Françoise Sagan

Născută la 21 iunie 1935 la Cajarc (departamentul Lot), în familia unui industriaş prosper, romanciera, pe adevăratul său nume Françoise Quoirez, a publicat primul său roman - Bonjour tristesse - în anul 1954, la vârsta de 18 ani, sub un pseudonim ales din opera lui Marcel Proust. Cărţile sale, printre care Un certain sourire (1956, Aimez-vous Brahms? (1959), La Chamade (1965), Le lit défait (1977), scrise într-un stil alert şi cu o tonalitate amară, s-au bucurat de un succes deosebit. Temele sale favorite au fost critica vieţii superficiale, atmosfera însorită a locurilor de viligiatură, automobilele rapide, într-un amestec de cinism, sensualitate, indiferenţă şi contemplaţie. Ultima sa creaţie, Derrière l'épaule, apărută în anul 1998, conţine o privire critică a autoarei asupra carierei sale literare.

Françoise Sagan rămâne în istoria literaturii franceze şi în amintirea celor care au cunoscut-o nu numai ca scriitoare, ci şi ca personaj de roman, uneori mai important decât eroii cărţilor pe care le-a scris, o personalitate devenită ea însăşi un mit, a cărei notorietate a depăşit graniţele ţării sale. Ea a marcat generaţia sa nu numai prin romanele scrise, dar şi prin viaţa sa personală, plină de tot felul de excese, care i-au atras neplăceri şi i-au ruinat sănătatea. Cea care, începând cu Bonjour tristesse, a încântat şi a pus pe gânduri o pleiadă de cititori, s-a stins din viaţă în ziua de 24 septembrie 2004, în urma unei embolii pulmonare, la vârsta de 69 de ani.


Bonjour, tristeţe
Editura ProEditura, 2007
traducere de Nicolae Constantinescu
-fragment-

Trăiesc un sentiment necunoscut; melancolia şi moliciunea lui mă obsedează şi ezit să-i dau numele frumos şi grav de tristeţe. E un sentiment atât de complet, de egoist, încât aproape că-mi e ruşine că tristeţea mi s-a părut întotdeauna onorabilă. Cunoşteam doar melancolia, regretul şi, mai rar, remuşcarea. Astăzi, ceva cade peste mine, ca o mătase, enervantă şi molatică, separându-mă de ceilalţi.

În vara aceea, aveam şaptesprezece ani şi eram complet fericită. "Ceilalţi" erau tatăl meu şi Elsa, amanta lui. Trebuie să explic imediat această situaţie, care ar putea să pară falsă. Tatăl meu avea patruzeci de ani şi era văduv de cincisprezece; era un bărbat tânăr, plin de viaţă, şi, la ieşirea mea din pension, cu doi ani înainte, nu putusem să nu înţeleg că trăia cu o femeie. Însă mi-a fost mai greu să admit că o schimba la fiecare şase luni! Dar seducţia lui, viaţa nouă şi facilă, predispoziţia mea m-au făcut destul de curând să admit situaţia. Era un bărbat uşuratic, priceput în afaceri, permanent curios şi schimbător, care plăcea femeilor. Nu mi-a fost deloc greu să-l iubesc, şi chiar cu mult drag, pentru că era bun, generos, vesel şi avea o mare afecţiune pentru mine. Nu-mi imaginez un prieten mai bun şi mai distractiv. Atunci, la începutul verii, chiar m-a întrebat dacă prezenţa Elsei, amanta lui actuală, m-ar fi deranjat cumva în timpul vacanţei. N-am putut decât să-l încurajez, pentru că ştiam câtă nevoie avea de femei şi că, pe de altă parte, Elsa nu ne va obosi. Era o roşcată înaltă, jumătate prostituată, jumătate demimondenă, care făcea figuraţie în studiouri şi barurile de pe Champs-Élysées. Era simpatică, destul de simplă şi fără pretenţii serioase. De altfel, eu şi tata eram prea fericiţi că plecăm ca să facem vreo obiecţie. Închiriase, pe malul Mediteranei, o vilă mare şi albă, izolată, fermecătoare, la care visam de la primele zile calde ale lunii iunie. Casa era construită pe un promontoriu ce domina marea, ascunsă de drum de o pădure de pini; o cărare cobora într-un un mic golf auriu, mărginit de stânci roşiatice, unde se legăna marea.

Primele zile au fost minunate. Petreceam ore întregi pe plajă, striviţi de căldură, căpătând treptat o culoare sănătoasă şi aurie, mai puţin Elsa, care se înroşea şi se cojea, suferind cumplit. Tatăl meu făcea exerciţii complicate cu picioarele ca să îndepărteze începutul de burtă nepotrivit cu înclinaţiile lui de Don Juan. Încă din zori eram în apă, o apă răcoroasă şi transparentă: intram la fund şi executam până la epuizare mişcări dezordonate ca să mă spăl de toate umbrele, de tot praful Parisului. Mă întindem pe plajă, luam o mână de nisip, îl lăsam să-mi curgă printre degete într-un şuvoi gălbui şi plăcut şi îmi spuneam că se scurgea asemenea timpului, că avusesem o idee facilă şi că era plăcut să ai idei facile. Era vară.

A şasea zi, l-am văzut pe Cyril pentru prima dată. Naviga pe lângă coastă la bordul unei mici ambarcaţiuni cu pânze şi s-a răsturnat în faţa golfului nostru. L-am ajutat să-şi recupereze lucrurile şi, râzând amândoi, am aflat că îl chema Cyril, era student la drept şi îşi petrecea vacanţa cu mama lui, într-o vilă vecină. Avea o faţă de latin, foarte brunetă, foarte deschisă, protectoare, care îţi dădea o senzaţie de echilibru, şi mi-a plăcut. Totuşi, fugeam de acei studenţi de la Universitate, confuzi, preocupaţi de ei înşişi, de tinereţea lor mai ales, găsind în ea subiectul unei drame sau pretextul pentru plictisul lor. Nu-mi plăcea tinereţea. Îi preferam de departe pe prietenii tatălui meu, bărbaţi de patruzeci de ani, care îmi vorbeau cu amabilitate şi înduioşare, manifestând faţă de mine o bunătate de părinte şi de amant. Dar Cyril mi-a plăcut. Era înalt şi uneori frumos, de o frumuseţe care dădea încredere. Fără să am, asemenea tatălui meu, acea aversiune faţă de urâţenie, care ne făcea deseori să frecventăm oameni stupizi, în faţa celor lipsiţi de farmec fizic simţeam un fel de jenă, de absenţă; resemnarea din cauza neputinţei de a plăcea mi se părea o infirmitate indecentă. În fond, ce altceva urmărim dacă nu să plăcem? Nici astăzi nu ştiu dacă această înclinaţie spre cucerire ascunde un exces de vitalitate, o plăcere de a domina sau nevoia ascunsă, nemărturisită de autoliniştire, de autosusţinere.

La plecare, Cyril s-a oferit să mă înveţe cum să conduc o ambarcaţiune cu pânze. M-am întors la cină, cu gândul la el, şi am luat foarte puţin parte la conversaţie; abia dacă am remarcat nervozitatea tatălui meu. După masă, ne-am aşezat în fotolii, pe terasă, ca în fiecare seară. Cerul era spuzit de stele. Le priveam, sperând că se vor grăbi să înceapă să brăzdeze cerul în căderea lor. Dar eram abia la începutul lui iulie, stăteau ţintuite locului. Greierii cântau prin pietrişul terasei. Probabil că erau cu miile şi scoteau acel strigăt ciudat nopţi întregi, beţi de căldură şi de lumina lunii. Mi se explicase că doar îşi frecau elitrele una de alta, dar preferam să cred că era un cântec gutural, instinctiv, asemenea acelor sunete ale pisicilor în perioada de împerechere. Ne simţeam bine; numai firişoarele de nisip dintre piele şi bluză mă apărau de asaltul dezmierdător al somnului. Chiar atunci tatăl meu a tuşit uşor şi s-a ridicat în şezlong.
- Trebuie să vă aduc la cunoştinţă sosirea cuiva, ne-a anunţat el.

Am închis ochii disperată. Eram prea liniştiţi ca să dureze mult timp!
- Spune-ne repede cine, a sărit imediat Elsa, întotdeauna ahtiată după mondenităţi.
- Anne Larsen, a răspuns tata, întorcând capul spre mine.

M-am uitat la el, prea uimită ca să reacţionez.
- I-am spus să vină dacă se simte prea obosită de colecţiile ei şi... vine.

Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap. Anne Larsen era o fostă prietenă a bietei mele mame şi avea prea puţine relaţii cu tata. Totuşi, la ieşirea mea de la pension, în urmă cu doi ani, tatăl meu, neştiind ce să facă cu mine, mă trimisese la ea. Într-o săptămână, Anne mă îmbrăcase cu mult gust şi mă învăţase să trăiesc. Îmi stârnise o admiraţie pasionată, pe care o abătuse cu abilitate spre un tânăr din anturajul ei. Aşa că ei îi datoram primele toalete elegante şi prima iubire, pentru care îi eram foarte recunoscătoare. La treizeci şi doi de ani, Anne era o femeie foarte seducătoare, foarte solicitată, cu o faţă frumoasă, mândră şi plictisită, indiferentă. Această indiferenţă era singurul lucru care i se putea reproşa. Era amabilă şi distantă. Totul în ea reflecta o voinţă constantă, o linişte interioară care intimida. Deşi divorţată şi liberă, nu i se cunoştea nici un amant. De altfel, nu aveam acelaşi cerc de relaţii: ea frecventa oameni fini, inteligenţi, discreţi, iar noi, indivizi zgomotoşi, "însetaţi", cărora tatăl meu le cerea doar să fie frumoşi sau hazlii. Cred că ne dispreţuia puţin pe tata şi pe mine pentru că alesesem amuzamentele, frivolităţile, aşa cum dispreţuia orice exces. Aveam în comun doar cinele de afaceri - ea se ocupa de modă şi tata de publicitate -, amintirea mamei şi eforturile mele de a fi la înălţime, pentru că, deşi mă intimida, o admiram foarte mult. În sfârşit, sosirea ei pe nepusă masă părea inoportună, dacă te gândeai la prezenţa Elsei şi la ideile pe care le avea Anne despre educaţie.

Elsa s-a dus la culcare după ce a pus o mulţime de întrebări despre poziţia pe care o ocupa Anne în lume. Am rămas singură cu tatăl meu şi m-am aşezat pe trepte la picioarele lui. S-a aplecat şi şi-a aşezat mâinile pe umerii mei.
- De ce eşti atât de uscăţivă, scumpa mea? Semeni cu o pisicuţă sălbatică. Mi-ar plăcea să am o fată blondă frumoasă şi mai împlinită, cu ochi de porţelan şi...
- Nu asta e problema, am spus eu. De ce-ai invitat-o pe Anne? Şi de ce a acceptat?
- Poate ca să-l vadă pe bătrânul tău tată. Nu se ştie niciodată.
- Nu eşti genul de bărbat care s-o intereseze pe Anne, am răspuns. E prea inteligentă, se respectă prea mult. Şi Elsa? Te-ai gândit la Elsa? Îţi imaginezi conversaţiile dintre Anne şi Elsa? Eu, nu!
- Nu m-am gândit la asta, a mărturisit el. Ai dreptate, e înspăimântător. Cécile, scumpa mea, ce-ar fi să ne întoarcem la Paris?

Râdea încetişor mângâindu-mi ceafa. Am întors capul şi l-am privit. Ochii lui negri străluceau, riduri mici şi comice îi marcau marginile şi buzele i se răsfrângeau puţin. Semăna cu un faun. Am râs împreună cu el, ca de fiecare dată când era într-o situaţie complicată.
- Draga mea complice! a spus el. Ce m-aş face fără tine?

Şi tonul vocii sale era atât de convingător, atât de tandru, încât am înţeles că ar fi fost nefericit. Am vorbit până târziu despre dragoste şi despre complicaţiile ei. Tatăl meu le considera imaginare. Refuza în mod sistematic noţiunile de fidelitate, gravitate, angajament. Îmi explica răbdător că erau arbitrare, sterile. Dacă altcineva ar fi vorbit astfel, m-ar fi şocat. Dar ştiam că, în cazul lui, nu erau deloc excluse tandreţea şi devotamentul, sentimente care i se potriveau cu atât mai bine, cu cât le dorea şi le ştia provizorii. Această concepţie mă seducea: iubiri rapide, violente şi trecătoare. Nu eram la vârsta la care fidelitatea te poate seduce. Cunoşteam prea puţine lucruri despre dragoste: întâlniri, sărutări şi plictis.