William Faulkner

Am recitit cu vreo cîteva săptămîni în urmă Zgomotul şi furia, romanul la care Faulkner ţinea cel mai mult dintre toate cărţile sale, deoarece îl considera un fel de copil nereuşit. Spre deosebire de autor, mulţi comentatori, spun fără ezitare despre acest roman că e capodopera lui Faulkner. Mie îmi sînt mai apropiate, în ordine, Ursul, Casa cu coloane şi Absalom, Absalom! Dar, dacă n-aş fi avut şansa de a citi Ursul, în original, pe la vreo 25 de ani, probabil că aş fi devenit un adversar al acestui romancier din care citisem pînă atunci cîteva traduceri căznite, "stilizate" de Eugen Barbu. N-am avut niciodată curiozitatea de a confrunta acele traduceri cu ediţiile în americana sudistă a lui Faulkner, ca să-mi dau seama de unde mi s-a tras senzaţia de untură de peşte pe care mi-am autoadministrat-o, canonindu-mă cu ele.
Din nefericire, acele traduceri chinuite însemnau Faulkner în anii '70, în România. S-au scris în acea perioadă zeci de romane strălucind prin nefiresc, pe care critica de întîmpinare le recenza cu o pioasă înţelegere, ca pe dovezi ale sincronizării noastre cu marea literatură a lumii. A scrie în maniera lui Faulkner părea atunci un merit, nu o probă de provincialism literar lipsit de orizont. E adevărat că acest uluitor autodidact a făcut şi face victime în toată lumea, încît am impresia că cine nu l-a citit pe Faulkner la timpul potrivit îl descoperă azi fără mare uimire. Celebrele lui capitole dintr-o singură frază, dialogurile înglobate în text, cu sau adesea fără semnul citării, s-au transformat în bunuri comune ale literaturii universale. O parte dintre aceste tehnici au fost continuate, cu siguranţă, pe filiera Joyce, dar sud-americanii, mai ales Márquez, n-ar fi fost ceea ce sînt fără, cum să-i spun, precedentul Faulkner. Că aşa-numita tehnică a fluxului conştienţei (nu al conştiinţei, cum scriu mulţi, cu o confuză lejeritate) e un bun pe care Faulkner însuşi l-a luat cu împrumut, ca şi Joyce, de altfel, după ce a fost teoretizat de Gertrude Stein şi inventat de un autor azi obscur, asta mai contează doar pentru istoricii literari scrupuloşi. Fiindcă, dacă Faulkner însuşi n-ar fi fost extras din umbra în care se afla şi nu ar fi fost reconsiderat de critica literară americană, în anii '40, cine ştie dacă el ar mai fi luat Premiul Nobel şi dacă n-ar fi rămas un autor ciudat, despre care mult mai bine cotatul în acei ani Scott Fitzgerald spunea că e gata să-i scrie elogii pentru uzul editurilor, cu condiţia să nu-l oblige să-i citească romanul pe care îi cerea să-l recomande.
După ce acelaşi Faulkner, laureat între timp cu Premiul Nobel, a declarat că Biblia i se pare cel mai mare roman din istoria omenirii, asta a provocat o adevărată inflaţie de întoarceri la Cartea Sfîntă. Am sincere îndoieli că unul dintre cele mai frumoase romane ale secolului 20, Relatare despre regele David, pe care est-germanul Stefan Heym l-a scris în engleză, bănuind că nu va putea apărea în RDG, s-ar fi putut naşte dacă n-ar fi existat imboldul şi mai ales precedentul cărţilor lui Faulkner, acest teribil Moise al literaturii secolului trecut.


William Faulkner - Zgomotul si furia