Sully Prudhomme

Rene-François-Armand Prudhomme, s-a născut la 16 martie 1839 la Paris. Încă din adolescenţă era pasionat de ştiinţele exacte.După un stagiu în administraţia uzinei metalurgice de la Creusot şi un început de studii de drept, se consacră literaturii, beneficiind de o moştenire care îi asigură independenţa materială. În cadrul societăţii literare "Conférence de La Bruyère" îşi citeşte primele versuri. Îi cunoaşte pe Leconte de Lisle şi pe José Maria de Heredia.În anul 1865 publică volumul de versuri de factură parnasiană Stances et poèmes. În volumele următoare Les solitudes şi Les Vaines Tendresses, se manifestă un lirism personal oarecum surprinzător la un poet etichetat ca "parnasian". Evoluează către o poezie filosofico-didactică (La Justice,Le Bonheur), caracterizată de Ferdinand Brunetière ca o "încercare laborioasă şi oarecum sterilă de a rezuma în versuri Critica raţiunii pure".
În Le Zénith, preocupările lui Sully Prudhomme (care sunt şi cele ale epocii sale) de a uni ştiinţa cu poezia în numele progresului devin şi mai evidente. Virtuoz al sonetului, al formelor de versificaţie divicile, poetul practică tot mai mult o poezie persuasivă, în care "pledează" pentru idealul său scientist. În 1881 este ales membru al Academiei franceze. În 1901 primeşte Premiul Nobel "ca o recunoaştere specială a artei lui poetice vădind un înalt idealism, perfecţiune artistică şi o rară îmbinare dintre calităţile inimii şi cele ale intelectului". Sully Prudhomme s-a stins din viaţă la 6 septembrie 1907 la Chatenay-Malabry şi este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.




Vasul spart

Vaza und' moare-astă verbină
Cu-n evantai a fost lovită;
Slabă atingere şi fină
Întru nimic dezvăluită.

Dar rana aceasta prea uşoară
Cristalul zilnic l-a muşcat
Un pas nevăzut ce coboară
Încet, l-a tot înconjurat.

Proaspătă apa lin s-a scurs
Şi-al florilor suc a secat;
Nimeni nu ştie cum a curs
Nu-l atingeţi, vasu-i crăpat.

Inima lesna s-a rănit
Tot astfel de-o mână iubită;
Apoi ea însăşi s-a zdrobit,
Floarea iubirii-i ofilită;

Întreagă pare vrând s-ascundă,
Simţind cum creşte şi cum plânge,
Rana ei mică şi profundă;
Lovită e, nu o atinge.


Ideal
lui Paul Sedille

Luna e mare, cerul senin,
Spuzit de stele, pământu-i pal,
De-al lumii suflet aeru-i plin,
Visez la astrul ideal.

Ne este nouă nevăzut;
Dară colind-a ei lumină
Aici de va fi răzbătut
O altă vârstă steaua-alină.

Departe când vă va luci,
Aleasă de stelele firii,
O,ziceţi-i că o iubii,
Voi, fii din urmă-ai omenirii!



Rugă

De-ar fi să ştii ce greu apasă
O viaţă de singurătate,
Pe lângă mohorâta-mi casă
Ai trece poate.

De-ar fi să ştii ce blândă este
În suflet trist o mângâiere
Tu mi-ai privi pe la ferestre
Ca fără vrere.

De-ar fi să ştii ce balsam poartă
O inimă ce-a ta o cheamă
Te-ai aşeza la mine-n poartă
Ca şi o mamă.

De-ar fi să ştii că eşti iubită
Şi dacă-n minte ar fi să-ţi vină
Cum, ai păşi de prag venită
Fără pricină.