Alexandr Blok

S-a născut la St. Petersburg, într-o familie aristocrată de origini germane şi ruse. La Universitatea din St. Petersburg, Blok a studiat dreptul fără succes, însă în 1906 şi-a luat licenţa în filologie. Poetul rus a fost şi dramaturg şi eseist, dar şi conducător al simboliştilor ruşi de la început de secol.
Mulţi critici consideră că Blok este cel mai important poet după Puşkin. Blok a început să scrie poezii la vârsta de 17 ani. În perioada de început a carierei lui literare, Blok a fost foarte influenţat de filosoful din secolul al XIX-lea Vladimir Soloviev şi de viziunea acestuia asupra eternului feminin şi înţelepciunii divine.
Primul lui volum Stikhi o prekrasnoi dame (Versuri despre preafrumoasa doamnă) a fost publicat în 1904. Atât misticismul, cât şi pasiunea idealistă sunt prezente în respectivul ciclu de poezie de dragoste. După 1905, viziunile exaltate ale lui Blok au început să facă loc ironiei şi pesimismului. Poetul îşi pierde viziunea eterică şi adoptă teme precum disperarea, degradarea şi atracţia răului. Necunoscuta (1906) este cel mai cunoscut poem din această perioadă. Mai târziu, Blok îşi regăseşte speranţa în idealizarea Rusiei, îmbrăţişând Revoluţia de la 1917 în poemul epic Cei doisprezece (1918). Acesta celebrează pasiunea, violenţa şi eliberarea declanşate de revoluţie, care ulterior îl dezamăgeşte pe Blok.

Sărăcia, băutura şi dezamăgirile provocate de viaţă, combinate cu dragostea lui pentru Rusia au influenţat temele amare de protest social care au marcat operele târzii ale lui Blok. Una dintre acestea este Sciţii (1920), în care îşi înghite dezgustul faţă de cultura occidentală şi cere ajutor pentru guvernul socialist. Poezia lui Blok, produsă de focul sufletului şi de răceala minţii, a fost apreciată pentru curgerea muzicală a cuvintelor, spontaneitatea onirică, în care sunetele şi repetiţia erau folosite pentru a evoca stări sufleteşti. Poetul considera că rolul artistului era de a fi un intermediar între lumea aceasta şi alte lumi, precum şi de a revela scopul omului pe Pământ.
Ca estet, Blok nu s-a simţit în largul lui când nu s-a putut adresa publicului său favorit, elita. Pe lângă poezii şi piese de teatru, Blok a mai scris şi eseuri, şi recenzii dramatice. Majoritatea eseurilor sale au fost compuse într-un stil foarte liric, impresionist, cu raţionamente emotive. Blok a murit la Petrograd la data de 7 august 1921, în urma unui atac de cord provocat de malnutriţie.



Rusia

Ca-n vremi ce-s azi trecut tezaur
Vii, troică veche, să mă duci,
Şi roţi cu spiţele de aur
Se-afundă-n glod pân-la butuci...

Rusie, biata mea Rusie,
Pământ cu izbe cenuşii,
Cântările ce-n vânt adie
Mi-s dragi ca dragostea dintâi!

Nu ştiu a-ţi plânge soarta doară,
Am griji mărunte, pământeşti...
Dă-ţi frumuseţea ta barbară
Oricărui vrăjitor doreşti!

De-o fi să te ademenească
Tu orice greu a-i să-l înduri,
Tristeţea doar de-o să-ţi umbrească
Preagingaşele trăsături!...

Ei şi? O lacrimă din gene,
Mai mult cu-o grijă...
Şi rămâi
Basma-nflorită pe sprâncene
Şi cântec fără căpătâi...

Căci orice greu uşor îţi pare,
Odihnitor - un drum târziu,
Când prinzi în drum priviri fugare
De sub tulpanul fumuriu,

Şi cântă surd, a închisoare,
Nealinatul surugiu!...


Prolog

Calea-i pieptişă. Eu urc ne-ncetat.
Seara-i sublimă. În poartă îţi bat.

Bat-dar, distantă, tu nici nu tresari
Şi peste tot nestemate presari.

Turnu-i înalt şi amurgu-a murit.
Taina cea roşie-n turn s-a suit.

Cine-a dat foc? Oare cine-a-ndrăznit?
Turnu-i de Însăşi Regina zidit.

Orice căluţ de pe brâul sculptat
Scapără flăcări, ca fermecat.

Sus se avântă cupola, -n azur,
Joacă-n ferestre văpaia din jur.

Dangăt de clopot. Veşmântu-asfinţit
De primăvară-i acum aurit.

Tu m-aşteptai ca să vin la apus?
Poarta-i deschis-o? Focul l-ai pus?


Mă voi trezi în zori...

Mă voi trezi în zori, de dimineaţă
Şi soarele mă va izbi în faţă.
Cerdacul meu de multă vreme-aşteaptă
Să-i urci, iubito, treaptă după treaptă.

Ferestre voi deschide spre grădină
Să intre vânt în casă, şi lumină.
De multă vreme, sub obloane trase,
N-au mai sunat aici cântări voioase.

Cu soarele odată, şi cu vântul
Să se audă-n zori de ziuă cântul.
Ca eu, cu orice pas al tău pe scară,
Să mor şi să-nviez pe urmă iară.


Tânăr sunt...

Tânăr sunt şi de viaţă sunt plin,
Mistuit de privelişti şi dor.
Înverzesc şi spre tine-mi înclin
Ramul meu de arţar, foşnitor.
Când de vânt mă-nfior legănat,
Rugăciuni îţi şoptesc, ca să vii.
Pe obrazu-mi spre cer înălţat
Lacrimi mici şiroiesc bucurii.
Te aştept sub umbrarul meu des,
Iar tu vii şi tristeţii mă smulgi
Şi cu verde podoabă-ţi veghez
Gândul bun şi visările dulci.
Îţi şoptesc visul meu de arţar
Şi îţi cânt din lăute de foi
Până când stele-n boltă răsar...
Numai tu. Numai eu. Numai noi.


Când voi pleca...

Când voi pleca din vremuri în morminte,
Huliri şi laude când o să las,
Cu gingăşie să-ţi aduci aminte
De visul ce cântării i-am dat glas.

Uita-vei răul care-a fost în mine
Şi tot ce-n mine-a clocotit nedrept,
Când, ca o lebădă pe ape line,
Veneai, mlădie, ca să-mi cazi la piept.

O, nu ţi-a fost mândria tulburată!
De-am destrămat-o, n-a fost voia mea
Căci ziua mea era înnegurată,
Şi-atât de luminoasă ziua ta!

Când o să trec de-albastrele hotare
Şi-o să mă pierd sub nu ştiu care plai,
Să-ţi aminteşti de cântecul pe care
Eu ţi-l cântam şi tu mi-l îngânai!