ȘerpiiSub falnica desfăşurare de crengi a umedei păduri,
Mă culc în ierburi legănate, şi-n palme tâmplele-mi se razmă;
Şi nu las somnul să mă-nfrângă cu-a buruienilor mireazmă,
Ci lin încep să şuier cântul ce cheamă şerpii lungi şi suri.
Să vie-alunecând subt frunze, cu-ncete mlădieri de ape,
Cu zvârcoliri de-ascunse flăcări verzui, ce-ar tremura sub jar,
Să-ntindă asprii către mine vicleanul cap triunghiular,
În care turburi ochi veghează subt străveziile pleoape.
Cu-o fluierare prelungită începe necunoscutul cânt,
Ce-o să-i adune de departe şi-amăgitor o să-i dezmierde.
Şi ei se vor târâ spre mine pe muşchiul înflorit şi verde,
Ieşind pe rând din întuneric, cum ies izvoare din pământ.
Şi iată că de pretutindeni aud un foşnet de tufişuri;
Erau încolăciţi pe ramuri, ca lanţul iederei vicleni;
Îşi plămădeau prin ierburi crude veninul lor de buruieni;
Dormeau cu apele pădurii, ascunşi sub grelele pietrişuri.
Dar când descântecu-mi departe zvârli întâiul său fior,
Deodată fiecare-n codru lăsat-a cuibul singuratic, -
Şi-nvinşi de jalea prelungită a fluieratului cromatic,
Îşi măsurară-n ritmu-mi straniu, încet, alunecare lor.
Veniţi, o, şerpi târând prin ierburi, pe mlădiosul vostru pântec,
Prin ierburi lungi - ca lănci - prin pietre, al vostru chip de vis!
Veniţi, voi, ce vă-ncovoiaţi, ca lanţuri, de-acum sunteţi înlănţuiţi
De necurmatele cadenţe ce torc nemaicântatu-mi cântec.
Veniţi misterioşi şi falnici, voi, fermecaţi de-un glas străin!
De-acuma zvârcolirea voastră numai la ritmul meu se schimbă
Și fără vlagă e-mpotrivă-mi primejdioasa voastră limbă,
Ce ca o floare otrăvită înalţă-amarul ei venin.
Eram prin ierburi lungi culcată şi v-aşteptam cu ochi de pândă
Ş-acum voi mi-aţi adus întreaga putere-a tainicei păduri,
Şi viclenia-i mi-aţi predat-o cu-nşelătoare cotituri;
Iar fluierarea mea, de-acuma, se schimbă-n cântec de izbândă.
Mă reazăm de-un copac, ş-acolo aştept tot neamul vostru-nvins,
Să mi se-adune la picioare cu trupuri agere de spadă,
Să-nalţ, încolăcind pe braţu-mi, sălbateca mea pradă
Şi-n cingători însufleţite să las să-mi fie brâu-ncins.
Făr’ de putere împotrivă-mi, pădurea-ntreagă-mi este roabă,
Ea, ce mă-nlănţuia cu aspra-i mireasmă şi cu teama-i grea,
De-acum împărăţia-i toată de teamă şi fior e-a mea,
Şi-nveninata-i vrăşmăşie e cucerita mea podoabă.
PloaiaAzi am văzut, înfiripată, ființa ploii mlădioase :
Avea o haină cenușie și foșnitoare de mătase.
Purta pe umeri mii de lanțuri subțiri, până la brâu,
Dar le zvârlea pe rând, în treacăt, pe apa turbure din râu.
Și de inele fără număr îi erau mâinile-ncărcate,
Și le scotea, pe fiecare, și le zvârlea pe lac, pe toate.
Lângă răzoare, prin grădină, trecea foșnind de-atâtea ori !
Și răsturna cu poala rochii, pe brazdă, proaspetele flori.
În urmă străbătând orașul, sub mâna–i geamurile toate,
Sub coardele de apă fură în mii de harfe preschimbate.
Dar ploaia cea strălucitoare, pe umăru-i, ca un urcior,
Întunecat și plin de apă, purta neistovitul nor.
Și-n oate inimile noastre, pe rând, trecând ca un paharnic,
Turna ca-n cupe fără număr, dintr-însul, plânsul cel zadarnic.
PovesteValea-i potop de viață
Și cerul de lumini,
Vântu-i un zbor de fluturi
Ce bate prin grădini.
Izvoarele se-aruncă
Frângând în val sclipiri,
Din crâng se-nalță-n ceruri
Un cor de ciripiri.
Doar codru-n părăsire
De mult rămas-a mut:
Din el un brad și-o plută
În lume s-au pierdut;
Bradul, catart pe valuri,
Și pluta verde-o barcă –
S-au dus, s-au dus departe,
Să nu se mai întoarcă.
Daca Eminescu ar fi avut o sora cred ca as fi stiut pana acum.Ai ales niste versuri impresionante.Felicitari.Nu am mai citit ''Serpii'' din liceu. M-ai dat gata!
RăspundețiȘtergere