Dan Botta

Născut pe 26 septembrie 1907, la Adjud (Vrancea), Dan Botta (Botha) este descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, strămoşii săi Martin şi Mihail Botha fiind recunoscuţi, la 1579, drept voievozi ai Cetăţii şi Ţinutului Chioarului din Maramureş.
Tatăl scriitorului, Theodor Botha, a fost unul dintre patrioţii care au militat pentru drepturile românilor din Transilvania, fapt pentru care a fost persecutat de autorităţile habsburgice şi a fost nevoit să se refugieze în Moldova, unde şi-a desăvârşit studiile şi a devenit medic. Fiind medic la Adjud, Theodor Botha a cunoscut-o pe Aglaia Franceschi – care avea origine corsicană din partea tatălui – cu care s-a căsătorit.
Dan Botta, fratele scriitorului şi actorului Emil Botta (1911 - 1977), şi-a făcut clasele primare la Adjud, a urmat studiile secundare la Liceul Unirea din Focşani, apoi absolvit Colegiul Sf. Sava din Bucureşti şi şi-a obţinut licenţa în drept şi, în acelaşi timp, în litere tot în Capitală. Dan Botta a mai absolvit şi Institutul de Educaţie Fizică, ca unul care era îndrăgostit de sport, pe urmele idealului antic "minte sănătoasă în corp sănătos".
Prima sa poezie, sonetul "Clopot sfãrâmat" ("după Baudelaire"), îi apare în revista Societăţii de lectură "Ion Heliade Rădulescu" a elevilor liceului Sfântul Sava, intitulată "Ramuri fragede" (anul I, nr. 4, 29 martie 1925, p. 2). Devine, încă din vremea studenţiei, cercetător la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanţe, cu sprijinul lui Mihail Manoilescu. Tot în studenţie începe să colaboreze la diferite publicaţii: Calendarul, L’ Independence Roumaine, Rampa, România Literară, Gândirea.
În 1931 debutează editorial cu volumul de versuri Eulalii, la Editura Luceafărul, prefaţat de Ion Barbu, cu desene de Pierre Grant si cu un portret de Mac Constantinescu.
În vara lui 1932, se află printre iniţiatorii şi participanţii simpozioanelor Asociaţiei Criterion, alături de Petru Cormanescu, Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu. Conferenţiază sub firma Criterionului, dar şi la Radio despre: Conceptele Mediteranei, Pârvan şi contemplaţia istorică, Geniul dacic ân lume, Fântânile mistice ale Luceafărului, Frumosul românesc.
Un volum de eseuri, Limite (Ed. Cartea Românească), îi apare în anul 1936, în anii următori tipărind operele dramatice Comedia Fantasmelor (Ed. "Miron Neagu", Sighişoara, 1939), Alkestis (Ed. "Universul literar", 1939) şi Scenariu pentru un film romantic Sărmanul Dionis ("Gândirea", 1940). Împreună cu Octavian Tăslăoanu şi Emil Giurgiuca, în 1941, fondează revista "Dacia", în care publică articolele "Misiunea romană", "Legea Românească", "Libertatea Roânească", "Instituţiile Romei", "Basarabii: sensul unor mari tradiţii" şi altele.
Începând din 1943, până la instaurarea regimului comunist, lucrează, la început, în redacţia Enciclopediei României, sub coordonarea profesorului Dimitrie Gusti, apoi este directorul general al instituţiei. În această calitate, revizuiesşte şi restructurează, potrivit cu viziunea sa în chestiunile sociale, economice, culturale şi istorice, volumele I şi II; conduce direct volumele III, IV si V (acesta, deicat culturii, a fost tiparit dar n-a mai apărut pe piaţă, regimul comunist dispunând topirea sa şi punerea în rândul publicaţiilor interzise).
În anul 1944, Dan Botta începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteză thraco-romană-bizantină, care durează 14 ani şi însumează 1200 de pagini. În aceeaşi perioadă, scrie ciclul de sonete Cununa Ariadnei şi dramele Deliana şi Soarele şi Luna – apărute postum în Scrieri (Editura pentru Literatură, 1968). Sub comunişti, lui Dan Botta i se interzice să publice literatură originală şi abia la sfârşitul anilor ’60 îi apar traducerile: Regele Ioan de W. Shakespeare (Opere, vol. I Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958), François Villon (Balade şi alte poeme, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958) Oedip Rege de Sofocle şi Troienele de Euripide (Tragicii greci, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958).
Dan Botta a murit pe 13 ianuarie 1958, la doar 51 de ani, în urma unui atac de cord.



Cântul ştimelor mării

În apele noastre
Dorm stele albastre,
Dorm linişti albastre.
Ci vino, ci vino,
Şi fruntea-ţi închin-o,
În pajiştea lină,
În floarea senină,
A apei lumină.
Ci vino-ntre stânci
Dorm stele adânci,
Dorm patimi adânci,
Ci vino să plângi,
Să plângi,
Să te frângi,
Să dormi sub reci maluri,
În foşnet de valuri,
În zvon de cavaluri.

Ci vino, ci vino,
Inima-ţi închin-o,
Patima-ţi închin-o,
Aici gândul moare,
Inima nu doare,
Lacrima nu doare.
Aici toate cântă,
Cântă şi mă-ncântă,
Toate se alină,
În floarea senină
A apei lumină.

Muge-adânc un cerb în codru

Muge-adânc un cerb în codru,
Codrul freamătă adânc,
De vânt crengile se frâng,
Muge-adânc un cerb în codru,
Muge-adânc şi nu e modru
Gândurile să-mi înfrâng.

Muge cerbul singuratic,
Echo duce tânga-i lung,
Glas de bucium lung-prelung;
Peste codrul singuratic
Cade viforul tomnatic,
Nu pot jalea să-mi alung.

Muge-un cerb, Diana Doamna
Lui din ceruri se întristă,
Plânge-n nori ca-ntr-o batistă,
Muge cerbul. Nicicând toamna
N-a mai fost atât de tristă.


Visez un cer tăcut

Visez un cer tăcut, printre mirezme mii,
Visez o mare grea de lunecări albastre,
Visez la zei nespus de trişti şi de târzii,
Tăceri înfiorate, la dragostele noastre;
Visez zăpezi albastre şi magice păduri,
Visez fluide zări încremenite-alene,
Visez la Hesiod, la zei, la trubaduri,
La palidul Orpheu, la mistica Selene.

Mie-dor de nesfârşita lumină din senin,
De înălţimi pe care le-am străbătut în vise,
Bătute de-alizee ce-adie-n cerul-crin,
Mi-e dor de Paradisul pierdut, de largi abise;
Mi-e dor de orice floare strivită în neştire,
Mi-e dor de cântul nopţii ce unduie-n ether,
De chipul tău nostalgic, de-a stelei răsărire,
Mi-e dor de nemurire, mi-e dor, mi-e dor de cer.

Mă-mbată armonia din sferele de-argint,
Mă-mbată floarea tristă şi tristul mărgărint
Al nopţii de azur etern care-nfioară
Pateticul profum al florii de vioară,
În care umbra celor ce n-au fost niciodată
Adie-n văi adânci de haos ce mă-mbată;
Mă-mbăt de ochii tăi, de unduirea mării,
De cântecul Sirenii, de şoaptele pierzării.


Prăpastia din marginea mării

Ea era numai iubire,
Iubire şi dor era ea,
Şi sufletul nostru-n uimire
Iubindu-se, cât se iubea!

Halucinaţi, ochii ei
Iiubire şi dor implorau,
Halucinaţi ochii mei
Iubire-n iubire erau.

Şi-atât era ea pentru mine
Eu însumi, încât mă pierdeam,
Şi uitându-mă însumi pe mine,
Însăşi pe ea o uitam.

Dar într-o zi o părere,
O părere-albastră trecu,
Şi de patima unei himere
Sufletul meu o pierdu.

Iar ea privind stelele caste
Ce ard nemilos depărtării,
Se aruncă-ntr-o prăpaste –
În prăpastea din marginea mării.

Aripile-i nu s-au deschis
Şi-un ţipăt a scos când s-a frânt…
Dar aripile – aşa i-a fost scris –
Nu s-au zdrobit de pământ.

Şi de-atunci ochii mei s-adaste,
Pândind în lumina-nserării,
Trupul ei dus pe prăpaste –
Pe prăpastea din marginea mării.

Când apele-n stânci se izbesc,
Pe aburii lor o aripă,
O aripă şi alta albesc...
Şi trupul ei drag se-nfiripă.

Un ţipăt prelung, răguşit
Răsună. E dulcele-i cânt,
Şi un alcyon a ieşit
De durere cu pieptul în vânt,

Şi halucinaţi ochii ei
Se aprind şi ard vii pe prăpaste
În halucinaţi ochii mei
Ca-n iubirea iubirilor noastre.

Şi aşa tot privesc şi ascult
Până-n zori, şi din zori până-n seară,
Sufletul ei în tumult
Ce apune, răsare, şi iară.

Căci n-am nici dureri, nici nevoi,
Ci doar ochi ca s-o sorb din privire,
Şi-n ce ne priveşte pe noi
Suntem una şi numai iubire.

Ades sub hieratica lună
Ne prindem de mâini şi pornim
Să vântuim împreună
Cu àripi de trist serafim.

Şi să nu credeţi cumva
Că sunt mort sau am fost dat pierzării,
Când m-am aruncat după ea
În prăpastea din marginea mării.


Străinul cu ochi de genune

Treceam cândva călare
Pe-un aspru drum de munte,
Pe triste culmi cărunte,
În lume călător.

Când, ostenit de lunga
Prăpăstioasa cale,
Detei de-o verde vale
Cu chip fermecător.

Se aplecau asupră-i
Pini uriaşi de strajă,
Şi fremăta în vrajă
Un plop sub sure stânci.

Şi-ntunecatul verde,
Şi gloria alpină,
Şi limpedea lumină,
Cântau cântări adânci.

În marginea cărării
O casă se-nălţase,
Şi muşchiul de mătase
Şi vâscul o-mbrăca.

Şi-n şoapta unei muzici
Neauzite încă,
În liniştea adâncă,
O mândră fată sta.

Încet se pleca ziua
Când umbrele se-ntind,
Şi ochi fantastici prind
Să ardă-n geana zării.

Iar ea şedea-n fereastra
Deschisă către cale,
Privind spre verdea vale
Şi plopul solitar,

Şi-şi pieptăna cosiţa
Care-i cădea în unde,
În unde moi, profunde,
Ce străluceau arar.

Iar mâna ei pe fluviul
De unduioase fire,
Pe struna unei lire
Părea a mlădia,

Cu plectrul de ivoriu,
O tristă melodie,
Ce-n luna albăstrie
Ciudată unduia.

Şi iată că un tânăr
Venea cu jalea-n faţă,
Părea-nvelit în ceaţa
De fum a înserării.

El era plin de praful
Cărărilor bătute,
Privirile-i pierdute
În nesfârşitul zării.

Trecu pe sub fereastră
Şi-şi ridică privirile,
Copila-şi torcea firele
Din părul ei de spume.

O întrebă: – «Tu eşti? »
Cu glas din altă lume,
Şopti din nou: – «Tu eşti?»
Cu glasul lui de brume.

Ea-şi pieptăna cosiţa.
La graiul lui nu spuse
Cuvânt, căci nu-l văzuse,
O-nvăluia tristeţea.

Atunci el mă-ntrebă
Cu glasul lui pustiu:
– «Ea este?» – «O, nu ştiu,
E parcă tinereţea.»

Am tresărit văzându-l.
Era – nu ştiu a spune –
În ochii-i o genune
De ceţuri viorii.

Se aşeză pe stâncă,
Plecându-şi capu-n mâni;
În ochii lui fântâni
De umbră scăpărau.

Privea cu ochii ţintă
Spre ea. Mâna-i subţire
Pe unduioase fire
Trecea şi-acum mereu.

Sub ochiu-i fără saţiu
Ea prinse să încetine,
Şi tot mai rar să pieptene
Cosiţa-i, tot mai greu.

O, mâna ei subţire
Ajunse străvezie,
Privind în gol pustie,
Ea zise blând: – «Sunt eu».

Şi nu o mai văzui,
Nu mai era-n fereastră.
Doar luna rece-albastră
Mai lumina în hău.

Dar când pe cal trecui
Atunci! Atunci! Văzui
În negura adâncă
Din ochii de genune
Plutea ca o minune:
Era în ochii lui.

În clipa-aceea vântul
A prins să bată viu,
Cumplitul vânt pustiu,
Şi uşa s-a deschis.

Ferestrele şi uşa
Băteau din aripi bete,
Pornii cu vântu-n plete
În jeliştea de vis.

II

Uitasem toate-acestea,
Când, rătăcind călare
Pe drumuri solitare
De munte, şi lăsând

În urmă bolta plină
De freamăt a pădurii,
Cu fagii ce-i sunt murii,
Intrai bătut de-un gând,

Într-o îngustă vale.
Sub negrul cer nocturn,
Din al Tăriei turn
Lung răsărea Hecate,

Hecate fumegând
De sânge, chip de mort,
În al fantasmei port
De văluri fluturate.

Şi facla-i arunca,
Îşi arunca o zare
Pe trista dezolare
A plaiului şi-a luncii,

Pe care răsăreau
Trunchiate scorburi moarte,
Tentacole întoarte
De rădăcini de pini.

De pini bătrâni, strângând
Un trist pământ avar.
Doar plopul solitar
Plângea printre ruini.

Şi el mi-a fulgerat
În gând o altă vale
Ce-mi răsărise-n cale
Într-o lumină-albastră.

«Acelaş plop, acelaş
Părete-nalt de stânci.
Dar arborii adânci,
Dar casa cu fereastra

De vis, în care-atunci
Îşi pietăna o fată
Cosiţa descântată,
Unde erau? O, spune!»

Zicând aceasta-n sine-mi,
Văzui în dreapta mea
O stâncă, şi pe ea,
Cu ochii de genune,

Învăluit în ceţuri
Străinul! Îngheţai.
Pe-ntunecatul plai
Hecate-şi plimba facla,

Şi-n ochiul său haotic
Sticliră-adânc, hipnotic,
Solemni ca într-o raclă,
Şi arborii, şi casa,
Şi fata din fereastră,
Şi pleata ei măiastră.

Nebun pornii în goană,
Căci lămurisem totul,
Ştiam că totul, totul
Avea să intr-a acum,

Încetul cu încetul
În ochii lui haotici,
În ochii lui narcotici,
În ochii lui de fum.

III

Trecut-am multe nopţi
De veghe, cu-ntrebarea:
Fusese întâmplarea
Aieve, sau un vis?

Şi cum mă rodea gândul
Neîncetat şi chinul,
M-am dus să văd străinul
Cu ochiul larg deschis.

Lăsând în urmă bolta
Adâncă a pădurii,
Ca fagii ce-i sunt murii
Fremătători, intrai

Într-o rovină tristă,
În noaptea fără lună,
Sinistră văgăună,
Întunecatul plai.

Când, despletit în cer,
Un palid meteor
Pluti ca albul nor
Stelar într-un descânt.

Şi-n slaba-i licărire
Văzui acea pustie,
O mlaştină-argintie,
Ce tremura sub vânt.

Am dat să plec, la gândul
Că alta era valea,
Că rătăcisem calea,
Şi-acum era târziu,

Când, dând calului pinten,
În stânga mea văzui
Fantastici ochii lui
Privindu-mă-n pustiu.

Iar mlaştina-ncepu
’N albastra-i despletire
Un cânt de peste fire.
Şi-n ochiul lui mereu

Treceau, pierdute-n brume
Apusurile toate,
Refluxurile toate,
Fantastic mausoleu.

Iar mlaştina undea
Parcă aceleaşi plete
Ale frumoasei fete
Demult pierdută-n soarte.

El mă sorbea-n privire,
Şi-nvins de-o inerţie,
Ciudată letargie,
Am zis încet: – «Sunt eu,

Închide-aripa ta
Şi lasă-te pe ape,
Şi dormi aşa, aşa,
Cu larg deschise pleoape.

E dulce ca un somn
Plutind peste abise,
E neagră ca un somn
Nebântuit de vise.»

Şi-n depărtări imense
Coline vagi şi spaţii,
Sub triste constelaţii,
Se-ncununau în moarte.