Tudor Arghezi

S-a născut la Bucureşti. Numele său adevărat este Ion N. Theodorescu: pseudonimul său, Arghezi, provenind, explica însuşi poetul, din Argesis-vechiul nume al Argeşului. Alţi critici vorbesc despre unirea numelor a doi mari sfinţi eretici, Arie şi Geza.
1880, 21 mai- Vede lumina zilei, la Bucureşti, Ion N. Theodorescu.
1891 - 1896- Cursurile liceului Sf. sava.
1896 - Debut literar sub influenţa "magistrului" Alexandru Macedonski, în "Liga ortodoxă", semnând Ion Theo.
1900 - 1904 - Poetul e câţiva ani călugăr la Cernica. În romanele sale mărturiseşte că nu era foarte atras de cariera de călugăr, căci autorul ciclului Psalmilor era un eretic şi nu un spirit mistic. Recurge la acest refugiu mai mult din comoditate, unul din unchii săi fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. În romanul "Cimitirul Buna Vestire" va parodia cu sarcasm toată această lume.
1905 - 1910- Călătorie în străinătate. Puţin timp la Paris, apoi la Mănăstirea Cordelierilor, unde e asaltat să devină catolic. Plictisit de insistente, se mută la Geneva, unde scrie poezii, asistă la cursurile Universităţii şi, ca să-şi câştige existenţa, lucrează într-un atelier dinţi de aur, inele şi capace de ceasornice.
În 1909, vizitează Italia.
1912 - 1916 - Revine în România. La "Facla", "Viaţa românească", "Teatru", "Rampa" publică versuri, pamflete, articole polemice ş.a.
1918 - 1919- În timpul realizării României Mari, e închis doi ani, împreună cu 11 ziarişti şi scriitori (între care şi Ioan Slavici), la penitenciarul Văcăreşti, acuzat de trădare, pentru că se pronunţase pentru neutralitatea României.
1927 - apare cu mare întârziere prima sa carte de poezii "Cuvinte potrivite".
1928 - sub direcţia sa, apare ziarul "Bilete de papagal".
1929 - Prima sa carte în proză "Icoane de lemn".
1931 - Placheta de versuri "Flori de mucigai" legată, ca şi "Poarta neagră", de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proză "Cartea cu jucării", inaugurând o direcţie secundară în creaţia scriitorului, ce va continua, mai apoi, cu volumele ştiute de şcolari: "Cântec de adormit Mitzura", "Buruieni", "Mărţişoare", "Prisaca", "Zdreanţă" ş.a. Manualele şcolare cuprind multe creaţii destinate copiilor.
1934 - Romanul "Ochii maicii Domnului" (dragostea maternă şi devotamentul filial). 1935 - "Versuri de seară"
1936 - "Cimitirul Buna-Vestire", roman
1939 - "Hore", volum de versuri
1942 - Romanul "Lina", de fapt un lung poem în proză
1943 - sub genericul "Bilete de papagal" (ziarul "Informaţia zilei") publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliţie. La 30 septembrie, apare excepţionalul pamflet "Baroane", atacând pe ambasadorul german von Kilinger. Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e închis la Bucureşti şi în lagărul de la Tg. Jiu.
1944 - Iese din lagăr.
1948 - apare în ziarul PCR Scânteia în patru episoade celebrul articol al lui Sorin Toma intitulat "Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei", în care, printre altele, acuzând pestilenţialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancţionează un "urât mirositor vocabular". Articolul se încheie cu o veritabilă ameninţare cu moartea. Scriitorul va fi interzis imediat dupa publicarea acestuia şi se retrage din viata publică în casuţa lui de la Mărţişor unde supravieţuieşte din vânzarea cireşelor!
1952 - 1967- Poetul este "reabilitat" treptat, la sugestia lui Gheorghiu Dej, este distins cu premii şi titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani.
1966 - se stinge, răpusă de cancer, soţia sa de o viaţă, Paraschiva.
1967 - Moare şi el, fiind înmormântat, alături de Paraschiva, în grădina casei din str. Mărţişor.


Aşteptare

Toată ziua-n drum mă uit
Şi-aştept ziua ca să uit.
Va veni ori nu mai vine?
Au trecut opt vremuri pline
Şi soroc după soroc.
Îl aştept să-şi facă loc
Sau prin apă, sau prin foc.
E un drum,
Ori o pârtie de fum?

Vezi că mi-a făgăduit
C-o să vie negreşit,
Nu mi-a spus cu gura lui,
Ci cu a ghiocului.
Toată lumea grăitoare
Având gura în zăvoare,
Am crezut ghiocului,
Lacătul norocului.

Noaptea ochii nu-i închizi
Colcăiţi ca de omizi.
Auzi fagurii din stup:
Se răscoc şi, plini, se rup.
Omul tace, gândul umblă
Ca un hoţ prin grâu şi umbră
Şi-asculţi gândurile-n şoapte,
Târla lungă-n pas de noapte.


Adame

Atît e numai mîna, de apucat şi dus?
Nu. Ea-ntăreşte graiul şi spune ce-ai fi spus,
Mai limpede, şi vorbe de nu ţi-au mai rămas
Ori n-ai, grăieşte mîna cuvîntul fără glas.
Că gestul, în tăcere, acoperă şi are
Aceleaşi înţelesuri la sute de popoare.
S-ar fi ales de tine ceva, Adame, ciung?
Ai fi putut răzbate un drum atît de lung,
Dacă-ţi lipsea, din toate, un simţ, neprihănitul
Cercetător uşure şi ager, pipăitul?


Caligula

Dorm în umbră legănate lebezile-n puf de undă,
Cuiburi albe, perini albe, printre stele furnicar.
Cîte-o stea însingurată cată-n aripi să se-ascundă
Cîte-o lebădă-şi îndreaptă capul, ca un nenufar.


De pe pod, la miezul nopţii, le aruncă mîna bună
Pîinea, ce nutreşte truda şi trudeşte visătorii.
Mîini, lăsaţi-le flămînde să se-acopere cu lună;
Lebezi, aţteptaţi ca pîinea să v-o dea semănătorii.


Stea cu stea pe-ntinsul undei liniştite pun cleştar
Şi printr-însul zugrăvite lebedele par şi luna.
Plîngeri de viori şi fluier cad în lac mărgăritar
Şi se-aud din depărtare lovind unda cîte una.


În palatele aprinse, cu balcoane şi unghere.
Liturghia bogăţiei are şi-astă-seară loc.
Cine-a scris, în ce odaie, fără pat şi fără foc,
Imnul ăsta de izbîndă, de iubire şi durere?


Folosiţi-vă de cîntec, de lumină şi de taină,
Cupe omeneşti de goluri, pline-n viaţă cîte-o clipă.
Şi cenuşa prin văpaie se-nveşmîntă cu o haină
Şi găseşte ca să cadă înapoi, un fulg de-aripă.


Cîntecul, lumina, taina, unda,- ntinsurile-albastre,
Noi le ţinem, noi le strîngem, cei căzniţi, urîţi şi goi.
Temeliile veciei orice-aţi face-s ale noastre.
Voi, întoarceţi-vă veseli şi slăviţi, întru noroi.


Testament

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte
Decât un nume adunat pe-o carte.
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci,
Suite de bătrânii mei pe brânci,
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi,
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acuma întâia oară,
Sapa-n condei şi brazda-n călimară,
Bătrânii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni,
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane.
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.

Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere.
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.

Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi cu preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Şi izbăveşte-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din pădure
Şi dând în vârf ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slova făurită
Împerechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte,
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.


Clopotele

Sunaţi de seară ca-ntr-o dimineaţă
Parcă sunaţi din altă viaţă
Dintr-un văzduh, ce părea pierdut
V-ascult şi v-am recunoscut.

Nu ştiu ce chin mă ia şi mă frămîntă
Cînd iar v-ascult cum vocile vă cîntă
Nu vreţi să staţi pe loc puţin,
Să mă gîndesc ce-i, alean ori chin?

Muncesc în mine aripi să-ncolţească
Dintr-o pruncie îngerească
Şi neputînd ieşi, la cer, să bată
Mă doare carnea-n umeri sângerată.
Vecernia uitată de la toacă
Aş vrea să sune şi aş vrea să tacă
Şi nu ştiu.