Poetul Curţii, foarte apreciat de rege datorită ideilor sale în favoarea politicii reginei-mamă contra hughenoţilor, exprimate în opera sa Discours de la Misère de ce Temps (1562-1563), se va bucura de o poziţie privilegiată: aceea de a sta în dreapta suveranului.
Când în 1547 soseşte la Paris, va crea în jurul său o şcoală poetică, urmând a fi cunoscută în epocă sub denumirea de Pleiada maestrului Ronsard, în care activau Jean Dinemandi, zis Dorat, Pontus de Tyard, şi, nu în ultimul rând, Remi Belleu.
Maestrul Ronsard avea un proiect literar măreţ, La Franciade, o epopee dedicată însuşi regelui, dar, după moartea acestuia, survenită la 1574, poetul avea să îşi piardă întreaga inspiraţie.
În tot timpul festivităţilor s-a aflat la Curte, elogiindu-l pe rege în versuri şi sonete, compuse pe placul invitaţilor. Din nefericire, el nu avea cum să audă aprecierile celor prezenţi, suferind de surzenie.
Aş vrea
Aş vrea, furiş, din dor ce mă-nfioară
Să cad ca ploaia-n picuri, - să rămân
Ascuns în noapte-ntr-al Cassandrei sân,
Când somnu-ncet în ochi i se strecoară.
Aş vrea să fiu un taur şi-n spinare
s-o port, de-ar fi să meargă să se culce
în pajişte, în iarba cea mai dulce,
răzleţ, prin mii de flori, prin încântare…
Vrând patima să uit că mi-i stăpână
aş vrea Narcis să fiu şi ea fântână…
Să poţi în noaptea-n ea să te cobori…
Şi-aş vrea ca noaptea-aceasta să se-ntindă
în veşnicii şi niciodată zori
de zi de deşteptare să se-aprindă.
Moartea Mariei
Cum vezi în creangă roza în haina-i veşnic nouă,
În tinereţea lumii de Mai, prin alte flori,
Şi cerul gelozind-o de viile-i culori,
Când zorile o scaldă cu lacrime de rouă;
Corola-i poartă gingaş iubirea triumfală;
Îmbălsămând grădina cu-arome dulci şi moi:
Dar sub arşiţa dură, sub grindină şi ploi,
Tânjeşte-ncet şi moare, petală cu petală,
Tot astfel în avântu-ţi de-ntâia tinereţe,
Când lut şi cer cinstitu-au suava-ţi frumuseţe,
Ţi-a fost tăiat de parcă al vieţii fraged fir.
La groapa ta primeşte-mi a lacrimii ardoare,
Şi vasul plin cu lapte, şi-acest belşug de floare,
Ca trupul tău să fie şi mort un tandafir
Ferice clipa
Ferice clipa unică din viaţă,
Şi loc, şi timp când ochii-ţi m-au ucis,
Ori barem m-au zvârlit într-un abis,
Şi-acolo m-am făcut un sloi de gheaţă.
Ci drept e că trupeasca trăsătură
O am mereu, dar sufletu-mi fugit
Trăieşte-n tine ca-n sălaş iubit,
Şi m-a lăsat azi singur în natură.
Când galeş uneori întorci spre mine
Focoşii ochi, simt cum îmi curge-n vine
Un râu de flăcări ce-mi dă viaţă iar,
Şi moaie frigul care-n sânge-l port;
Dar uşurarea-i slabă şi-n zadar,
Căci fără suflet eu rămân tot mort.
Iubire ce domneşti în lumea-aceasta largă
Iubire ce domneşti în lumea-aceasta largă
Pe-alei vezi frumuseţea rătăcind? E-a mea.
Nu vezi? Sunt ochii ei ca licăriri de stea,
lumini în templu, lămpi de strajă ca să ardă…
Vezi trupul, chipul ei cât poate să cuprindă
ca frumuseţi resfrânte-n zâmbete din zori?
Şi cugetul nu-i vezi, Domn al destinelor,
în care Dumnezeu se uită ca-n oglindă?
Priveşte-i umbletul, cât e e-ngândurat…
Şi cum te-a-nfrânt când ea cu flori te-a-mpresurat…
Sub pasul ei şi iarba creşte fericită…
Se-aprinde primăvara-ntr-a privirii rază
şi izvorând lumini din faţa îndrăgită
de-i cerul mohorât el tot se-nseninează…
Autorul către cartea sa
Hai, cartea mea, la drum, deschide poarta, hai,
Cu frâul liber treci prin teama din răscruci
Şi mergi cu fruntea sus, şi faima ta s-o duci,
Făcând şi praf cu mersu-ţi în calea care-o ai.
Porneşte, deci, că-aud cum vin din urmă, vai,
Ai mei urmăritori neistoviţi în munci
Şi gata să-mi întreacă şi-ardoarea mea de-atunci,
Când ai la prima cursă înaripaţii cai.
Ba nu, oprim aicea, ca să rămâi ce eşti.
Deşi am foc în sânge, şi-ncă tărie am
În piept şi în picioare, ca să mai pot să-alerg,
Oprim aicea, carte, că-avutul din poveşti
Nu-l vreau, nici supărare la inimă nu am
Când vin şi cântă alţii şi laurii-şi culeg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu