiilor bavarezi. Aproposito de simigii. Cronica scandaloasă zice că, pe dată ce fiul regelui Bavariei s-a suit pe tronul Greciei, învăţaţii elini au deschis cosmogoniile şi teogoniile cele vechi, iar mai cu seamă geografie prea cuvioasului arhimandrit Dionisie Piru din Thesalia, apoi prin deducţie în deducţie şi din asemănarea lui Vater cu πατηρ şi a lui Mutter cu Μητηρ, declarară că germanii se trag din pelasgi şi prin urmare din eleni.
După această miraculoasă descoperire, poporul bavarez şi cu cel elin sesărutară şi se îmbrăţişară întocmai ca doi fraţi ce nu s-au văzut de mult timp, iară după aceea încheiară pactul numit Σνμμαχια Και 'Επιμαχια şi ca să strângă bine aceste legături frăţeşti, îşi comunicară unul altuia artele şi industia lor naţională. Nu ştiu dacă elinii vor fi făcut progres în arta berăriei, bavarezii însă au devenit perfecţi simigii, cu deosebire numai că le lipseşte şicul şi ighemoniconul confraţilor lor din Orient.
Să venim la materia noastră.
Cortegiul regal se apropia din ce în ce. În mijlocul splendidei cavalcade erau maiestăţile lor regele Bavariei şi regele Greciei. Privii cu nesaţiu pe maiestatea sa elenică şi îmi făcu o mare impresiune. Pare că-l văd încă cu minteanul muiat în fir, cu fermeneaua tăiată dupe cel mai bun gust oriental, cu fustanela mai albă decît fulgii lebedelor şi cu turiecii cusuţi cu sîrmă de fir. Iată, yisei, Paris Troianul gata de a răpi pe bela Elena!... Iată Ercule auroclavul sfîşiind leul din Nemeea sau struţocamilofulgiîncoifatul Achile ăn atitudine de a omorî pe Ector cu lemnofieroţelita sa dardă! O! cît era de frumos arnăutohainînvesmîntatul rege al Greciei şi cîte dulci speranţe nu conţine în sine acest june erou!... Ca mîine o să-i vază Europa şezînd cu mîndrie pe tronul Lascarilor, Paleologilor, Cantacuyenilor!...
În marele meu entuziasm pentru acest rege ce mă pusese în relaţiune cu eroii cei teatrali al lui Omer, uitasem că mă aflu într-un sat constituţional numai cu numele, iar în fond aristocratic şi pe dată începui a ventula în aer pălăria mea calabreză sau a la Kossuth şi strigai din toată puterea plămînilor: Ζητω δ τονρχοφαγος 'Αναετης 'Ελλαδς.
Nu finisem bine aceste fraze şi simţii o uşurică lovitură pe umeri; aruncai privirea ca să văd pe acela ce mă lovise şi văzui un comisar de poliţie, o ramură din acea blasfemată familie care esersează cruzimea şi barbarismul în numele legii.
- Ce voieşti de la mine, domnule? îi zisei.
- Desigur că voiesc ceva, îmi răspunse el.
- Fii bun de-mi spune aceea ce voieşti.
- Aş dori să ştiu, domnule, de eşti elin ori de altă naţiune?
- Din nefericire nu sunt elin, dar sunt filelin din talpe pînă în creştet şi îţi mărturisesc în conştiinţă sunt în stare să fac orice sacrificiu ca să merit numele acesta.
- Respectez sentimentele dumitale pentru naţiunea elenică, dar cîtă să vă arăt că modul prin care manifestaţi acele sentimentle este contrariu legilor bavareze şi vă îndemn să vă mai moderaţi, căci altfel o să aveţi afaceri dese cu poliţia.
În fine partea principală a cortegiului trecu. Era acum rîndul armatei să treacă si ea. Observai miliţia bavareză şi nu mi se păru urîtă; un lucru numai îi lipsea şi acest lucru cînd lipseşte de la o armată, nu-i mai rămîne nimic.
Dar cît de mare fu surpriza mea cînd văzui că şi ostaşii bavarezi purtau frunză de tufă la căciuli. Pentru numele lui Dumnezeu, zisei, asta este curios! şi voiam, ca niciodată, să aflu secretul tufei cu orice preţ.
Venind către otelul Maulick, unde îmi aveam locuinţa, mă oprii din instinct înaintea unei librării şi începui a revizui cu ochii cărţile puse în espoziţiune.
Între mai multe opere în limba germană şi franceză, văzui şi una în limba italiană, cu titlul acesta: Il paradiso scandinavo, ossia la mitologia degli antichi Germani..
Reflectai puţin, iar după aceea intrai în librărie şi cumpărai acea carte; apoi mă îndreptai către locuinţa mea şi începui a ceti din dînsa.
Această mitologie, ca toate scrierile de felul ei, coprindea o mulţime de detalie relative la naşterea şi întinderea religiunei germanilor antici. În mulţimea aceea de amănunte găsii şi secretul frunzii de tufă, care mă turmentase aşa de mult.
Iată ce ne spuen cărticica despre divinităţile din care se forma teogonia Germaniei antice.
Suprema divinitate a germanilor se numea Wotan, iar în părţile nordului se numea Odin. Acest zeu reprezinta forţa omnipotentă, creatoare şi împărţitoare a tutulor bunurilor, iar mai cu seamă a victoriii şi se considera de popolii ca cel mai suprem bine.
Zeul ce domina peste regiunile norilor şi vărsa pe pămînt ploile, fulgerile, tunetele şi trăsnetele se numea în unele părţi ale Germaniei Donner (tunet), iar în altele Thor. Pe el nu reprezintau călare ca de pe Odin, ci totdauna în căruţă sau pedestru; iar tunetul era socotit ca sunetul ce făcea roatele căruţii sale. Ca arbitru sau rege al tunetelor îl desemnau cu părul roşu, stînd în carul său cu un buchet de săgeţi în mîna dreaptă şi cu un fulger în cea stîngă, din care unul însemna zgomotul trăsnetului, iar cellalt strălucirea fulgerului.
Zeul rezbelului, numit de scandinavi Tyr iar de germanii antici Ziu era foarte mult adorat şi avea zile de celebrare consacrate, dintre care miercurea era cea mai distinctă; el se mai numea li Freyr, dar sub numele acesta avea alte atribute, adică pe acel al creaţiei. În Edda îl vedem depunînd armele şi alergînd după bela Gerdhr, de care era înamorat pînă la nebunie.
Niordhr, zeul vînturilor şi al mărilor era foarte mult adorat de popolii germani maritimi.
Hodhr era zeul forţei materiale şi se desfăta omorînd tot ce avea mai iubit; el fu omorît de Assi.
Hermodr era zeul velocităţei (iuţelei).
Heimdalhr, ce se credea născut din nouă surori, era zeul suprem al muzicei sau Apolon al germanilor.
Forseth era zeul păcii; iar Oegir şi Log, fiii lui Formiotr, erau zei ai destrucţiunei.
Frumoasa Iordh, soşia lui Odin, era Zeia pîmîntului şi împlinea la scandinavi atribuţiile larilor şi penaţilor.
Friga, a doua soţie a zeului cerului, avea dreptul de supremaţie peste toate zeităţile de sex feminin şi era crezută de apărătoarea castităţii. Zeia Hel, reprezentată jumătate albă, jumătate neagră, avea oficiul morţii; Ran, consoarta lui Ogin, zeul mării, locuia în undele oceanului.
Germanii cei vechi avea şi ei spirite benefice şi maline.
Spiritele cele maline se numeau gnomi şi simţeau cea mai mare plăcere de a şicana pe muritori, schimbîndu-le copiii şi punîndu-se ei în locul lor, alteori stricîndu-le semănăturile şi grădinile, iar cîteodată aducînd morburi.
Spiritele cele bune erau de gen feminin şi se numeau walchire.
Ele erau invizibile, locuiau prin selbe, munţi, rîuri şi mări şi erau reprezentate în formă de lebede.
Datoria lor era să stea de faţă la rezbele, ca să aleagă pe eroii ce mureau şi să-i ducă în Walhalla.
Osebit de aceasta mai aveau şi atribuţia de a da de băut zeilor, semizeilor şi eroilor.
Sacrificele germanilor se compuneau din animale şi foarte rar din corpuri umane.
Germanii credeau în recompense şi răzbunări divine; astfel, animale celor drepţi după moarte se strămutau în Walhalla, iar ale celor răi se duceau în Niflheim sau infernul german, unde erau condamnate a se munci în eternitate.
Popolii germani, neavînd templuri, depuneau pe zeii lor în selbe; iar sacrificele se făceau totdauna la rădăcina arborilor, preferînd tulpinele stejarilor secolari, pentru cari aveau o mare veneraţiune.
Cînd germanii se înturnau învingători din rezbele, erau încoronaţi de preoţi sau de sibile cu coroane compuse din frunză de stejar, iar eroii ce cădeau pe cîmpul de onoare erau depuşi pe paturi adornate cu trofee militare şi frunză de tufă şi transportaţi în paradis, unde petreceau în cîntarea cea melodioasă a walchirelor şi adăpîndu-se cu băutura numită meth , ce curgea din ţiţele caprei Heilbrunn.
Iată de unde derivă abitudinea germanilor de a purta tufă în căciuli. Am observat însă că germanii din timpii lui Iuliu Cezar şi ai marelui Hermann erau mult mai conştiinţioşi în întrebuinţarea frunzei de tufă, decît strănepoţii lor din ziua de astăzi.