Eugen Ionescu

Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse născută Ipcar, avea cetăţenie franceză. La vârsta de patru ani îşi însoţeşte familia în Franţa, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu şi sora sa au simţit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuşi la unele abuzuri fizice şi verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.
Marta Petreu susţine Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmaţie în capitolul consacrat dramaturgului din Enciclopedia exilului literar românesc. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă şi că nu este adevărată afirmaţia lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creştinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se "rinocerizeze", într-o perioadă când colegii săi de generaţie cochetau deja cu ideile totalitare.

După ce mama sa a pierdut procesul de încredinţare a minorilor, copilul Ionescu şi-a continuat educaţia în România, urmând liceul la Colegiul Naţional Sfântul Sava din Bucureşti. Examenul de bacalaureat îl susţine la Colegiul Naţional Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti, obţinând licenţa pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la Bucureşti. În 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca ataşat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul fascist de la Vichy. Tot acolo îşi scrie şi teza de doctorat "Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză" pe care nu o va susţine niciodată. Numirea sa în postul de ataşat cultural la legaţia României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulţi intelectuali români, trimiţîndu-i ca să lucreze în diplomaţie în ţările de care erau legaţi sufleteşte, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franţa. Activitatea politică a ataşatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumîndu-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.
Primele apariţii ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară şi o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viaţa grotescă şi tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri şi se numeşte Elegii pentru fiinţe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru "scriitori tineri needitaţi". Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine şi susţine că ar putea dovedi exact contrariul!

Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original şi reuşit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic şi absurd al existenţei, fatalitatea morţii, splendoarea şi neantul condiţiei umane.
Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve ("Cântăreaţa cheală") a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui N. Bataille, fiind primită cu răceală de public şi de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, şi intitulată Englezeşte fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.
Teatrul cel mai de seamă al Franţei, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea şi Foamea şi apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaştere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincţie.
Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărţi şi sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaţionale, simpozioane şi festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare şi mecanice, cu limbaj aberant şi caracter comic predominant: Cântăreaţa cheală, Lecţia, Scaunele şi altele. A doua încadrează piese ca Ucigaş fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcţionar modest sau rege visător şi naiv, cu numele de Beranger sau Jean. În aceste piese acţiunea şi decorul capătă importanţă, limbajul este mai puţin derutant şi comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea şi izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morţii este marea forţă motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii şi a limbajului la moartea neînţeleasă şi neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental şi anticonvenţional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber şi straniu, pur şi sincer, provocator, un lanţ pasionant, vertiginos şi în toate direcţiile. De fapt, comedia şi tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.




SCAUNELE, Eugene Ionesco