George Lesnea

S-a născut pe 25 martie 1902, la Iaşi, într-o familie de muncitori. După anii de şcoală, s-a îndeletnicit cu arta grafică şi a ajuns zeţar cu înaltă calificare în atelierele "Vieţii româneşti". Descoperit de Ionel Teodoreanu, apreciat şi publicat de Garabet Ibrăileanu, George Lesnea a fost încurajat cu dragoste de colectivul redacţional al revistei deja amintite. A debutat în revista ieşeană "Gândul nostru", cu poezia "Din adâncuri" (1922), iar 9 ani mai târziu s-a produs şi debutul editorial cu volumul "Veac tânăr", una dintre cele mai reprezentative cărţi ale sale. Poetul s-a situat în linia liricii tradiţionale, marcată de ideea continuităţii şi a reînvierii pioase a trecutului. Un trecut plin de voievozi, haiduci şi cărturari cu dragoste de ţară. După volumul "Cântec deplin" (1934), George Lesnea a publicat "Poezii" (1938) şi "Argint" (1939). Versurile din "Ceaslov" (1940), ca şi acelea din "Izvod" (1943) şi "Poemul vieţii" (1943), reiau cu o intensitate sporită temele iniţiale. Un reviriment aduce volumul "Treptele anilor" (1962) în care trece, de la amintirile de pe front, la tabloul Iaşului întinerit. Urmează: "Versuri" (1964), "Ulcioare de piatră" (1969), "Chipul în fântână" (1972), "Poeme patriei" (1975) şi volumul antologic "Poeme" (1977). George Lesnea a tradus şi din poeţii ruşi clasici Esenin, Lermontov, Puskin etc.
S-a stins din viaţă pe 6 iulie 1979, la Iaşi, şi a fost înmormântat la cimitirul "Eternitatea".


Ca nişte frunze negre

Ca nişte frunze negre spulberate ,
Trec ciorile cernând singuritătate.
Cu prapurul ei vânăt vine seara,
Noiembrie măcelăreşte ţara.
Duc în ţăpoaie clăi de umbră, boii,
Se rup de ţarini aşchiile ploii.
Stau morile cu aripile ude,
Ca prin perete râul se aude.
O cucuvaie, rece şi departe,
Din hârca turlei strigă după moarte.
Purtat încet pe năsălii de ceaţă,
De noi coşciugul frigului s’ agaţă.
Curg depe streşini râme de cenuşă,
Pustiul suge clanţa dela uşă.
Gângănii ude se strivesc de geamuri,
Se zdrenşuieşte ziua între ramuri.
Ciupită de vărsat e orice baltă,
In zări amurgul şchiopătând tresaltă.
S’a rătăcit ceasornicul de vreme,
Arătătorul visului se teme
Şi ploaia zădărită de risipe,
Din palmă-şi scapă boabele de clipe.
Pe sforile ei veştede, amară,
Putreziunea’n suflete coboară.
Cu moliile gândul se îngână,
Ni-s degetele strune de şărână.
Ulcior deşert se simte fiecare
Şi-l umple vântul cu întunecare.
Inveninarea buzelor e soră,
Cu sângele ce picură din oră.
Păianjenii urâtului se’ndeasă,
Pe frunţile tristeşilor din casă.
Cuvintele-s beşici ce’dată crapă,
Vărsând vedenii tulburi pe pleoapă.
Nu-i nicăieri nimic. Se’neacă drumul.
Căscându-şi gura ne înghite fumul.
Ne răzămăm de crengi, de cuiburi goale,
De gârbovele amintiri domoale.
Pe lângă câinii vagabonzi, cu chinul,
Umblăm prin gloduri căutând destinul.
In ochii lor vedem ce’n noi se’ntâmplă,
Lătratul sec ne sfredeleşte’n tâmplă.
Ne pare că pornim spre amorţire,
Că morţii au fugit din cimitire
Şi s’au ascuns în noi. Cu mâini albastre,
Işi încălzesc la inle nstre,
Veciile ucise de uitare,
De asta e tăcerea-aşa de mare.


Noapte

Cad stele pe nuferii din lacuri,
Cu pasi de clipe trece-o adiere.
Cu vârfurile împlântate’n veacuri,
Dorm plopii subt sumane de tacere.
Dorm drumurile’n colb,de mers trudite.
Dulău de pază-i focul dela stână.
Fântâna între urme de copite,
Stă moţăind cu ciutura în mână.
Dorm florile cu gene lungi pe câmpuri,
Dorm satele pe laiţi tari de muncă.
Sonor sunând din piedici în răstimpuri,
Pasc caii negri noaptea depe luncă.
E-o linişte că’ncepi s’auzi trecutul,
Foşnind adânc în inimă şi’ grâie.
Se’nchină cerul şi sărută lutul,
Cernând din Calea Robilor tămâie.
Uiţi tot ce-a fost şi te-a durut odată,
Din nou eşti zdravăn şi din nou ţi-i bine,
Când lângă viaţa ta îngenunchiată,
O salcie se roagă pentru tine.
Cu şervet ud ştergându-te de rele,
Pârâul te dezmiardă cu răcoare,
Când luna capul tuns până la piele
Şi-l culcă’n poala munţilor din zare.


Pe munte

Soarbe asfinţitul revărsat din apă.
Oare ard în trunchiuri veşnic lumânări,
Că atâta ceară picură din scoarţă?
Ulii rari ne coase sufletul în zări
Şi ne ‘ndepărtează frunţile de harţă.
Ieri s’a spart fereastra unui curcubeu,
Împroşcând cu ţăndări iarba din poiană.
Oile coboară dela Dumnezeu,
Mieii poartă colbul razelor pe blană.
Şi-a umplut şi baciul fluierul cu cer,
Ca să-l zică noaptea focului de veghe.
Depe culme-un nour, alregând stingher,
Vine să-i aducă prăpădita zeghe.
Şchiopătând la vale pe-un picior de plai,
Tupiliş se ţine după câni potica.
Calcă’n vârfuri vântul primenit la strai,
Atingând în treacăt frunzele cu chica.
Parc’ai fi în mâne, parc’ai fi în ieri,
Parcă eşti în somnul depărtării calme.
Când aici, când colo şi când nicăieri,
În ecou talanga bate ‘ncet din palme.
Stâna se piteşte în doinit trecut,
Laptele şi caşul stau lângă balade.
Scijelând amurgul dintre crengi crescut,
Ca o clipă veche câte-o frunză cade.
Depe patul bolii, veştedul destin
Se ridică astîzi teafîr în picioare
Şi în fruntea turmei zilelor ce vin,
Merge fâlfâindu-şi sarica de soare.


Rugul

Mi-i tot mai greu de mine.Îmi ascund
Subt reci avânturi inima deşartă.
Tristeţa mă pătrunde până’n fund
Şi sufletul cu trupul meu se ceartă.
Nu ştiu ce am pe lume de făcut,
Mă uit în toate părţile cu silă,
Zvârl viitorul repede’n trecut
Şi râd, aşa, ca să nu-mi plâng de milă.
Întreb de mine iarba de pe dâmb
Şi frunzele ce-mi freamătă străbunii.
Destinul meu, pipernicit şi strâmb,
Cu mâni de spini adună pleava lunii.
Iau dimineaţă proaspătă din crâng
Să-mi spăl cu ea pustietatea frunţii.
Întreb de mine doinele ce plâng
Scoţând din fluier, într’o crâşmă, munţii.
Vâr mâna’n apă să apuc o stea,
Dar mâna goală iese şi mai goală.
Întreb de mine despre noima mea,
Cu ochii’n balta nopţilor de smoală.
Sunt osândit la viaţă? Sunt vis rău?
Mă voi trezi din somnul meu vreodată?
În brazii putrezi răsturnaţi ăn tău,
Citesc menirea mea adevărată.
Ca să nu fug mi-i nesfârşirea gard;
De asta gem în toate cele scrise
Şi pentru rugul unde am să ard,
Strâng vreascurile zilelor ucise.


Destin

Cu cioplituri dibace mă plăsmuiră meşteri,
Prin adâncimi de codri şi prin spărturi de peşteri,
De mi-am purtat făptura şi anii mei nomazi
Din văgăuna vremii, răzbindu-i până azi.
În sufletul meu crâncen port secolii grămadă,
Şi cerul sterp, şi lutul fecund într-o plămadă,
Furtuni din munţii negri, cu brazi voinici pe stânci,
Şi fluierat de mierle, şi clopote de sară,
Şi mers de vite pe hudiţi vechi de ţară,
Şi doruri îngropate în cântece adânci.
Port doine şi litanii, ucisele iubiri
În chilioare scunde şi-n file de psaltiri,
Cu tinereţi pierdute subt camilăfci şi rase
Şi-n rugăciuni smerite pe la iconostase.
Port apa morţii, care spre zbaterea-i ne cheamă
Şi paşii spre lumină în beznă ni-i distramă,
Când ziua clipoceşte prin bălţile cu stuh
Şi pumn de vrăbii zvârle tăcerea prin văzduh,
Când drumurile-aleargă spre tupilişul zării,
Prin pulbere târâte de şerpii depărtării.
Mă port pe mine însumi şi clipa mea o schimb
Când pe cununi spinoase şi când pe câte-un nimb.
Mi-i dragă năzuinţa ce-o răşluim din noi,
S-o caut printre stele, s-o aflu prin noroi.
Nădejdile-mpletite pe ţărmuri viitoare
Ca şerpii vrăjiţi de cântec îmi joacă la picioare.
Şi zborul, şi târâtul deopotrivă-mi plac.
Gust carnea răscolită de înger şi de drac.
De propriile-mi patimi robit sunt şi cuprins,
Aşa ca un păianjen ce-n plasa-i s-ar fi prins.
Nesocotind nisipul ce lunecă-n clepsidră,
În soarta mea de vrajbă mă dibui şi mă simt,
Ca-n lumea ei de apă şi cer imens o vidră.
Iar visul meu nu poate fi niciodată strâmt.
Din grunzurii tăcerii şi bulgări de-ntuneric
Mi-am făurit avântul puternic şi senin.
De lespezile vremii cu zbucium greu mi-l feric
Şi-n mâni, ca o făclie, cerc sufletul să-mi ţin.
Sunt imn de zămislire şi bocet de-ngropare.
Sunt seva veşniciei, urcându-se prin pom,
Spre frunzele-n deşartă şi dulce frământare,
Şi vreau prin suferinţă să mă vădesc că-s om.