duminică, 29 noiembrie 2009

Clive Staples Lewis


Clive Staples Lewis s-a născut în Belfast, Irlanda, la 29 noiembrie 1898. Fiul al lui Albert James Lewis (1863–1929), descendentul unor fermieri galezi, şi Flora Augusta Hamilton Lewis (1862–1908), fată de preot.
În tinereţe, C. S. Lewis s-a îndepărtat de credinţa în Dumnezeu. În timpul studenţiei, a publicat o colecţie de poeme cu titlul 'Spirite înrobite' (Spirits in Bondage), din care face parte şi 'Pâinea noastră cea de toate zilele', unde spunea: „Nu avem nevoie de cuvinte barbare, nici de farmec sacru/ Ca să stârnim necunoscutul.” - traducere de Nicoleta Samson). Va deveni credincios în urma lungilor discuţii purtate cu prietenul său J.R.R. Tolkien, preferând însă cultul anglican celui catolic. O mare influenţă a avut şi Owen Barfield, cunoscut în 1919.
C. S. Lewis s-a căsătorit cu Joy Gresham. Aceasta avea doi fii (David şi Douglas) în urma căsniciei cu scriitorul William Gresham, de care s-a despărţit deoarece acesta era alcoolic. Însă, după ce s-a plâns de o durere de şold, a fost diagnosticată cu cancer osos. Ea a murit în 1960, dar Lewis a continuat să-i crească pe băieţii lui.

La începutul lunii iunie 1961, Lewis s-a îmbolnăvit de nefrită. Ca urmare a suferinţei, şi-a întrerupt activitatea la catedră. În primăvara lui 1963 părea că şi-a revenit în puteri, însă în 15 iulie s-a simţit din nou rău şi în ziua următoare a făcut un preinfarct. În august, şi-a înaintat demisia. Un blocaj renal i-a pecetluit soarta. A murit în 22 noiembrie, cu o săptămână înainte de împlinirea vârstei de 65 de ani, în ziua când a fost asasinat preşedintele american John F. Kennedy la Dallas. În aceeaşi zi a murit şi Aldous Huxley, autorul celebrului roman "Minunata lume nouă"". C. S. Lewis este celebrat în calendarul Bisericii Anglicane în data de 22 noiembrie.



Cronicile din Narnia

Calul şi băiatul
-fragment-



1. SHASTA PORNEŞTE LA DRUM


Aici începe povestea unei aventuri care s-a petrecut în Narnia şi Calormen şi în ţinuturile dintre ele, în Epoca numită de Aur, atunci când în Narnia domnea Marele Rege Peter, iar fratele şi cele două surori ale lui erau Rege şi Regine supuse lui.

În zilele acelea, departe, în sudul ţinutului Calormen, pe o limbă de pământ la malul mării, trăia un pescar sărman, pe numele său Arsheesh. Împreună cu el locuia un băiat care-i spunea Tată. Numele băiatului era Shasta. Dimineaţa devreme, Arsheesh ieşea în larg la pescuit, iar după-amiaza îşi înhăma măgăruşul la căruţa încărcată cu peşte şi pornea înspre satul aflat cam la o milă mai la sud. Dacă vânzarea era bună, pescarul se înapoia acasă bine dispus şi Shasta scăpa de bruftuială. Dar dacă vânzarea mersese prost, Arsheesh îi găsea mereu nod în papură şi nu de puţine ori Shasta mânca bătaie. Şi nu era greu să-i găsească pricină, căci numeroase erau îndatoririle lui Shasta: de la reparatul şi curăţatul plaselor de pescuit şi până la pregătirea cinei şi dereticatul prin colibă.

Shasta nu găsea nimic care să-l atragă prin părţile ce se întindeau la sud de coliba lor. O dată sau de două ori îl însoţise pe Arsheesh în târg şi nu văzuse nimic vrednic de interes. Bărbaţi asemeni tatălui lui, bărbaţi cu caftane lungi, soioase şi saboţi de lemn cu vârfurile întoarse în sus, cu capul înfăşurat în turbane şi obrazul acoperit de barbă, care-şi vorbeau unul altuia cu glas tărăgănat despre treburi plicticoase. Băiatul, în schimb, era foarte curios să ştie ce se află în părţile dinspre nord, căci nimeni niciodată nu mergea într-acolo şi nici el nu avea îngăduinţa de-a se duce. Şi nu de puţine ori, stând afară singur, reparând plasele pescarului, privirea i se îndrepta lung şi cu nesaţ înspre nord. Din locul unde se afla coliba, ochiul se oprea la un deal înverzit, cu coamă netedă, dincolo de care se înălţa doar cerul, brăzdat de câte o pasăre.

Uneori, dacă Arsheesh era acasă, Shasta îl întreba: „Spune-mi, Tată, ce se află dincolo de dealul acela?" Şi atunci, dacă pescarul era cu ţâfnă, îi trăgea o palmă şi îi spunea să-şi vadă de treabă. Dar dacă era bine dispus, îi răspundea: „Nu-ţi lăsa, Fiule, mintea să-ţi lenevească la lucruri de prisos. Căci, după cum spune poetul, «Hărnicia este izvorul limpede al bogăţiei, iar cel care cercetează lucruri ce nu-l privesc nu face decât să intre în apele tulburi ale sărăciei»".

Şi astfel, în mintea lui Shasta se formă gândul că dincolo de deal se află ascunsă o mare taină pe care tatăl său nu voia să i-o dezvăluie, în realitate însă pescarul vorbea aşa pentru că nici el nu ştia ce se întinde către nord. Şi, de altfel, nici că-l interesa. Pescarul era o fire foarte practică.

Într-o zi, dinspre sud, sosi un om care era altfel decât toţi oamenii pe care-i văzuse Shasta până atunci. Călărea un cal puternic, cu coama şi coada despletite. Scările şeii şi căpăstrul erau încrustate cu argint. Străinul purta cămaşă de zale şi un turban de mătase din mijlocul căruia se înălţa vârful ascuţit al unui coif de metal. La şold îi atârna un iatagan cu tăişul curbat, la spate avea un scut rotund cu ţinte din alamă şi în mâna dreaptă ţinea o suliţă. Pielea obrazului îi era întunecată, dar faptul acesta nu era lucru neobişnuit pentru Shasta, căci toti locuitorii din Calormen aveau pielea închisă la culoare; ceea ce-l surprinse însă fum barba străinului. Era o barbă vopsită în roşu-aprins, răsucită şi unsă cu uleiuri parfumate. După aurul care împodobea braţul gol al străinului, Arsheesh ştiu imediat că acesta era un Tarkaan, un mare nobil, şi se aruncă de îndată cu faţa la pământ, zorindu-l şi pe Shasta să îngenuncheze.

Străinul ceru găzduire pentru noapte, iar pescarul nu îndrăzni să-l refuze. Toate bucatele mai de preţ din casă fură aşezate înaintea Jarkaanului (şi acesta nici măcar nu fu impresionat), iar Shasta, cum se întimpla de obicei când pescarul avea oaspeţi, primi un colţ de pâine şi fu trimis afară din colibă, în împrejurări ca acestea, băiatul îşi încropea un culcuş în micul grajd acoperit cu paie, alături de măgăruş. Dar acum era mult prea devreme ca să meargă la culcare, şi Shasta, căruia nimeni nu-i spusese vreodată că nu e frumos să asculţi pe la uşi, se aşeză cu urechea lipită de o crăpătură din peretele de lemn al colibei, să audă ce vorbeau între ei oamenii mari.

- Şi acum, gazdă a mea, spuse Tarkaanul, am de gând să-ţi cumpăr băiatul.

- O, stăpâne al meu, răspunse pescarul (şi Shasta ştiu, după glasul mieros cu care vorbea, că în ochii lui Arsheesh se aprinsese o lumină lacomă), oare ce preţ l-ar putea îndemna pe servitorul tău, oricât ar fi el de sărman, să-şi vândă ca rob pe unicul lui fiu, trup din trupul lui? Căci, după cum spune poetul, „iubirea e mai hrănitoare decât supa, iar copiii mai preţioşi decât cel mai de preţ dintre nestemate".

- Ai grăit bine, răspunse sec oaspetele. Dar tot poetul spune: „Cel ce încearcă să-l înşele pe cel înţelept îşi dezveleşte singur spinarea pentru bici". Nu-ţi încărca buzele venerabile cu minciuni. E limpede ca lumina zilei că acest băiat nu este fiul tău. Obrazul tău este la fel de întunecat ca şi al meu, dar băiatul e bălai şi cu pielea albă, asemeni blestemaţilor, dar frumoşilor barbari care locuiesc în ţinuturile din nordul cel îndepărtat.

- Cât de adevărat ai grăit, zise atunci pescarul, scuturile pot sta pavăză împotriva săbiilor, dar ochiul înţelepciunii străpunge orice apărare! Află deci adevărul, binecuvântat oaspete al meu. Află că din pricina grelei mele săracii nu m-am însurat niciodată şi nu am nici un copil. Dar, în acelaşi an în care Tisrocul (fie ca în veci să trăiască) şi-a început augusta şi milostiva lui domnie, într-o noapte cu lună plină, a fost voinţa zeilor să nu-mi pot găsi somnul. Ci m-am ridicat din culcuşul meu şi mi-am îndreptat paşii către malul mării, să mă răcoresc privind la valuri şi la lună şi să respir aer proaspăt. Şi cum stăteam aşa, nu trece mult şi aud plescăit de vâsle venind înspre mine peste valuri, urmate, mi s-a părut, de sunetul unui scâncet slab de copil. Şi iată că valurile aruncă pe mal o mică barcă, în care era un bărbat vlăguit de foame şi de sete, care pesemne murise cu doar câteva clipe înainte (căci nu se răcise încă), un burduf de apă gol şi un copil, încă în viaţă. „Fără îndoială, mi-am zis eu atunci, aceşti nefericiţi au scăpat dintr-un naufragiu, dar prin voinţa minunată a zeilor, cel bătrăn s-a înfometat ca să ţină copilul în viaţă şi a murit când a văzut ţărmul aproape." Şi amintindu-mi că zeii nu uită niciodată pe cel ce-i ocroteşte pe nevoiaşi, şi fiind eu însumi cuprins de milă (căci umilul tău servitor este un om cu suflet milos)...

- Scuteşte-mă de aceste vorbe fără rost cu care te lauzi singur, îl întrerupse Tarkaanul. Îmi este de ajuns sa ştiu că ai luat copilul - şi e limpede că din munca lui câştigi de zece ori cât face pâinea lui zilnică. Limbuţia ta mă plictiseşte. Spune-mi cât vrei pe el.

- Chiar tu ai spus-o, preaânţeleptule, răspunse Arsheesh. Munca băiatului a fost pentru mine nepreţuită. Trebuie să ţinem seama de asta. Dacă-l vând, va trebui fireşte ori să cumpăr ori să tocmesc un altul care să-i ia locul.

- Îţi dau cincisprezece arginţi pe el, spuse nobilul.

- Cincisprezece! strigă Arsheesh cu un glas undeva între jeluire şi ţipăt. Cincisprezece! Pentru reazemul bătrâneţilor mele şi bucuria ochilor mei! Nu-mi batjocori barba căruntă, chiar de eşti tu Tarkaan. Preţul pe care-l cer e şaptezeci.

În momentul acesta, Shasta se ridică de la locul lui şi se îndepărtă în vârful picioarelor. Auzise tot ce voise să audă, căci ascultase adesea tocmeala bărbaţilor în târg şi ştia cum se face. Nu se îndoia că, în cele din urmă, Arsheesh avea să-l vândă pe un preţ mult mai mare decât cincisprezece arginţi, dar mult mai mic decât şaptezeci. Dar mai ştia şi că celor doi le vor trebui câteva ceasuri ca să ajungă la o înţelegere.

Nu trebuie să credeţi că Shasta se simţea la fel cum ne-am simţi noi dacă tocmai i-am fi auzit pe părinţii noştri plănuind să ne vândă ca sclavi. Oricum, Shasta trăia aproape ca un rob şi, cine ştie, poate că nobilul stăpân care călărea un cal atât de falnic, avea să se poarte mai bine cu el decât pescarul. Pe de altă parte, auzind cum fusese găsit într-o barcă, inima i se umpluse de emoţie şi de uşurare. Căci adesea se simţise ruşinat din pricină că niciodată, oricât de mult încercase, nu reuşise să-l iubească pe pescar, aşa cum ştia că un fiu se cuvine să-şi iubească părintele. Dar, din câte auzise acum, se dovedea că nu era nici un fel de rudă cu Arsheesh. Simţi că i se ia o mare piatră de pe inimă, „în felul ăsta, aş putea să fiu oricine! îşi zise el. Fiu de Tarkaan sau fiul Tisrocului (fie ca în veci să trăiască) - sau poate chiar fiul unui zeu!"

Se gândea la toate acestea şi stătea pe peticul de iarbă din faţa colibei, înserarea se lăsa repede şi pe cer răsăriseră primele stele. Dar, către soare-apune mai dăinuiau încă luminile apusului. Nu departe de unde sta, păştea calul străinului, cu funia trecută prin ochiul unui inel de fier prins în peretele grajdului. Shasta se apropie de el şi-l mângâie pe grumaz. Calul continuă să pască, nepăsător.

Apoi, un alt gând încolţi în mintea băiatului.

- Mă întreb ce fel de om este nobilul Tarkaan, zise el cu voce tare. Ar fi minunat să fie un om bun. Unii din sclavii marilor nobili nu fac mai nimic toată ziua. În schimb, poartă veşminte frumoase şi au carne în fiecare zi la masă. Poate o să mă ia cu el la război, îi salvez viaţa şi mă eliberează, apoi mă adoptă ca fiu al lui şi-mi dă un palat, un car şi o armură. Dar tot atât de bine ar putea fi un om crud şi rău, care m-ar trimite la munca câmpului, legat în lanţuri. Ce n-aş da să pot şti. Dar cum să aflu? Uite, calul acesta ştie, sunt sigur, măcar de mi-ar putea spune.

Calul îşi ridicase capul din pământ şi-l privea.

- Cât mi-aş dori să poţi vorbi, bătrâne, îi zise Shasta şi-l mângâie pe botul moale ca mătasea.

Apoi, preţ de o clipă, i se păru că visează. Căci auzi Calul zicând cu glas scăzut, dar limpede:

- Dar eu pot să vorbesc.

Shasta căscă nişte ochi aproape la fel de mari ca ai calului.

- Tu ştii să vorbeşti? întrebă el uluit.

- Şşşt! Nu vorbi atât de tare, zise Calul. De unde mă trag eu, aproape toate animalele vorbesc.

- Şi unde e asta? întrebă Shasta.

- În Narnia, răspunse Calul, în fericitul ţinut al Narniei - Narnia cea cu munţi acoperiţi de iarbă-neagră şi dealuri înmiresmate de lămâiţă, Narnia cea cu multe ape, cu văi mustind de umbră şi răcoare, cu peşteri căptuşite în muşchi şi codri adânci care răsună de ciocanele Piticilor. O, aerul îmbălsămat al Narniei! Un ceas de viaţă în Narnia e mai bun decât o mie de ani în Calormen.

Vorbele i se terminară cu un mic nechezat care aducea mult cu un oftat.

- Şi cum ai ajuns aici? întrebă Shasta.

- Răpit, răspunse Calul. Sau furat, sau prins - spune-i cum vrei. Pe atunci eram doar un mânz. Mama m-a avertizat să nu mă îndrept spre munţii din sud, din Archen şi de mai departe, dar eu n-am ascultat-o. Şi, pe Coama Leului, dacă n-am plătit scump pentru nebunia mea. În toţi aceşti ani, am fost rob al oamenilor, ascunzându-mi adevărata natură şi prefăcându-mă mut şi nătâng, ca un cal obişnuit."

— Dar de ce n-ai spus nimănui cine eşti?

- Atâta dram de minte am avut şi eu. Dacă s-ar fi aflat că ştiu să vorbesc, aş fi fost târât prin iarmaroace şi aş fi fost păzit mai straşnic ca oricând. Mi s-ar fi spulberat orice şansă de evadare.

- Şi de ce? începu Shasta, dar Calul îl întrerupse.

- Uite ce, zise el, hai să nu ne mai pierdem vremea cu întrebări fără rost. Vrei să ştii cum este stăpânul meu, Tarkaanul Anradin. Ei bine, e un om tare rău. Nu atât cu mine, căci un cal de luptă e prea scump ca să nu-i porţi bine de grijă. Dar tu, mai bine ai muri în noaptea asta decât să ajungi mâine rob în casa lui.

- Atunci mai bine fug, zise Shasta pălind.

- Da, mai bine, zise Calul. Dar de ce n-ai fugi împreună cu mine?

- Şi tu vrei să fugi? întrebă Shasta.

- Da, dacă vii cu mine, răspunse Calul. E o şansă pentru amândoi. Vezi tu, dacă eu fug fără călăreţ, oricine mă vede o să-şi spună: „Cal fără stăpân" şi o să fie pe urmele mele cât ai zice peşte. Cu un călăreţ, aş putea trece neobservat. Aici mă poţi ajuta tu. Pe de altă parte, nici tu n-ai să poţi ajunge prea departe pe picioarele alea caraghioase ale tale (ce picioare absurde au oamenii!) fără să fii prins. Dar dacă mergi cu mine, n-o să te poată ajunge nici un alt cal din ţara asta. Aici îţi sunt eu de ajutor. Apropo, bănuiesc că ştii să călăreşti.

- A, da, bineînţeles, spuse Shasta. Am călărit pe măgar.

- Ai călărit pe ce? pufni Calul cu un dispreţ covârşitor. (Cam asta a vrut să spună, dar de fapt vorbele lui au sunat ca un fel de nechezat prelung; „Ai călărit pe ce-he-he-he". Când sunt enervaţi, caii vorbitori capătă întotdeauna un accent mai apropiat de cel al cailor obişnuiţi).

- În concluzie, reluă el, nu ştii să călăreşti. Asta e un dezavantaj. O să trebuiască să te învăţ din mers. Dacă nu ştii să călăreşti, ştii măcar să cazi?

- Bănuiesc că oricine ştie să cadă, zise Shasta.

- Vreau să spun, poţi să cazi şi să te ridici din nou, fără să plângi, şi iar să încaleci, şi iar să cazi, şi totuşi să nu-ti fie teamă să cazi din nou?

- O - o să încerc, zise Shasta.

- Sărăcuţul de tine, spuse Calul pe un ton mai blând. Am uitat că nu eşti decât un mânz. Las' că, în timp, scoatem noi din tine un călăreţ pe cinste. Oricum, n-o să putem porni la drum până nu se culcă cei doi din colibă, între timp, haide să plănuim ce avem de făcut. Stăpânul se îndrepta către nord, spre marea cetate Tashbaan, la curtea Tisrocului.

- N-ar trebui să spui: „Fie ca în veci să trăiască!"? îl întrerupse Shasta puţin şocat.

- De ce? zise Calul. Eu m-am născut în ţinutul liber al Namiei. De ce să folosesc graiul sclavilor şi al nerozilor? Eu unul nu vreau ca Tisrocul să trăiască în veci, şi apoi nici nu va trăi în veci, fie că vreau eu sau nu. Şi dacă mă uit bine la tine, văd că şi tu te tragi din nordul cel liber. De acum înainte, între mine şi tine nu vreau să mai aud vorbe din astea de robi! Şi acum să ne întoarcem la planurile noastre. După cum ţi-am spus, stăpânul meu era în drum spre nord, spre Tashbaan.

- Asta înseamnă că noi trebuie s-o luăm spre sud?

- N-aş zice, răspunse Calul. Vezi tu, stăpânul mă crede neghiob, ca toţi ceilalţi cai ai lui. Dacă aş fi fost un cal obişnuit şi m-aş fi trezit dezlegat, m-aş fi întors

Într-adevăr acasă, la grajdul meu şi la păşunea mea, înapoi la palatul lui, care se află cale de două zile spre sud. Acolo o să mă caute, cu siguranţă. Nici prin cap nu i-ar trece că m-aş putea îndrepta singur spre nord. Şi apoi, va bănui probabil că cineva din satul vecin l-a văzut călare, l-a urmărit şi m-a furat.

- Ura! exclamă Shasta. Atunci ne vom îndrepta spre nord. Dintotdeauna mi-am dorit să merg în nord.

- Nu-i de mirare, zise Calul. Chemarea sângelui care-ţi curge prin vine. Sunt sigur că te tragi din nord. Dar să nu mai facem atâta gălăgie. Cred că se vor culca în curând.

- Mă duc să văd, spuse Shasta.

- O idee foarte bună, zise Calul. Dar ia aminte să nu fii văzut.

Se făcuse mult mai întuneric acum şi mult mai linişte. Singurul zgomot era al valurilor care se spărgeau de ţărm. Dar era un zgomot pe care Shasta nu-l mai lua în seamă căci, de când se ştia, îl auzise zi şi noapte. Pe măsură ce se apropia, desluşea coliba ce părea cufundată în întuneric, îşi lipi urechea de uşa din faţă. Nu se auzea nimic. Se apropie de singurul geam al colibei şi, după câteva clipe, auzi sforăitul subţire şi atât de cunoscut al pescarului.

Dacă totul ieşea bine, nu avea să mai audă niciodată acest sunet. Ţinându-şi respiraţia şi simţindu-şi inima puţin grea, dar nu atât de grea pe cât era de bucuroasă, Shasta se îndepărtă prin iarbă înspre grajdul măgăruşului. Pipăi prin întuneric după locul unde se ţinea de obicei cheia, descuie şi găsi şaua şi căpăstrul Calului, care fuseseră încuiate acolo pe timpul nopţii. Se aplecă şi sărută măgăruşul pe nas.

- Îmi pare atât de rău că nu te putem lua şi pe tine, zise el.

- În sfârşit te-ai întors, spuse Calul când băiatul se înapoie. Începusem să mă întreb ce s-a întămplat cu tine.

- Ţi-am adus lucrurile din grajd, zise Shasta. Îmi spui cum să le pun?

Preţ de câteva minute, Shasta fixă atent şaua, cu grijă, ca să nu zăngăne bucăţile de metal între ele, în timp ce Calul îi dădea instrucţiuni: „Strânge chinga aia mai tare" sau: „Vezi că e o cataramă ceva mai jos" sau: „O să trebuiască să scurtezi mult scările." Şi când totul fu gata, Calul zise :

- Trebuie să avem frâu doar aşa, de ochii lumii, dar n-o să-l foloseşti. Leagă-l de oblâncul şeii: nu-l strânge prea tare, ca să-mi mişc capul în voie. Şi ţine minte: nu trebuie să-l atingi.

- Atunci, la ce slujeşte? întrebă Shasta.

- În mod normal, frâul se foloseşte ca să struneşti şi să conduci un cal, răspunse Bree. Dar cum în călătoria asta intenţionez să fiu eu cel care va conduce, te-aş ruga să-ţi ţii mâinile pentru tine. Şi mai e ceva. Nu accept să te ţii de coama mea.

- Dar dacă nu mă ţin nici de frâu, nici de coamă, atunci de ce o să mă ţin? întrebă Shasta puţin speriat.

- Din genunchi, îi zise Calul. Asta e secretul călăriei. Mă prinzi între genunchi şi strângi cât poţi de tare; stai drept, băţos chiar, în şa, cu coatele pe lângă corp. Şi, apropo, ce-ai făcut cu pintenii?

- I-am pus pe călcâie, bineînţeles, zise Shasta. Atâta lucru ştiu şi eu.

- Te poftesc să-i scoţi şi să-i pui în desagă. S-ar putea să-i vindem la Tashbaan. Eşti gata? Acum încalecă.

- Uuu! Eşti groaznic de înalt, icni Shasta după prima încercare nereuşită.

- Sunt doar un cal şi nimic mai mult, veni răspunsul. Dar, după cum încerci să te caţeri pe mine, ai zice că sunt mai degrabă o căpiţă de fân! E, aşa e mai bine. Acum îndreaptă-ti spatele şi ţine minte ce ţi-ăm spus despre genunchi. Şi când te gândeşti că eu, care am condus şarje de cavalerie şi am ieşit învingător la curse, am ajuns acum să duc în spate un sac de cartofi! Dar asta e! Şi-acum, hai să pornim, încheie Calul chicotind, dar fără răutate.

Şi astfel îşi începură cei doi drumul prin noapte. Cu mare grijă, însă. Mai întâi, Calul se îndreptă spre un mic pârâiaş care se vărsa în mare puţin mai la sud de coliba pescarului. Acolo avu grijă să lase în malul moale urme clare de copite, care păreau s*ă se îndrepte spre sud. Intrară apoi în apă, dar când ajunseră pe la mijlocul pulului, Calul se întoarse şi o porni în susul apei. Merseră tot aşa, îndepărtându-se de ţărm, depăşiră coliba şi intrară mai adânc în interior. Căutară apoi o porţiune cu pietriş, în care nu se puteau lăsa urme, şi ieşiră pe malul dinspre nord. Şi, de acolo, o porniră tot înainte, spre nord, la pas, până ce singurele repere ale lumii lui Shasta de până atunci - coliba, pomul singuratic, grajdul măgarului şi limba de pămănt - rămaseră mult în urmă, înghiţite de noaptea lăptoasă de vară. Urcară dealul şi ajunseră pe coama netedă - aceeaşi coamă care fusese dintot-deauna hotarul universului lui Shasta. De partea cealaltă, până unde puteau zări prin umbrele nopţii, se deschidea un ţinut întins, de pământ şi iarbă; un ţinut nesfârşit: sălbatic, singuratic şi liber.

- Ia te uită! exclamă Calul. Ce de loc! Numai bine pentru un galop. Ce zici, încercăm?

- O, nu, te rog, se rugă Shasta. Nu încă. Încă nu pot, te rog, Calule. Nici nu te-am întrebat cum te cheamă.

- Breehy-hinny-brinny-huuhy-hah, spuse Calul.

- E prea greu de pronunţat, zise Shasta. Pot să te strig doar Bree?

- Dacă mai bine nu se poate, bănuiesc că trebuie să accept, zise Calul. Pe tine cum te cheamă?

- Mă cheamă Shasta.

- Hm, zise Bree. Iată un nume cu adevărat greu de pronunţat. Dar ce spuneai de ideea unui galop? Dacă ai şti... e mult mai plăcut decât să mergi la trap, pentru că nu mai trebuie să te salţi şi să cobori tot timpul în şa. Ţine-te strâns cu genunchii şi priveşte drept înainte printre urechile mele. Nu te uita în pământ. Dacă simţi că aluneci, strânge mai tare din genunchi şi îndreaptă-te mai mult de spate. Eşti gata? Şi acum la drum ! Spre nord, spre Narnia!

Un comentariu:

  1. buna,

    arunca si o scurta privire pe blogul meu (www.questioare.com) si daca iti place adauga-ma in blogroll-ul tau cu numele de Que stii oare?
    multumesc anticipat.

    o seara frumoasa,

    strumfita cu esarfa

    RăspundețiȘtergere