Ioan Alexandru

Poetul Ioan Alexandru s-a născut în noaptea de Crăciun a anului 1941, în comuna Topa Mică din judeţul Cluj. După terminarea Liceului „G. Bariţiu” din Cluj Napoca(1962), se înscrie la Facultatea de Filologie din localitate, transferându-se apoi la Bucureşti, unde a absolvit studiile filologice în 1968. A obţinut o bursă Humboldt în Germania, unde l-a studiat pe Heidegger; de asemenea a urmat cursuri de specializare în limba şi literatura greacă şi ebraică, la Freiburg, Aachen şi München. A călătorit în Italia, Spania, Grecia, Israel. Şi-a susţinut teza de doctorat: “Patria la Pindar şi Eminescu” în 1973. În cursul studenţiei a fost redactor la revista “Amfiteatru”. Mai târziu a predat, între altele, cursuri mult apreciate - de limba ebraică veche la Facultatea de teologie din Bucureşti, şi de civilizaţie bizantină la Institutul de arte "Nicolae Grigorescu". După revoluţia din 1989, începând din 1990, a fost şi om politic şi parlamentar de Arad din partea PNŢCD. A debutat cu poezie în revista Tribuna (1960).



Pentru prima etapă a creaţiei lui Ioan Alexandru, marcată de debutul cu volumul Cum să vă spun (1964) şi de Vămile pustiei (1969) / Poeme (1970), criticul literar Mircea Tomuş relevă „motivele de bază“ ale acestei lirici, „tipice poeziei tinere“, adică poeziei generaţiei resurecţionale, antiproletcultiste: «elanurile nestăpânite ale vârstei şi sentimentul acut al generaţiei»; «o sedimentare vizibilă, o preci¬zare matură a gândirii lirice»; «un lirism ponderat, transcriind seriozitatea gândirii, optica limpede, din punct de vedere uman şi social» etc.; în ultimă instanţă, generaţia lui Ioan Alexandru, după cum observă acelaşi critic, «este aceea prin care omenirea depăşeşte războiul; de aici o notă de tragism în destinul ei, dar şi conştiinţa unei răspunderi deosebite în faţa lumii: Pe mine toţi soldaţii lumii, plângând, m-au sărutat, / Şi-am fost găsit în poze prin mii de buzunare, / Cu mii de taţi în şanţuri am fost înmormântat, / Şi moartea mea de-atuncea şi-acuma mă mai doare.» (TCar, 7).
Revirimentul liric datorat poeziei lui Ioan Alexandru, între anii 1965 şi 1970, constă, aşadar, în eliminarea manierismului, prin simpla, dar grava autenticitate a trăirilor mitice ale speţei situate în centrul ruralului său univers familiar, în dinamitarea miturilor spre a li se releva strălucirea inedită a nucleelor, spre a le capta misterul, în dinamitarea conformismului prin puterea metaforei de tip revelatoriu-existenţial, în conjugarea absolutului obsesiv la moduri autentic-vitaliste, cât, mai ales, în conjugarea binomului viaţă – moarte, din panoul central al orizonturilor tuturor lumilor, axă a programului său poetic din această etapă, asupra căreia atrage atenţia şi prin fraza de deschidere a volumului Infernul discutabil, publicat în anul 1966: «Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decât de eroare, de viaţa omului decât de limbajul lui, care poate fi uneori o trădare a faptelor» (AID, 5).
Criticul literar Ion Pop, remarca în acest sens: «Propunându-şi ca obi¬ectiv fapta, împotriva cuvântului, o astfel de poezie va fi expresia unei imense sete de real sau, mai exact, a unei subordonări sui-generis faţă de dinamica realului evocat în dimensiunile sale materi¬ale, haotice.» (PPg, 200).
Criticul Ion Pachia Tatomirescu constată, între altele, că «agrestul cosmos se relevă sinestezic prin trăiri ale originarului, ale miticului, în descendenţa marilor poeţi interbelici ai Ardealului (A. Maniu, L. Blaga ş. a.): Pentru copii mijesc şi se umflă în nori / ţâţele ploii până se mulg de la sine. / (...) / Ugerul lunii pe canale mute / îşi lansează lapţii recilor prunci somnambuli. / Coarnele de taur – burdufe îndesate / cu lapte smântânos pentru copii, / guşa ciocârliei, limpede, de-o spinteci / vei da de pungi sonore de lapte cristalin / din care aerul – copilul dimineţii / îşi suge degetele fluierând. / Cadavrul unui lac nerăcit încă / de îndrăzneşti să-i pipăi rădăcina / palelor re¬flexe, un clei ceros / cum ar fi jalea lumii, / se va vădi ca leacul unic vocilor / încă false de copii. / (...) / Dar limbile clopotelor în delir nu-s altceva decât un fel / de mâini barbare care mulează cerul să îşi / trezească sorii toţi lapţii pentru noi. («Laptele» – AID, 56 sq.)» (TGrp, 427). După acelaşi critic, dincoace de anul 1970, Ioan Alexandru rafinează „geologicul convulsiv“ din creaţia anterioară, alegoricul, elementarul, parabolicul, „problematica fiinţei“ etc., punându-le sub pecetea spiritului, Logosului. „Limbul“ noii etape a creaţiei poetice a lui Ioan Alexandru se revelează în toposul pustiei, al „Pustiei Umblătoare“, nisipos labirint rotativ, „cu dinamica argintului viu“: Cine are Pustia e mort, / Cine n-o are-i steril...; din acest „limb“, lumea se vede ca «o piramidă vie umblând din loc în loc»; limbul / pustia este vehicul al fiinţei şi cunoaşte o serie de metamorfoze în faţa apocalipticului: mai întâi, „pe uliţele omului“: Pustia umblătoare, fiule, drumul îngust / Athosul, cămila prin urechile acului / Am văzut această cămilă vieţuind / Am văzut pustia umblătoare. I-am văzut / Genunchele tăbăcite de-atâtea rugăciuni / I-am văzut trupul deşert strunjit chinuit / Robotit ars de secetă cât un munte ros / De gheara furtunilor Am văzut Pustia / Umblătoare I-am văzut nările uriaşe / Două clopote prelungi... (APT, 17); apoi, nemaifiind «pustie aici pe pământ fiule», Pustia Umblătoare devine: Acest vas cosmic plin de uimire / Pe drumuri înaintând şi întrebând / Muntele fecioarei în mişcare... / (...) / Muntele umblător Muntele sfânt umblă prin lume / A-nceput să pornească de mult a început / Să fie pustia umblătoare / Duhul piramidelor îngerul templelor / Pustiite de mult liturghiile amuţie / Cântul fecioarelor, ruga asceţilor... (APT, 18); şi în ultimă instanţă: Pustia umblă Pustia este grai / Cuvânt necunoscut năuc anume / Neamul lui cât nisipiş pe mări / Se-ntinde fără veste peste lume // Şi când vin zorii şi când e iarăşi cer / Şi când e cerul înspuzit de stele / Atuncea tu Pustie eşti bunul Dumnezeu / Deasupra nefiinţei mele (APT, 22 sq.).
Puternicul filon imnic-aurifer al lui Ioan Alexandru iese la lumină între 1973 şi 1976, prin volumele Imnele Bucuriei şi Imnele Transilvaniei. Cu privire la Imnele Transilvaniei, criticul literar Mircea Tomuş arăta că tot «ce este mai valoros în noua carte a lui Ioan Alexandru este imaginea unei Transilvanii dramatice, pe chipul căreia însemnele unei sublime frumuseţi stau alături atât de firesc încât se resimte comunicarea de adâncime, chiar condiţionarea, cu adâncile răni ale suferinţei ancestrale; un univers rustic aspru, cu dealuri şi munţi bolovănoşi, expresie a dramatismului conţinut, dar şi a unei substanţe cu duritate de cremene, cu vegetaţie frustă, rodind atâta frumuseţe câtă amară esenţă, populat de un soi aparte de oameni, a căror înaltă, pură chemare se decantează dintr-o fiinţă trudită şi noduroasă; viziunea este tot ce poate fi mai opus idilei şi calofiliei; pe treptele tot mai profunde ale unui realism fără concesii, cu note izbitoare amintind curajoasa tuşă existenţialistă, arta lui tinde spre performanţele de simplificare şi esenţializare ale artei primitive în ceea ce are mai autentic»; «şi nelipsind a observa că, pe măsură ce viziunea poetului coboară eta¬pele tot mai cutremurătoare ale acestui infern care este Transilvania suferinţei tragice, din versurile cărţii se ridică, treptat, un sens transfigurator, o aspiraţie spre lumină şi înălţare; oamenii săraci ai acestei provincii sărace şi bogate în acelaşi timp reprezintă o stirpe de profeţi ce poartă în ochii lor iluminaţi flacăra idealului de vechime, continuitate şi unitate naţională: Un singur rost plineşte graiul meu / Încerc să-l spun din nou mai cu tărie / Că neamul meu părinţii din părinţi / Cred în lumină şi în veşnicie; marii apostoli ai neamului aparţin de aceeaşi esenţă curată şi rustică.» (TML, 143 sq.).
Iar aceste calităţi semnalate de criticul Mircea Tomuş persistă şi în „imnele“ consacrate de Ioan Alexandru celorlalte spirituale provincii, „ţări de râuri / munţi“ ale României, sunt caracteristice întregii spiritualităţi geografic-valahice. Se cuvine a se mai menţiona că o serie de „imne“ de Ioan Alexandru se înfăţişează în avalanşele de prospeţime ale sacrului, însă preluând în nobilă ascendenţă spirala ontic-imnologică, de la Sfântul Niceta Remesianu, autorul imnului întregii Creştinătăţi, Te Deum laudamus..., din orizontul anul 370 d. H.; şi o capodoperă a imnologiei Creştinismului, din secunda etapă a creaţiei lui Ioan Alexandru este şi «Lumină lină»: Lumină lină lini lumini / Răsar din codri mari de crini / Lumină lină cuib de ceară / Scorburi cu mi¬ere milenară / De dincolo de lumi venind / Şi niciodată poposind / Un răsărit ce nu se mai termină / Lumină lină din lumină lină // Cine te aşteaptă te iubeşte / Iubindu-te nădăjduieşte / Că într-o zi lumină lină / Vei răsări la noi deplină / Cine primeşte să te creadă / Trei oameni vor veni să-l vadă // Lumină lină lini lumini / Răsari din codri mari de crini... // (...) // ... Deasupra stinsului pământ / Lumină lină Logos sfânt (cf. TGrp, 426 – 429).


Ar fi mai bine

Copac uscat în plină toamnă
Nimeni nu ştie că nu te-ai mai trezi,
Te desfrunzeşti cu cei vii deodată
Dar mort în fiecare zi.

Fluieră vântul prin rămurişul sterp
Ca şi ceilalţi te desfăşori sub stele,
Copac uscat eu nimănui nu spun
Că tu eşti mort în codrul existenţei mele.

Azi-noapte te-am văzut sleit
cum te ştergeai de lacrimi cu degetele goale,
Nechezul unui cal smintit
lovea în scoarţa ta în rotocoale.

Lampa mea stinsă prin geamuri auzea
Ultima rugă îngenunchiată-n zare
Pământul străveziu din tine cobora,
Ardea un plop a primă lumânare.

Până la primăvară nimeni nu va şti
Că tu eşti mort de un amar de vreme,
Pădurarii te vor îngriji
Topoarele te vor ocoli
Norii vor binecuvânta
Moartă neliniştea ta.
Şi tu uscat, încremenit acolo-n zare,
N-ar fi mai bine să-i spunem de-acuma primăverii viitoare?
Văzduh să nu mai împartă
Pentru coroana ta moartă,
Vânturile albastre să şi le retragă
Din căpăţâna asta bolnavă,
Să şi le-năbuşe, cuvânt de cuvânt,
Stelele depuse la temelia ta în pământ.


Întoarcerea poetului

… Trag clopotele-n răsărit, trag clopotele
În Pustie, aici este un singur schit
Şi-o singură împărăţie. Trag clopotele, trag
Clopotul vesnic în Pustie. E numai plâns înnăduşit
În preacurata liturghie. Pustia nu-i
Decât un schit. În noaptea asta
Veşnicească şi clopotele pururi trag
Căci nu-i cine să le oprească.
Eu sunt schitul şi Pustia, eu sunt
Şi clopotul pustiu. Şi cine îmi aude graiul
Rămâne greu, rămâne viu.
Trag clopotele, ard şi plâng. Curg clopotele
În Pustie. Pustia e un clopot orb ce-şi caută
Vederea în Pustie.
O, noapte veşnică, O, răsărit, O, focuri pururi
Fără nume. Trag clopotele negre şi e vânt
Si, cineva se naşte-n lume.
Şi iarăşi clopotele vin cu focurile despletite
Şi se lipesc de capul meu
În graiuri nemaidesluşite.
Pustia este maica celui care umblă
Ca pe uscat pe mare. …


Iubirea

Părtaşi suntem multor iubiri
Una singură e împlinire
Celelalte numai presimţiri
Până dăm în inima de Mire

Impodobit cu-nfăţişarea Lui
Dinspre înviere răsărindă
Pe cât în lacrimile orişicui
Voi răvni iubirea să-si aprindă

Ce exista să iubesc nespus
Oceanul stingerii de sine
Să rodească-n cele care nu-s
Răsăritul ce le aparţine


Izvorul

Izvorului asemeni sunt şi eu
Cutremurat sub stelele de vară
Cu cât e cerul mai făşă de vânt
Cu-arât lăubtrurile mele se-nfioară

Nu dinafară-I zvon ce mă frământă
Nici din adâncuri nici de sus
O ubră s-a desprins din slava
Icoana ei în mine a apus

Din ce în ce sunt cercuri mai adânci
Si mai departe horele pe ape
S-a desteptat în mine un ivor
Ce nu-l mai pot cuprinde şi încape.


Vedenia

Ingerul crin în luminare
Lin arzând se mistui
Nu-l cunoaşte decât ruga
Fecioarei ce-nflori

In albastra înserare
Zborul lui de mir curat
Presimţindu-l-a doar maica
Pruncul când l-a alăptat

Si-n mâinile furtunii
Trăsnetele luminând
Il privii mirat profetul
Din adâncul de pământ

Dincolo de matca firii
De deasupra de izvor
Ingerele se străvede
Har nemuritor