Jaroslav Seifert

S-a născut odată cu secolul 20, iar opera sa este reprezentativă pentru acest secol marcat de războaie pustiitoare şi elanuri reînviate, de regimuri totalitare şi mişcări de rezistenţă, de răsturnări politice ce au schimbat faţa lumii.
Jaroslav Seifert intră de tânăr în Partidul comunist cehoslovac: editează jurnale (Rovnost, Srsatec, Reflektor), pune bazele mişcării artistice Devětsill şi, la numai 20 de ani, încredinţează tiparului prima sa culegere de poeme. ,,El este în poezie - se scria la debutul său - cam ce a fost în pictură vameşul Rousseau". În scurt timp devine unul din liderii avangardei cehoslovace. Nu peste mult, însă, această calitate avea să-i fie contestată, ca urmare a excluderii sale din partid, după ce semnase un manifest împotriva tendinţelor de bolşevizare a Partidului comunist cehoslovac. Jaroslav Seifert este în egală măsură adversar al bolşevismului şi nazismului. Acest fapt îl face indezirabil pentru multă vreme. În 1977, alături de Vaclav Havel şi Pavel Kohout semnează Charta '77, faimosul document care punea la îndoială legitimitatea regimului comunist de la Praga, cerând autorităţilor să se conformeze scopurilor şi principiilor Cartei Naţiunilor Unite şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Documentul disidenţilor din Cehoslovacia a produs un şoc în întreaga lume comunistă, fiind un exemplu de curaj civic şi de acţiune politică.
Seifert este unul din acei creatori cărora nu li se poate contesta valoarea, astfel că în perioada deschisă de "primăvara pragheză" i se atribuie titlul de Artist al Poporului şi, pentru scurt timp, funcţia de preşedinte al Uniunii scriitorilor cehoslovaci.
Se stinge din viaţă în 1986, la doi ani după primirea Premiului Nobel.
Există şi un episod românesc al traseului seifertian: în anul 1985, poetul până atunci necunoscut publicului românesc, este prezentat în revista cehoslovacă Orizont, care apărea la Bucureşti, de către redactorul ei şef Paul Lampert. În anul următor, aceeaşi revistă alocă două pagini unui amplu interviu cu marele poet şi versurilor sale "Poem de primăvară", în traducerea poetului clujean Aurel Rău. (Orizont, numerele 36/1985 şi 39/1986)
După 11 ani de la acest prim semnal editorial, marelui poet avea să-i apară şi cel dintâi volum la Bucureşti, prin grija editurii Art, "Toate frumuseţile lumii", o selecţie autobiografică alcătuită şi tradusă de Jean Grosu, cel ce l-a dat cititorului român şi pe nemuritorul soldat Şvejk.



Toate frumuseţile lumii
-fragment-
Selecţie şi traducere din limba cehă de Jean Grosu
Editura Art, 2007



Câte n-a întroienit zăpada

În liniştea adâncă a amintirilor şi, mai ales, când îmi vine să strâng pleoapele cu putere, surprind chipurile atâtor oameni frumoşi pe care i-am întâlnit în viaţă. De mulţi dintre ei m-am apropiat atât de mult, încât o amintire alternează cu alta. Şi mă simt ca şi când aş fi stat de vorbă cu aceşti oameni, cu o zi în urmă.

Şi-acum îmi mai stăruie în ureche râsul fericit al marelui Šalda, vocea ironică a neobositului Toman şi istorisirea calmă rostită de Hora şi, în asemenea clipe, am senzaţia că ar fi, poate, păcat dacă n-aş menţiona măcar câte ceva din cele petrecute în aceste clipe, fie şi o frază fugară sau o poveste scurtă, nu mai lungă decât spui de obicei o anecdotă nostimă. Erau nişte oameni frumoşi şi interesanţi şi mă număr, poate, printre ultimii care întreţineam cu ei relaţii amicale, cu care mă întâlneam şi pe care îi comple tam bine în viaţa literară. Şi care, fireşte, aveam să înregistrez ceea ce a fost dat uitării pentru totdeauna, atunci când şi eu mă voi ală tura tăcutului şi nevăzutului lor corte giu în lumea tenebrelor.

Toţi sunt morţi, dar n-am de gând să oftez, chiar dacă lacrimile, aşa cum spune Juvenal "sunt partea cea mai frumoasă a simţurilor noastre". "Lacrimae nostri pars optima sensus", dacă-mi mai aduc bine aminte din şcoală. Însă n-am de gând să scriu memorii.

N-am acasă nici un crâmpei de hârtie cu date şi însemnări interesante. Şi-mi lipseşte, de altfel, şi răbdarea pentru asemenea scrieri. Şi, aşa se face că nu-mi rămâne decât amintirea. Şi zâmbetul.
La sfârşitul lunii ianuarie a anului douăzeci şi şapte, Hora mi-a adus la cafeneaua Tůmovka o nouă ediţie a volumului său "Un copac cu flori". Data am descoperit-o sub dedicaţia cărţii. Despre ce am discutat atunci, fireşte, nu-mi mai amintesc. Cu siguranţă tot despre cineva care murise. Poate despre Wolker, întrucât în legătură cu poezia lui ne ciondănisem destul în acei ani. La un moment dat, Hora mi-a cerut să-i mai dau puţin cartea cu dedicaţie, pentru ca apoi să-mi scrie pe penultima pagină aceste versuri:

Umbra se întinde peste mormânt
Toboşară a vidului.
Şi morţii sunt geloşi, află!
Iar salcia plângătoare face ţăndări
...cu muţenia ei.

Cei de jos, de-acolo ne bârfesc acum pe noi.

Aceste versuri, pe care Hora, de bună seamă, le-a improvizat mi s-au ivit deodată în memorie, pe când zăceam aproape de o jumătate de an în noul pavilion al spitalului din Vinohrady situat în faţa zidului de miazăzi al cimitirului cu acelaşi nume.

De la fereastra mare a camerei mele, vedeam puzderia de cruci şi pietre funerare, şi trista şi ciudata arhitectură a unui columbar de dimensiuni reduse.

Într-o seară a nins un pic şi zăpada s-a aşternut uşor peste statui şi peste zidul cimitirului, ca atunci când fotograful cu obiectivul gata pregătit mai împrăştie un pumn de făină peste un relief de piatră spălăcit, pentru a face ca trăsăturile ce se risipesc în cenuşiu să capete o înfăţişare mai expresivă.

Seara târziu, când clădirea spitalului se scufundase în tăcerea nopţii, am auzit de undeva, de jos, două glasuri care se contopeau într-o totală discordanţă. Probabil unul dintre medici deschisese prea tare tranzistorul, iar cineva dintre pacienţi adormise şi uitase să oprească instalaţia de radioficare ce fusese introdusă recent în toate saloanele. Vocile răsunau cu putere în clădirea modernă cu pereţi subţiri, ca din adâncuri, dar destul de clar. Eu, fără să-mi dau seama, mă uitam spre cimitir prin fereastra mare cu perdelele trase. Aveam senzaţia că vocile acelea izvorau, într-adevăr, de undeva din pământ, de sub învelişul de ţărână al apropiatului cimitir. Această nălucire am izgonit-o la iuţeală. Morţii tac, şi tac cu o îndârjire înverşunată. Aşa se face că eu voi fi cel care îi va bârfi pe cei de jos. Dar o să-i bârfesc cu blândeţe şi cu dragoste.

Şi, fireşte, mă vor bârfi şi ei pe mine.



Un buchet de violete artificiale

Sunt un om bătrân şi picioarele nu mă mai slujesc. Până nu de mult mă mai duceam să fac o plimbare pe dealul Petřín... Chiar şi iarna străbăteam toată grădina şi nu ocoleam nici măcar tăcuta şi puţin frecventata potecă lăturalnică ce duce spre Sokolovna din Mala Strana. Într-un cot al potecii, cunoşteam un loc unde primăvara înfloreau violetele. Era însă nevoie să te caţeri pe pietroaiele mari ce tivesc poteca, stăvilind astfel alunecarea pământului povârnit. De pe potecă, în sine, violetele nu puteau fi văzute. Dar parfumul lor suav înmiresma uneori obrajii unui trecător.

Cândva, un critic literar mi-a reproşat că în versurile mele mă întorc adeseori la evantai. Reproşul lui era justificat. Uitase însă de violete. Acestea apar şi ele supranumeric în versurile mele. Să-mi fie, totuşi, iertat. Evantaiul şi violetele mi-au fost destinate din anii copilăriei şi eu le-am îmbogăţit.

În anii copilăriei şi adolescenţei mele, parfumul de violete era mireasma preferată. Chiar şi mama care nu era o cochetă ţinea în fundul dulapului cu rufe, un flaconaş ieftin cu acest parfum. Cele două surori ale sale, bogate şi elegante, pluteau pur şi simplu în aroma lui. Pe vremea aceea, moda nu era încă atât de înşelătoare cum e azi, şi nu se schimba atât de des şi cu asemenea repeziciune ca în zilele noastre. Era parfumul stilului secession, care trona atunci peste toată purpura. Şi azi mai simt din adâncul anilor, mireasma dulce a acestui parfum.

Peste drum de ferestrele faimoasei vile Tereza, colţ cu grădina Raiului, se întindea odinioară terenul de sport al echipei S. K. Cehia. Aşa anunţa cel puţin inscripţia de pe zidul îngrăditurii. De mult, se înălţară acolo, în locul lui, blocuri de locuinţe în preajma cărora mocneşte şi acum tristeţea mea. Ce se întâmpla pe acest teren în timpul verii, nu ştiu. Probabil se juca tenis. Iarna însă era acolo un vast patinoar, foarte frecventat. Se întindea exact la hotarul dintre cartierele Žižkov şi Vinohrady. Uneori săream peste balustradă şi mă uitam de acolo, cu plăcere, la acel vălmăşag de oameni chinuitor, veşnic în schimbare şi totuşi mereu acelaşi, o mulţime care, fără nici un rost, dar cu voluptate, dădea târcoale patinoarului.

Încurcându-se unii pe alţii în drumul lor, înscriau în câteva secunde pe oglinda de gheaţă bucuria şi lipsa de griji a clipei respective. Tabloul acesta mă amuza, dar niciodată n-am simţit nevoia să mă cufund în vâltoarea aceea de oameni zgomotoşi.

Până într-o zi, când povestea asta mi-a căzut şi mie cu tronc pe neaşteptate. La poarta patinoarului am surprins într-o zi o fetiţă din blocul învecinat, pe care pusesem de mult ochii şi după care întorceam întotdeauna capul când o întâlneam pe stradă. Locuia cu un etaj mai jos decât noi, şi uneori aşteptam clipe în şir să apară pe palier fundiţa ei roşie.

Când am zărit-o în poarta patinoarului i-am zâmbit. Atât şi nimic mai mult. Am căutat-o cu ochii de pe balustradă, până când i-am surprins piruetele şi curbele gravate cu eleganţă pe gheaţă, şi pe loc m-am hotărât! Am rugat-o pe mama care, foarte binevoitoare, s-a repezit la apropiatul magazin cu articole de fierărie şi mi-a cumpărat de acolo cu câţiva creiţari nişte patine scunde cu cheie. Din cele mai obişnuite şi mai ieftine, socotind că pentru un începător ajung cu prisosinţă. Erau chiar niţel ruginite, dar eu le-am frecat cu glaspapir şi apoi le-am lustruit cu gaz. Abia mult mai târziu am izbutit să capăt altele noi, nichelate, prevăzute cu vârf şi cu ghiventuri fine. Li se spune patine cu "nas". Dar tot cu cheie erau. Le-am atârnat de o cureluşă şcolară cu care legam cărţile, le-am petrecut peste umăr şi am pornit cu ele, ca o vijelie, spre patinoar. Nicidecum spre S. K. Cehia, unde se duceau toţi cunoscuţii din şcoală. De ăştia nu m-aş fi ruşinat prea mult, mi-era teamă însă de o întâlnire cu fetiţa din blocul învecinat. Patine nu pusesem în picioare de când mă ştiam! Ce amărât aş fi apărut în faţa ei!

Pe derdeluş mă încumetasem, ce-i drept, să mă dau mai demult şi destul de frecvent, chiar dacă am căutat mai curând gheţuşurile mai scurte şi mai puţin povârnite. Pe terenul deluros al Žižkovului erau unele derdeluşuri de-a dreptul ameţitoare. Străzile se încrucişau brusc şi de multe ori se întâmpla ca la capătul derdeluşului unii dintre băieţi să fie în pericol de a zbura sub roţile tramvaiului ale cărui şine străbăteau strada. Erau lungi, unele chiar de zeci de metri şi nu era deloc uşor să te opreşti. Gardienii publici sunau adeseori la uşile portarilor, obligându-i să presare gheţuşurile cu cenuşă. Băieţii însă refăceau la iuţeală gheaţa, curăţând pojghiţa alunecoasă cu şepcile sau înjghebând altele ceva mai încolo. În grădina Savarinului de azi era un restaurant. În preajma ospitalierului spaţiu dintre case se înălţau nişte castani. Iarna funcţiona acolo un patinoar, mult mai puţin frecventat. De altfel, era şi cu mult mai mic. Dintre cunoştinţele mele, cu siguranţă, nu se ducea nimeni acolo.

Apariţia mea pe gheaţă n-a fost glorioasă. Nici nu mi-am pus bine patinele pe picioare şi gata, zăceam grămadă. Am încercat în chip şi fel. Am încercat să mă ţin de balustradă, dar degeaba, picioarele îmi alunecau de fiecare dată şi eu cădeam mereu, o dată şi încă o dată. Peste două ceasuri de jalnice tentative, am învăţat cu greu să fac câţiva paşi care, bineînţeles, s-au terminat cu aceeaşi penibilă căzătură. Dacă n-aş fi avut în faţa ochilor chipul drăgălaşei fetiţe înrămat cu zulufi cafenii şi cu fundiţă roşie, aş fi aruncat peste umeri nefericitele patine şi, dezamăgit, aş fi şters-o acasă cât ai zice peşte. Dar ochii fetiţei continuau totuşi să-mi dea ghes, cu o voinţă, ce-i drept, cam firavă şi nestatornică.

Descumpănirea mea neputincioasă era urmărită pe marginea patinoarului de o doamnă fină şi fermecătoare. Era de bună seamă o mămică al cărei băieţel, cam de-o vârstă cu mine, gonea zburdalnic pe oglinda patinoarului. Nici el nu era deocamdată un patinator artistic, nu ştia încă prea multe în privinţa asta, dar pe patine se ţinea destul de bine şi, cu puţină ezitare, a reuşit în cele din urmă să facă turul patinoarului. Când a ajuns la mămica lui, frumoasa doamnă a pescuit din adâncul manşonului ei împodobit cu un buchet uriaş de violete o pralină şi a băgat-o în guriţa băiatului. Pesemne de bucuria reuşitei sale pe gheaţă.

Mă împleticeam cu sfială prin preajma ei şi, de fiecare dată când mă apropiam de ea cădeam şi măturam zăpada ca să ajung pe burtă la picioarele ei. Era aproape ruşinos ce mi se întâmpla. Când am păţit-o pentru a cincea oară, i s-a făcut, probabil, milă de mine. M-a ajutat să mă pun pe picioare. Pe urmă a păşit pe gheaţă şi, apucându-mă de subsuoară cu o mână forte, m-a tras după ea pe oglinda de gheaţă. M-am ruşinat, ce-i drept, un pic, dar doamna s-a arătat atât de amabilă şi mi-a vorbit atât de frumos, încât m-am supus cu plăcere mâinii sale binevoitoare. Picioarele mele i-au mai făcut de câteva ori figuri trupului meu, alunecând de sub el. Superba doamnă mă ţinea cu străşnicie şi, astfel, ori de câte ori cădeam, cădeam cu faţa peste acel uriaş buchet de violete de pe manşonul ei încântător. Pe atunci, acestui accesoriu obligatoriu al vestimentaţiei feminine la vremea respectivă i se spunea "štucel". Cam peste o jumătate de oră m-a lăsat să încerc de unul singur, în timp ce ea stătea doar pe aproape. Cădeam acum mult mai puţin şi, în cele din urmă, am reuşit să străbat cu bravură întreg patinoarul, să-i dau roată de la un capăt la altul. Aveam impresia că se petrece un miracol. Alunecam, ce-i drept, cu prea multă prudenţă, încet, dar, oricum, am bătut gheaţa de jur împrejur şi, de bine, de rău, m-am ţinut pe ea vitejeşte. Când am ajuns în dreptul manşonului cu violete, două degete gingaşe de femeie mi-au strecurat în gură o pralină. Am mai căpătat apoi câteva. Cu ultima pralină mi-a lipit uşor pe gură palma ei caldă, netedă şi mângâietoare. Asta a fost de bun rămas. A plecat cu băieţelul ei, în timp ce eu mă uitam în urma lor cu părere de rău.

A doua zi m-am dus din nou la patinoarul acela. Manşonul cu violete, ce-i drept, nu l-am mai găsit, în schimb am mai învăţat un pic să patinez şi în ziua următoare m-am încumetat să merg la S.K. Cehia. Dar din pricina acelei mâini şi a buchetului de violete, uitasem aproape de fundiţa roşie din părul bălai al fetiţei, până când am uitat-o cu desăvârşire.

Domnule Oldřich Nový, m-auziţi?
Această amintire v-o dedic dumneavoastră şi, cu siguranţă, ştiţi de ce!