Daniel Turcea

Poetul Daniel Turcea, un model de convertire şi de trăire duhovnicească

Paula Sabău

Sâmbătă, 10 Mai 2008


Daniel Turcea este un mare poet creştin, despre care s-a scris mult prea puţin. El reprezintă un model de convertire, dar şi de trăire intensă a credinţei şi a spiritualităţii creştine la Mănăstirea Cernica, unde şi-a petrecut utimii ani din viaţă. Curajul şi demnitatea de care a dat dovadă în faţa unei crunte boli care l-a doborât „în floarea vârstei“ arată întregii lumi un creştin care a înţeles în profunzime planul divin şi rostul omului pe acest pământ.

Creaţia poetică a lui Daniel Turcea, împletită cu destinul tragic, unic în felul său în literatura noastră, reflectă o perpetuă zbatere între trup şi suflet. Pornit din Târgu Jiu sub aripa ocrotitoare a visului brâncuşian, poetul ţinteşte spre culmile virtuţii şi ale devenirii.

„Entropia“ şi „Epifania“ sau drumul de la pământ la cer


Naşterea fusese de ajuns pentru ca poetul să-şi extragă seva din infinita rugă încremenită în piatră, din iubirea pecetluită de „Poarta Sărutului“ sau poate din înţelepciunea „Mesei Tăcerii“, din apele repezi ale Jiului sau din crestele înzăpezite ale Parângului. Le va fi purtat în suflet toată viaţa, ca pe o amintire sfântă, mereu roditoare şi nesecată. Se va reîntoarce în aceste locuri doar spiritual, transfigurat în operă, dar fizic, niciodată. Întreaga sa viaţă şi operă reprezintă un urcuş aproape nepământean, deosebit de fragil, sprijinit doar în versuri, căci trupul se mistuia crunt, încet, încet. În primul său volum de versuri, „Entropia“, Daniel Turcea acoperă domenii vaste din cadrul culturii asiatice. Reuşeşte să convertească, anticipându-şi parcă propriul destin, înţelepciunea orientală în trăire profund creştină, experimentând nevoinţa necesară drumului spre adevăr. „Devorator“ de lecturi temeinice în filosofie, fizică şi matematică, are sclipirea de geniu de a se orienta către calmul refugiu al ortodoxiei. În „Entropie“ se află germenele „Epifaniei“. Poemele din acest al doilea volum (care poartă un nume cu puternice conotaţii mistice) ne dezvăluie un drum de la suferinţa reală la dobândirea virtuţii rugăciunii curate. Câtă intensitate a trăirii, neeclipsată de evoluţia unei boli incurabile, scurtă şi năucitoare, a unui suflet chinuit, întors din pitorescul Orient brusc, dar iluminat şi povăţuit pe calea cea dreaptă!

De la călătorii fantastice prin grădini geometrice, deşerturi colorate şi flori de lotus, ajungem la înţelepciunea ortodoxă, ca la un liman necesar, o supremă izbândă a raţiunii. Transfigurarea se petrece la Mănăstirea Cernica, acolo unde, în liniştea chiliei, înserarea fiinţei sale îşi va afla odihna. Observator lucid al propriei dezintegrări, Daniel Turcea înalţă către cer poezii-rugăciuni, aproape şoptite, aureolate de sfinţenia suferinţei. Împreună cu scriitorul Dumitru Ţepeneag, putem afirma cu tărie că apogeul creaţiei sale este... sfârşitul.

„În acei ani tulburi, Turcea, Mazilescu şi Ivănceanu au trăit curat!“

Aşa cum îl descriu apropiaţii, nu puţini la număr - Dumitru Ţepeneag, părintele Iustin Marchiş, Gheorghe Pantelie, Aurel Sibiceanu, Valeriu Pantazi, Cristian Ionescu - poetul era o prezenţă discretă, retrasă, un introvertit prin excelenţă. Reproducem în continuare, ca o edificare necesară asupra omului Daniel Turcea, câteva mărturii ale celor care l-au cunoscut.

Dumitru Ţepeneag, scriitor, l-a întâlnit pe Daniel Turcea în perioada studiilor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“, timp în care frecventa şi cenaclul literar „Luceafarul“, prezidat de Eugen Barbu. „Mic de statură, cu mustaţa neagră şi părul uşor ondulat, Daniel era o prezenţă plăcută, discretă. Pot spune că, în acei ani tulburi, Turcea, Mazilescu şi Ivănceanu au trăit curat, fără compromis. Retragerea la Mănăstirea Cernica a reprezentat, după mine, vârful biografiei sale. Prietenia literară ce ne-a legat a luat sfârşit odată cu exilul meu la Paris, în 1972“.

„Locul lui era, mai degrabă, într-o mănăstire“

Valeriu Pantazi, poet şi pictor: „Mi-l aduc aminte ca pe un om introvertit, chiar morocănos, fragil, căruia îi plăcea să ia parte la discuţii, impunând oarecum prin calmul şi blândeţea sa. Fiinţă delicată, cu vorbă domoală, mai mult tăcut, cu o atitudine retrasă, aproape ştears. Aş putea spune că locul lui era, mai degrabă, într-o mănăstire. Căuta peste tot perfecţiunea. Mi-aduc aminte că m-a rugat într-o după-amiază să-l iau la Nichita acasă, să îl prezint, fapt care mi-a făcut mare plăcere, deoarece aveam să discutăm despre poezie, să facem poezie. La sfârşitul vizitei, m-a rugat stăruitor să-i vând un distih de-al meu: „Privesc în taină florile de nufăr, /Mi-aduc aminte şi încep să sufăr“.

M-am tot întrebat de ce. Aveam să aflu curând de tulburătoarea sa moarte. Frecventa, de asemenea, Clubul „A“, cenaclul de literatură unde am asistat la întâlniri cu Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Nichita Stănescu şi Virgil Mazilescu, cel din urmă prieten nedespărţit al lui Turcea. Îşi căuta libertatea interioară prin divinitate. A fost un poet în formare, care a cedat fizic, nu psihic“.

„Avea o existenţă aproape de sfinţenie“

Pictorul piteştean Gheorghe Pantelie ne-a dezvăluit prima amintire despre Turcea: „Pasiunea sa pentru geometrie, i-a fost insuflată, cel mai probabil, de mama sa, profesoară de matematică. Retras, firav, meditativ, ne privea cu înţelepciune, ne încuraja blajin. Avea o fascinaţie pentru misticism. Deşi nu ştia că va muri, se grăbea să publice «Trebuie să public cât mai repede, să aflu». Avea un timbru calm, o tristeţe întipărită pe chip, era de o rară calitate sufletească, distins, care impunea prin tăcere. Îl consider, dintre noi, apropiaţii, singurul vârf de lance în a se desprinde de materie. Chiar înainte de a se retrage la Cernica, cu certitudine o spun, avea o existenţă aproape de sfinţenie.“

Cristian Ionescu, directorul Universităţii de Arte, coleg de clasă cu Daniel Turcea, ne-a povestit despre autoportretul pe care poetul i l-a dăruit. La rândul său, domnul Ionescu i l-a înmânat părintelui Iustin Marchiş, de la Mănăstirea Stavropoleos, unde se găseşte până astăzi. „M-a impresionat figura ascetică, parcă intuind suferinţa“.

„E mult zgomot în fiinţa noastră“

Poetul Aurel Sibiceanu, care a avut ocazia să discute cu Daniel Turcea despre problemele epocii, dar şi despre dileme existenţiale, a subliniat religiozitatea acestuia, care se evidenţia atât în comportament, cât şi în vorbire. „Deşi era slăbit la trup şi la făptură, Daniel Turcea emana o stranie energie. Chiar dacă vorbea rar, puţin, aproape că tăcea cuvintele, prin nu ştiu care farmec, spunea multe. La un moment dat, într-o discuţie, a spus ca pentru sine: «E atât de aproape Adevărul!» După o tăcere apăsătoare, a continuat: «E mult zgomot în fiinţa noastră, ne lamentăm, cerem vrute şi ne-vrute, semenilor, lui Dumnezeu. Este pricina pentru care nu-l putem auzi pe Domnul.»“

Daniel Turcea a trăit puţin, dar cu mare intensitate spirituală

22 iulie 1945 constituie o dată ce marchează începutul unei vieţi pe cât de scurtă, pe atât de intensă. Data naşterii poetului, la Târgu Jiu. Din pământ gorjean porneşte în pelerinajul existenţei Daniel Turcea, cel de-al doilea copil din cei patru ai lui Gheorghe şi ai Mariei Turcea. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut la Piteşti, unde a absolvit secţia reală a Liceului „Nicolae Bălcescu“. Îl regăsim apoi în Bucureştii anului 1968, ca licenţiat al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu“. S-a stins din viaţă la Mănăstirea Cernica, la 34 de ani. Debutul său literar se petrece în 1966, în revista „Amfiteatru“, iar în 1970 publică volumul de poezii „Entropia“, pentru ca, în 1978, să-i apară cel de-al doilea volum, „Epifania“. Cu acest esenţializat testament literar îşi încheie, concentrat şi eliberat, în acelaşi timp, concepţia asupra vieţii şi a morţii.

(articol preluat de la http://www.ziarullumina.ro/)


Balada păsării

vie Lumină
venind, pe cale

inima-mi cere
pasăre lină

sufletu-n lacrimi
vrea, fără vină

numai să-l apere
numai să-l poarte

sus
peste moarte


Explozia

Sângele e desigur lumina
cum decade în geometrii

Umbră a Semnului Yang, lung exod
- plexuri vii, din zăpada
din însăşi Afara visării de lumi -
viaţa baal te născu tu născând-o
dar dacă Timpul e Narcis
dacă realul e visul ce ne bănuie, Tu
eşti
şi nu eşti
asfixiante fereşti
peisaje cu oameni în gură
ploi de sânge între cruce şi ură.


Prin grădina japoneză

prin grădina templului Yudaho
nebănuit ca pumnalele-ntoarse
se plimba
printre puzderii scoici şi cireşi
înţeleptul în alb Kimono
lângă lacul cu florile arse

neasemuit de frumoasă soţia
neînvinsului vreodată samurai
născu
pătrate albe-şi luminau hârtia
ş-atât de verde iaz în ceşti de ceai

la destrămări de ceţuri - Fugyiama
ciudata prăbuşire a lunii

mare sau ploi nesfârşite
şi pretutindeni

această ocazie a Timpului
această întâmplare a Spaţiului
şi acest calmant al Acţiunii


Tu

lasă, dacă nu iubeşti
cuvintele să-ngheţe nerostite


chiar dacă nu vei înţelege pînă la moarte, crede-mă
oricine ai fi, eşti nepreţuit
o iubire de peste moarte, neomenească dragoste,
îndumnezeind
a deschis cerurile pînă la ultima suflare
ca tu să primeşti în potirul
inimii tale - cum cerul
nu poate cuprinde, nici spune
ca tu să înveţi să nu mai
mori, niciodată


Miracol

Un Cristal
în mii de faţete neştiind una de alta
decât, poate, prin senzaţia de animal de răcoare
care le cutreieră
când ascultă în califate de poziţii
în reflexii în apă a unor geometrii incredibile
de forma unor lebede
cu nostalgii de safire în sânge
ca o rocă
sau ca un pustiu
gândind saturnale la mari depărtări
cascade verzi şi animale de mătase

şi ca o hlamidă rece a presimţirii
ferindu-te cu fast şi insomnii
la masa cu sfeşnice, fiecare
un suflet mort de mult stând cu tine la masă
ori străinii care tocmai au sosit odată cu seara
şi asta durând
cale de un om

cineva, se pare
o va înlocui cu cenuşe
şi tu vei trece cu aceeaşi solemnitate
fără a spune un cuvânt
deoarece aidoma clapelor
au nevoie de întreg sistemul pianului
altfel vom juca domino
împreună
la ceai
timp de 4 imperii
reluându-se prin caleidoscop
până când aerului îi vor creşte unghii
şi se va juca biliard
cu ochii rostogoliţi pe lespedea albă