Şerban Foarţă

Poezia lui Şerban Foarţă
de Ilie Constantin


Şerban Foarţă (născut în 1942) trezeşte în comentatorul poemelor sale un fel de nerăbdare: aceea de a mai avea de aşternut, el însuşi, oarecari băgări de seamă, în ciuda dorinţei resimţite de a cita, cu nesaţ! Fiindu-mi drag să scriu despre poeţi, cu iluzia de a-i înţelege binişor, nu mi-a trecut niciodată prin gând să mă mulţumesc cu ceea ce găseam eu a cogita despre ei, ci m-am sprijinit cu sârg pe propria lor exprimare.

Pentru a-l ispiti pe lector, reiau celebra Balada baionetei din Bayonne, din volumul Simpleroze (Editura Facla, Timişoara, 1978). În ea, găsim deja, cum e firesc în creaţia poeţilor de această anvergură, toate seducţiile şi arta lui Şerban Foarţă: “Olanda vine din Olanda,/ caşmirul vine din Caşmir,/ că ni s-a ofilit ghirlanda,/ cu toate astea, nu mă mir.../ ...Am mai dansat o arleziană,/ a mai căzut un batalion:/ sclipea-n Artois o arteziană/ şi-o baionetă, la Bayonne.// De la Berlin venea berlina/ şi indigoul de la Ind;/ iubea Marcel pe Albertina/ şi era foarte suferind.../ ...Şi ne-a cuprins indiferenţa/ şi-a mai pocnit câte-un balon:/ sclipesc faianţele-n Faenza/ şi baionetele-n Bayonne.// Voltaire dormea într-o volteră / şi, între timp, filozofa,/ a mai trecut de-atunci o eră,/ a mai căzut câte-o sofa.../ ...De ce se clatină iatacul/ şi cad ghiulele pe balcon?/ Opriţi, opriţi, opriţi atacul/la baionetă, la Bayonne!// ÎNCHINARE:/ A mai trecut o belepocă;/ adio, domnule baron!.../ ...Sclipeşte-n soare, echivocă,/ o baionetă, la Bayonne.”

Găsesc, în mare, mulţumitoare prezentarea lui Şerban Foarţă în Dicţionarul Scriitorilor Români (Editura Fundaţiei Culturale Române, tom II, pp. 287-289), semnată I.C. (nu, nu sunt iniţialele mele!): “poezia sa proteiformă ia naştere sub mirajul sonurilor, al voluptăţii împerecherii vocabulelor mânuite cu maximă dexteritate”. Ultimul termen, dexteritate, îmi pare teribil de restrictiv, căci poetul nu “mânuieşte” materialul verbal, ci intră într-o fantastică rezonanţă cu cuvintele, participă intim la jocul de viziuni şi de semnificaţii conţinut de ele. Este un prodigios Proteu luând forme multiple, de peisaj, fiinţă vie, obiecte ale civilizaţiei şi vieţii de toate zilele, mii de lucruri care ar trebui să sufoce pagina – dar ea rămâne aerisită, netă, plină de viaţă!

Printre elegantisimele culegeri publicate de Şerban Foarţă la Editura Brumar din Timişoara se află Un castel în Spania pentru Annia (în 1999). Poemele au fost scrise cu un deceniu mai devreme, destinate odraslei unor prieteni – Annia – care, la mai puţin de patru ani, identifica lesne tablouri celebre. Mici reproduceri exigente stau faţă în faţă cu versurile – negreşit, lisibile şi la vârste mici, dar încă mai pline de miez la maturitate. La pagina 18, regăsim un “Portret de bărbat citind” de Hans Memling; alături, iată incitaţia intelectuală a poetului: “N-ai vrea să ştii, şi tu, ce carte,/ de care nu se mai desparte,/ citeşte acest vrednic domn,/ uitând de masă şi de somn?/ La pagina vreo patru sute,/ privirile i-au fost cusute/ cu aţa literelor mici/ ca nişte rânduri de furnici./ Ţesut în scumpa terfeloagă,/ El, unul, pare că se roagă... (...)”

Tot în 1999, a apărut la Brumar volumul Şalul, e şarpele Isadorei – şi el o reeditare, prima apăruse în regia autorului la Editura Litera, în 1978. Nu rezist plăcerii de a cita dedicaţia în versuri mie acordată: “Amicului Ilie Constantin,/ coautor al micului destin/ al celui care,-ntr-un amurg de pluş,/ i-a recitat, aproape clandestin,/ sonete, pe terasa «Pescăruş»”.

Mic, destinul lui Şerban Foarţă? A d^autres! Mie îmi pare unul din cele considerabile din poezia română de azi (verbul a considera cuprinde sintagma sidera însemnând stele la plural – deci “a privi luând ca repere stelele”)! Recitarea de pe terasa “Pescăruş“ a avut loc prin anii 1970-71, nu mă îndoiesc că i-am vorbit şi eu în versuri proprii. “Aproape clandestin” (rimă plăcută la “Constantin”, cel care, nu peste multă vreme, avea să-şi întârzie reîntoarcerea de la Paris cu aproape trei decenii...) vrea, cred, să spună că, pe atunci, Şerban Foarţă era cunoscut îndeosebi ca istoric şi critic literar, poezia sa abia începea să se reveleze.

As al versificaţiei de o halucinantă dificultate, pe care o pliază surâzând voinţei sale, el se pasionează de holorime, “în speranţa de a suprima (nepedepsit) aerul dintre cuvinte”... Iată un scurt eşantion:

Ce înger mântuie,-n ev, roza

din coloritul nul, mai ştiu.

Dincolo, ritul nu-l mai ştiu:

ce înger mântuie nevroza



când lacrimile,-n harpe, trec

un sânge ca de nalbe terne?

Un sânge cade-n alb, - eterne,

când lacrimile-n har, petrec?

În alt mod, într-o naraţiune lirică armonioasă (Postludiu: Tretievo Dekabria 1926), Şerban Foarţă scoate din uitare sinuciderea prin “şase mici sâmburi de revolver” a enigmaticei Galina Benislavskaia, iubită/ prietenă devotată a lui Serghei Esenin (sinucis prin spânzurare cu un an înainte), pe mormântul acestuia: “Când amor nu mai e/ ne rămâne sub cer/ o Promenade des Anglais,/ un hotel Angleterre.// Unii mor când vor ei,/ ceilalţi nu-şi cunosc ora;/ pentru blondul Serghei/ moare nu Isadora.(...)// În decembrie,-n trei,/ zi înscrisă cu dalta,/ pentru blondul Serghei/ sinucide-se alta.”

Şerban Foarţă - fascinat, evident, de şarpele şi eşarpele Isadorei Duncan -, insistă asupra pieirii ne-notorii a acestei “alta”: “Unii mor când vor ei,/ alţii, când bate ora,/ unii mor ca Serghei,/ alţii, ca Isadora.// Nu mi-i gându^la ei/ ci la Ea. (Mă asculţi?)/ Unii mor când vor ei./ Ceilalţi, nu. – Cei mai mulţi.”

Perfect de acord cu concluzia poetului, mă întreb dacă logica sa este bună. Ei (adică Esenin şi Isadora Duncan) constituie, tocmai, neasemănarea – de altfel, marcată de strofa precedentă; Galina moare când vrea ea, ca şi Serghei, în amintirea lui. Rămâne dansatoarea americană, care piere în 1929 – victimă a unui accident: lunga sa eşarfă ce flutura în vânt pe o şosea din preajma Nisei se prinde într-o roată a automobilului deschis, sugrumând-o. Destui poeţi au cântat acest sfârşit neobişnuit.

Teribilul şal apare încă de la început; chiar a doua zi după formarea la Moscova a cuplului Esenin-Duncan, Isadora se produce înaintea unui grup de prieteni într-o compoziţie a sa, Apaşul şi femeia – un dans în care ea era apaşul, iar victima feminină era... eşarfa! S-ar zice că lucrurile se “răzbună”, sau pun capăt unei intimităţi umilitoare. Maxim Gorki nu gusta modul de a dansa pe care Isadora Duncan l-a impus lumii, şi o spune cu o aciditate misogină, insistând asupra diferenţei de vârstă (ea avea aproape douăzeci de ani mai mult decât blondul Serghei): “Dansul ei înfăţişa parcă lupta între povara anilor şi sforţarea corpului ei răsfăţat de glorie şi de dragoste”.

În poezie română contemporană, (Editura revistei Convorbiri Literare, Iaşi, 2000, vol. I, p.477), vorbind despre Şarpele şi eşarpele Isadorei, Gheorghe Grigurcu îl situează pe Şerban Foarţă în descendenţa lui Macedonski şi Ion Barbu. El caracterizează această producţie poetică: “printr-o calofilie fanatică, dusă până la o delirantă pedanterie” şi “un hiperrealism (textualist, gramatical)”, considerând-o, global, o “încercare anteică”.

O desfătare intelectuală este şi cartea Caragialeta (Ed. Brumar, 1998), cuprinzând fermecătoare parafraze intime, la înălţimea autorului îngânat. Cu cât cititorul e mai împătimit de I. L. Caragiale – şi suntem legiune în această stare! – cu atât mai tare va iubi darul lui Şerban Foarţă. Ne trezim fremătând nu la viziuni de tip cosmogonic, la metafore nemaiîntâlnite, ci la impulsul de a ne amesteca printre locuitorii caragialeşti – moşii, contemporanii şi, poate, nepoţii noştri! –, recunoscându-i şi răspunzându-le. La paginile 9 şi 10, o defilare de prăvălii (din Momente?) încearcă, irezistibil, să definească existenţa: “Viaţa-i o iaurgerie”, ...o tutungerie, ...o simigerie, ...o boiangerie, ....o bragagerie, o...toptangerie (“mai tot anul/ târgui din toptangerie/ cu toptanul”), pentru a conclude, fin politic: “O sufragerie-i viaţa;/ sufragiul/ nu-i universel, dar piaţa,/ piaţa este”.

Volumul Spectacol cu Dimov (Editura Vinea, Bucureşti, 2002) evocă lumea literară românească, de prin 1968 până prin 1987, centrat pe iradierea spirituală a unui om de excepţie. La pagina 14, mă încearcă un frison retrospectiv din cele cu care erau darnici Dimov şi Ţepeneag, fascinaţi de contemplarea sfidătoare a verticalei: mersul în picioare, în echilibru, pe balustrada balconului – la etajul nouă, deasupra bulevardului Ştefan cel Mare! Prozatorul descrie strania atracţie într-o schiţă de tinereţe: “O luai încet pe pervazul de chihlimbar al străzii”. (Pervazul străzii desemnează ameţitor funambulismul din vis!) “Trebuia să fiu atent, fiindcă era alunecos şi, din cauza reflectării haotice a caselor de pe margine şi a verdelui atotstăpânitor care-i mângâia suprafaţa, înşela ochiul şi minţea piciorul”.

Iată ce resimte Şeran Foarţă faţă cu temeritatea angoasantă a celor doi şefi ai curentului oniric: “Or, domnul Leonid/ în blocul-stup, la catul IX,/ privind, ca într-un glob de rouă/ sau prin ocheane-ntoarse, strada/ cu lungi tramvaie, dedesubt,/ şi-ncălecând cu gând abrupt,/ el şi cu Ţepe, balustrada,/ adepţi ai unui joc extrem,/ dar îndoielnic, de-a suspansul,/ de care, încă mă mai tem,/ cum funambulului, balansul/ i-l simţi de parcă-ai fi chiar tu/ pe sârmă, nu altcineva, -/ Dimov, e limpede că nu/ prea avea chef de cinema,/ pe pânza lui rulând alt vis...”

Prin comparaţie cu “ruleta rusă” pe balustradă din care Dimov şi Ţepeneag au scăpat cu viaţă, pare-se în câteva rânduri, Şerban Foarţă minimalizează (la pp. 15-16) un alt joc “de-a cine stă în echilibru”, practicat de el şi Virgil Mazilescu, unde luarea de risc era redusă: “Eu şi Virgil aveam un joc/ de un cu totul alt calibru,/ mai neriscant, mai nătântoc,/ mai compatibil cu un claun:/ de-a cine stă în echilibru,/ mai mult, pe bietele picioare/ din spate ale unui scaun!”

E o amintire de prin 1968, o aflăm la finele poemului consacrat încercărilor la care era supus lemnul modestei mobile: “Cam pârâia la-ncheieturi/ sub greul inşilor maturi/ care eram, - când da în copt/ recolta lui şaizeci şi opt.” Recolta era, desigur, cea a verii cu pricina, dar şi a poeţilor pe cale de a se afirma – Mazilescu şi Foarţă aveau pe atunci douăzeci şi şase de ani...

La pagina 17, ne opreşte în admiraţie o holorimă de antologie:

Adie liniştea de seară

sub luna-n rozalb: astru pal;

sub luna-n roz, albastru-pal

adie-l liniştea, deseară,



ca în Virgiliu. – Beau amar

şi cred că lacrimile n-au gust;

şi cred că lacrimile,-n august,

ca în Virgil, iubeau amar.



Ultimele două versuri parafrazează, desigur, sintagma din Vergilius: sunt lacrimae rerum (citată şi de Al. Andriţoiu: “au lucrurile lacrimi ca-n Virgiliu”, de Dan Laurenţiu şi de alţii). Notasem pe pagină, că Şerban Foarţă este adroit comme un rhetoriqueur – iscusiţii maeştri ai versificaţiei care au dominat prima jumătate a secolului XVI francez. Retrag cele notate, el este cu mult mai bun, în condiţia sa de poet autentic, pe deasupra superiorităţilor de stihuire!

Un poem – la fel de fără titlu ca restul sumarului – este închinat, la pagina 24, nuanţelor luminii bucureştene, a căror bogăţie trezeşte intense ecouri sufleteşti în Dimov, ca şi în autorul volumului; există o poantă în final, delicată şi mişcătoare, dar, pentru a ajunge la ea, Şerban Foarţă mai avea de construit un adevărat “edificiu de lumină” (“şi-i o lume în lumină/ nesperat de-adevărată”, spune Nichita Stănescu): “Lumina albă, în reflux,/ filtrată printr-o copertină,/ ca să nu doară la retină,/ făcea cleriere, de un lux/ sau doi, pe pavilionul tern/(ca într-un pod cu obosită/ şindrilă, prin a cărei sită/ făinurile zilei cern)/ al unei mici grădini (cu hălbi/ de bere lâncedă, pe mese,/ cu straturi de cârciumărese/ şi-n spate, prăfuite nălbi (...)/ lumina ce cădea,/ cu ţârâita, pe beton,/ ca şi-n unghere, borţi şi nişe,/ făcea, acolo, luminişe,/ mai fiecare în alt ton, -/ spre însetarea lui Dimov,/ ce-mi spune, după nu-ş’ce văst-a:/ “Vi-l dărui dumneavoastră, p-ăsta!”/ şi-mi pune-n palmă unul mov.”

Deci, între doi domni, poeţi, într-un peisaj propice familiarităţii de berărie, unul îi oferă celuilalt... o fâşie din spectrul solar, lumina fiind filtrată de copertină în culorile fundamentale.

La paginile 29-30, o naraţiune deloc veselă (arestarea unui profesor biolog de către poliţia politică; dar în laborator se afla doar un colaborator, student din anul IV – nu altul decât tânărul Dimov, care e luat în locul celui căutat) se transformă într-un spectacol feeric. Plinătatea spunerii, cu graţie şi măestrie, redă admirabil reveria viitorului (sau deja formatului) poet în faţa acvariilor. Materia verbală este modelată cu o neverosimilă înlesnire, ce sfidează gravitatea – vorbesc, bineînţeles, de conţinutul grav al povestirii. Care nu ar putea fi cea a unui bijutier îndârjit, ci expresia de sine a unui poet inspirat.

Ce contemplă iminentul arestat?: “Zigzagul unui peşte/ de forma calului de şah;/ sub clopotele verzi, meduze” – (“meduzele când plimbă sub clopotele verzi”, Ion Barbu este citat, cu un surâs complice!) – “ca-ntr-un harem de patru sute/ de hurii-al unui padişah,/ turbanul căruia,-n volute,/ aduce cu un nautil; (...)/ măşti, figuri,/ ochi, ochelari, oceli sau guri/ cu palpi, de eremiţi paguri,/ care squatează vile vide/ de gastropozi; armuri livide,/ tentaculi, cili, câte-un guvide/ mai dezolat; lungi trene, branhii/ când spastice, la ceas de-ananghii,/ când petulante şi-n erupţii/ cromatice, în prag de nupţii;(...)”

Mă opresc – ca să nu citez întreaga carte! – la un poem ce-i reuneşte pe Leonid Dimov, Şerban Foarţă şi mopete. Nu se întâmplă nimic excepţional, dar cât de vie îmi pare insignifianta scenă, şi cu cât miez este prezentată, parcă în glumă, lumea poeziei lui Mircea Ivănescu!: “Pe domnul care-şi face pete/ pe mâini (când scrie), pe Mopete/ l-am cunoscut (când da să urce,/ noi coborând) în prag de lift./ Ploua cu ace de molift/ şi n-ar fi vrut să ne încurce/ pe mine şi Dimov, cu care/ ar fi făcut o patrulare/ prin ploaia de a cărei apă/ se apăra prin ridicare/ de guler şi prin două sticle/ de amprentabile bezicle./ Era-nsoţit de-o groasă mapă/ cu poesii, mai vechi, mai nouă,/ în care, îndeobşte, plouă/ şi-n care el, pe larg, descrie/ cum e pe cale să le scrie/ într-un poem care transcrie,/ în şiruri paralele, ploaia,/ sau cum se aşeza să ningă/ şi fulgii ezitau în aer/ mai înainte să ne-atingă(...).”

...Ba, nu: musai să zic o vorbă şi despre poemul de la pagina 53, unde asistăm la o reacţie de disidenţă politică scriitoricească, abia schiţată dar neîndoielnică, şi care putea atrage represalii, prin 1981. La o conferinţă a “breslei condeierilor”, un trimis al lui Ceauşescu le aduce acestora mesajul Şefului. Cei prezenţi, unii sub ochii vigilenţi ai altora, “răpăie vânjos” aplauze la diverse, frecvente, pasaje. E periculos să rămâi aşezat atunci când sala se ridică, “spontan”, în picioare, ca un singur om, pentru a se lansa în ceea ce Dan Laurenţiu numea: “aplauze furtunoase, degradate în ovaţii”.

Or, iată: “Dimov nu s-a mişcat din scaun/ şi,-n veşnicia unui greu/ minut rapsodic, a stat ca un/ sfinx împietrit, - sunt martor eu/ ce m-aşezasem lângă el/ (şi-a trebuit să fac la fel).” De la poetul care fusese prins, prin 1949, pe cale de a urina pe soclul statuii lui Stalin de la Herăstrău, reacţia de “sfinx împietrit” nu constituie o surpriză. Admirabilă este expedierea între paranteze de către Şerban Foarţă a propriului său curaj: “şi-a trebuit să fac la fel!!

(articol preluat de la http://www.romlit.ro/poezia_lui_erban_foar)


Amicul X

Unul ca mine,
un I.L.C.,
nu e un cine,
este un ce;

greu e, pe umăr,
să-ţi cari nimicul:
eu sunt un nr.
într-un matricol;

eu sunt o literă, -
dacă mai sunt,
căci, când au venitără
‘n recensământ,

au fost în tot locul,
prin mahala,
cu terfelogul, -
la mine, ba!

Şansa mea este
amicul X
ce,-n orice chestie,
intră la fix;

el e un omni-
scient, şi-un atu
are: cu domnii
mari, e pertu.

Eu beau dintr-o cană
groasă şi albă,
o marghilomană;
el cere o halbă;

or, cum o cere,
după ce m-a ochit,
e o plăcere
să i-o achit!

El (simplu): “Vin
de la Marghiloman.”
EU: “Ei?” El: “Amin!
E la aman.”

Eu (să-i fac cheful):
“Şeful ce zice?”
El: “Nu-l ştii pe şeful?”
Şi: “Salve, amice!”

îi zice cutăruia
dintr-o trăsură,
barbeta căruia
e mai mult sură, -

care se uită
‘n gol, ca prin sticlă,
la X “ia te uită,
ce senil e Costică!”

“Arion?” zic; “Nu, zice
El. Ollănescu, -
mi-a zis să-i dau bice
lui Take ” “Ionescu?”

“Mda, zice X
Îl prinz cu-o chichiţă
şi-i zic: Dăduşi chix,
dragă Tăchiţă!”

Eu: “Şi decretul
asupra lefilor?…”
El (în secretul
tuturor şefilor):

“Aş! Lupt în van
cu Alexandru ”
“Marghiloman?”
“Da, frate; şi, tandru,

privindu-mi în cană:
“Băiete, zice,
o marghilomană!
Plăteşti tu, amice.”

Apoi, demisumbru:
“Cu metal, nu mă-ncumet,
dom’le, să umblu, -
mi-e frică de tunet.”


Fabula rasa

Cică nişte fără-saţ
Duceau lipsă de-antebraţ,
Şi-au rugat un râu cam bleg
Să le dea un braţ întreg.
Râul, bifurcat ad-hoc,
Juca noaptea cazacioc,
Neştiind că malul vlah
Nu văzuse propriu-i crah.
"Ecologi! O, ecologi!
Strigă el, pus în dârlogi,-
Nu mai trageţi vreo nădejde
Că mai are balta peşte."
Ecologii scot din mâl
Babiţe de Cernobîl,
Şi exclamă cu dichis:
"Serveşte-te de Green Peace!"

Morală
Bîstroe sau pelicanii.


Viiaţa lumii

Tare ne zgîndără
soartea cea luzără:
unde mai sîntără
ăia dă fusără?

Mult au mîncatără,
mult au băutără,
mulţi le-au cîntatără
din alăutără.

Laur şi iederă
pă frunte-şi pusără,
aiere-şi deteră
pînă apusără.

Lidăr sau lidără,
căşile,-n jenăre,
le-au învelitără-n
postăre, benăre, -

pe care vîntu le
rupe sau zgîndără,
neîntrebîndu-le
ce-or fi făcîndără

ăia dă-şi pusără
mutra pă dînsele...
Soartea cea luzără
ne toacă pînzele, -

tare ne zgîndără
şi ne tot buzără:
p-unde mai sîntără
ăi dă tot fusără?


Pasărea Phoenix

Iată că renaşte cel ce, singur, are
harul de-a se-ntoarce,
curăţit prin, mare,
flacără; de Duhu', cel hrănit cu-ambrozie,
'n vârf de chedru verde: cumpănă şi osie,


nouă ani de-a rândul; după care nouă,
penele-i se împlu, matinal de rouă...
...După care, toaca bate,-mi intră,
preajma-nmiresmând-o,-n vrednica incintă;


vine de se-aşează pe jertvelnic, arde
'n repede lumină de văpăi înalte:
ca să-l afle-aurora iarăşi viu şi fraged!...
...El, pe-a cărui piatră nu e scris:
HIC JACET


Pastel

Asaza-te sub micul cais
si ninsa lasa-mi-te, pana,
pe ochi, pe gura si pe mana,
va stapani culoarea weiss,
precum si-n parul tau de lana;

caci, nu uita, mai am o caisa
'n camara noastra de pe Rin,
cu lungi lulele si cu scrin,
cu sase farfurii de Meissen
si-o cadra a lui Crist, cu crin.