La Mulţi Ani, Laura Pteancu

O dată sau de două ori într-un an calendaristic, lecturile sale provoacă egală încântare şi nemulţumire. Sunând în consonanţă cu sensibilitatea fiecărui lector-ascultător, lirica sa pare a izvorî dintr-o stare profundă de nemulţumire, efect al nenumăratelor eşecuri în aventura spirituală numită existenţă.
Nevoia fericirii a pălit în faţa conştiinţei imposibilităţii ei, în faţa multiplelor măşti pe care le arborează chiar sufletul autoarei, ca pătruns de o febră a nestatorniciei. O gravitate aspră o face să nu cunoască cuvântul ce cultivă ambiguitatea; năzuind spre sine ca spre singura speranţă, se loveşte de inconsistenţa măştilor care umplu totul fără să obosească şi fără limită. Strivită între nesiguranţa oferită de circumstanţa eului şi refuzând, ca generatoare de suferinţă lumea exterioară, poeta pare a fi destinată unei oscilaţii perpetue trăită sub semnul unei continue alunecări.
S-a născut la 23 iulie 1978 la Carei, în judeţul Satu Mare, iar studiile le-a definivat la Arad. A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii de Vest Vasile Goldiş. A publicat în revista "Târgovişte" şi a luat o menţiune la concursul de poezie "Excelsior". Câteva pagini de proză lirică, călăuzite de vigoarea ideii, atrag atenţia asupra unui simţ al cuvântului agitat de combustii interne puternice, greu de stăpânit. Este marca unui spirit efervescent,apt să înţeleagă adâncimea propriei nefericiri, parcă abandonând orice încercare de cantonare în ceva. Brutal poate s-a aflat aruncată în acest orizont al nemulţumirii şi durerii care au îmbătat-o şi au devenit un fel de drog al cărui rău îl cunoaşte. A cărui absenţă este sursă a deznădejdii.


Cauza movens

I
Au tras odată cu tunul
Spintecând un senin oarecare
Şi...nimic!
Doar scâncetul unui ecou
Ruginind roua cerului...,
Răsturnându-se pe sine.

II
S-au pus aşadar să aştepte
Doar...geana să rupă
Noaptea care se aşternea
Ca un paing de plumb
Înţepenindu-i cu capul sub braţ...,
Cocoşi înstrăinaţi
La o rădăcină de treaptă
Ascultând neputincioşi
Cum gândurile mor
Negăsindu-şi stăpânii.

III
Când...îi ajunse
Un sfârşit de lume...,
Un freamăt la început
Ca o inimă de vrabie
Înnebunind inima vânătorului,
Un freamăt încălzit
La un foc războinic
Trepidând în avalanşă
Şi-napoind o gheară de dimineaţă
Gâtlejului prăzii descătuşate...

IV
Când totul se-nchise
Deasupra lor!
Ca la zbaterea
Unui fluture de noapte
Pălind un izbuc de lumină
Şi-apoi o ghiulea...,
Ori un fir de scrum
Prăbuşind pleoapă de Dumnezeu.


Mâna

Să lupt am vrut
Cu mâna mea
Crezând că vrea
S-atingă Necontrolata
Tocmai Abisul
Când gura mea
Ţipa mut
Pe şinele vuind
Ale vieţii...,
Văile turtind
Munţii.

Când ochii-mi
Orbeau în rumeguşul
Atâtor iluzii
Şi-mi doream
Atâta să aud
Înşelătorul imn
Al haitelor de cascadori
Vânând rotocoalele
Unor biruinţe de fum...,
Şi cât am vrut
S-o pedepsesc
Pe nebuna, mâna mea
Când ea voia... Biata,
Să sugrume Abisul
Din chiar viaţa mea.


Reconstituire

Cât aş vrea să mă îmbrăţişez...!
Să mă strâng în pumnii
Descătuşaţi de mănuşi de oţel...?
Să lepăd armura atât de grea
Şi barda s-o sfărâm de stânci!
Împăcată să mă prăvălesc
Cât mai jos de poalele
Arenelor pe lespedea cărora
Se zbuciumă sângele celor învinşi...,
Tocmai goliciunea plajei
Si-mperecheată cu vechea-mi urmă,
Căldarea banilor vechi risipiţi în lume
Norocită-n cuibul neşters de valuri...,
S-aştept naufragiul celor regăsiţi
Ca un ciob ce a revenit oglinzii
Din care-a pleznit.


Sărbătoarea liniştii(Neutralului)

Străinătăţile
Să nu mă mai cotropească
Pierdută de noaptea nelumească
La care visul mă cheamă mereu
Adulând gleznele acelui zeu
Ce-mi împrumută văpaia lui
Pentru acea noapte a Neutralului
Înfierând macii albi pe câmp
Cu fericirea planetelor căzând
Căpiţele de fân arzând
În seninătatea acelui gând
Cu care arhanghelii îngropară
La suicidul soarelui în seară
Liniştea lor simplă la buza de pământ.


Ambrozia simţurilor

Alungaţi de răul lumii
De răcoarea noului izvor unşi
Să ne îmbrăţişeze braţele lunii
Şi noi să nu murim străpunşi
În ascuţita fericire a muritorilor de rând
Atingându-i fagurii cu vârful limbii
Să ne lepădăm în ardoarea acelui gând
Cu care zeii părăsindu-şi nimbii
Îşi răzvrătesc viciile pe pământ.