André Gide

S-a născut la 22 noiembrie 1869, la Paris. A fost unicul fiu al lui Paul Gide şi al soţiei sale, Juliette Rondeaux. Tatăl său se trăgea dintr-o familie de hughenoţi din sudul Franţei, mama sa, de ascendenţă normandă, chiar dacă crescuse şi fusese educată în religia protestantă, aparţinea unei familii Romano-catolice, stabilită la Rouen. Când Gide a împlinit 8 ani a fost trimis la Şcoala Alsaciană din Paris, dar educaţia sa a fost întreruptă de atacuri de natură nevrotică. După moartea prematură a tatălui său în 1880, mama sa a preluat frâiele educaţiei sale, a fost dat pe mâna unei guvernante indiferente şi a unor institutori. În perioada cât a locuit în Rouen Gide s-a ataşat puternic de verişoara sa, Madeleine Rondeaux.
Gide s-a întors la Şcoala Alsaciană pentru a-şi pregăti examenul de bacalaureat, şi după ce l-a trecut în 1889, şi-a dedicat viaţa scrisului, muzicii şi călătoriilor. Prima sa operă a fost un studio al unei tinereţi neliniştite intitulat Les Cahiers d’André Walter (1891) (Caietele lui André Walter). Scris la persoana întâi, ca majoritatea operelor sale de mai târziu, ea împrumută elementele confesiunii, cea care avea să-i aducă lui Gide faima care l-a consacrat.

În anul 1891 un coleg de şcoală, scriitorul Pierre Louÿs, l-a introdus în cercul După-Amiezelor de Marţi, patronat de poetul simbolist Stéphane Mallarmé iar pentru o vreme opera sa a fost influenţată de ideile curentului simbolist. Operele sale Traité de Narcisse (1891) (Narcis), Le Voyage d’Urien (1893) (Călătoria lui Urien), şi La Tentative amoureuse (1893) (Tentativa dragostei) aparţin toate acestei perioade. În 1893 Gide întreprinde prima sa călătorie în Africa, sperând că va scăpa astfel de restricţiile impuse de o severă educaţie protestantă. Contactul său cu lumea arabă l-a ajutat să se elibereze de convenţiile sexuale şi culturale ale epocii victoriene, recunoscută pentru puritanismul său excesiv. A rezultat o revoltă in statu nascendo împotriva propriilor înclinaţii homosexuale, existente la modul latent.
Poemul în proză Roadele pământului (1897) reflectă eliberarea sa din angoasele păcatului şi acceptarea propriilor impulsuri, indiferent cât de neconvenţionale ar fi fost acestea. Cu toate acestea, după întoarcerea la Paris, relaxarea aceasta s-a pierdut total, căci scriitorul s-a întors în saloanele pariziene, extrem de "înţepate". Va satiriza acest mediu în povestirea Paludes (Mlaştini) (1894) - o minunată parabolă a animalelor, care, deoarece locuiesc în peşteri întunecate sfârşesc prin a-şi pierde vederea şi a orbi. În 1894 Gide s-a reîntors în Africa de Nord unde a întâlnit cuplul format din Oscar Wilde şi Lord Alfred Douglas, care l-au încurajat să-şi recunoască homosexualitatea ascunsă cu mare grijă. A fost rechemat în ţară din pricina bolii mamei sale; aceasta a murit în luna mai 1895. În luna octombrie 1895 Gide s-a căsătorit cu vara sa Madeleine, care anterior îi refuzase cererea în căsătorie. În 1896 a fost ales primar al comunei La Roque - era în acel timp, la doar 27 de ani, cel mai tânăr primar francez. Deşi şi-a luat misiunea în serios a reuşit să termine Fructele pământului în 1897 şi nu a avut prea mare succes, deşi după cel de-al doilea război mondial a fost considerat cel mai influent dintre textele autorului. Se pare că generaţia de cititori se schimbase iar modul de valorizare a textului era diferit.
Cu Prométhée mal enchaîné (1899) (Prometeu rău înlănţuit), Gide se întoarce la stilul său satiric din Călătoria lui Urien şi Mlaştini, care constituie ultima încercare de a descoperi valorile individuale. Operele scrise în această perioadă fac parte din zona cea mai bogată în sensuri a creaţiei sale. L'Immoraliste (1902) (Imoralistul), La Porte étroite (1909)(Poarta îngustă) şi La Symphonie pastorale (1919) (Simfonia pastorală) reflectă încercarea lui Gide de obţine armonia în familia sa şi de studiere a relaţiilor interumane. Ele marchează şi un pas semnificativ în privinţa interesului pentru problemtica psihologică. Imoralistul şi Poarta îngustă au fost scrise sub forma unor proze, cărora Gide le dă numele de "récit" adică în aparenţă povestiri de o simplitate studiată dar foarte ironice în care un narator la persoana întâi revelează ambiguităţile morale înnăscute ale vieţii cu ajutorul unor amintiri. În aceste opera Gide realizează nişte capodopere ale construcţiei clasice şi foloseşte un stil pur, foarte simplu. În viaţa sa în această perioadă Gide trece printr-o perioadă de angoasă şi de adânci suferinţe sufleteşti.
Deşi dragostea pentru Madeleine i-a oferit ceea ce el numea "orientarea sa mistică", s-a descoperit a fi incapabil de a avea o relaţie apropiată şi permanentă cu aceasta, de a-şi reconcilia dragostea cu setea lui permanentă de libertate şi cu pornirile sale interioare sau cu setae sa insaţiabilă de experienţe noi. Les Caves du Vatican (1914) (Pivniţele Vaticanului) marchează tranziţia la a doua fază a carierei lui Gide. El a numit acest text o şotie, prin care desemna o operă satirică ale cărei personaje cam nebunatice sunt tratate în maniera unei farse în interiorul unei structuri narrative absolute neconvenţionale. Aceasta a fost de altfel prima sa operă cu caracter anticlerical.
La începutul anilor 1900 Gide a început să fie cunoscut şi în calitatea sa de critic literar şi de eseist şi în 1908 s-a aflat printre oamenii de cultură care au fondat faimoasa revistă literară La Nouvelle Revue Française, cea care a dat contur şi personalitate literaturii franceze până la declanşarea primul război mondial. În jurul revistei s-a creat o adevărată emulaţie şi a apărut şi editura N.R.F., care publica literatură franceză contemporană şi care avea să se transforme în prestigioasa editură Gallimard. În timpul războiului Gide a lucrat la Paris, iniţial pentru Crucea roşie, apoi într-o casă de convalescenţă pentru soldaţi, iar apoi a adăpostit în casa sa refugiaţi de război. În 1916 s-a reîntors la Cuverville, casa sa după căsătorie şi s-a reapucat de scris. Războiul i-a amplificat dramele interioare şi în 1916 începuse deja să scrie un al doilea Jurnal (publicat in 1916 sub titlul Numquid et tu?) în care a înregistrat căutarea sa permanentă a lui Dumnezeu. În final, incapabil să iasă din această dilemă, exprimată prin declaraţia "Catolicismul este inadmisibil, protestantismul este intolerabil, dar cu toate acestea mă simt creştin până în măduva oaselor"), s-a hotârât să-şi construiască o etică proprie, prin care să trasforme simţul vinovăţiei în Eul său cel mai profund. Acum, din dorinţa de rupe orice legătură de trecut, şi-a început autobiografia intitulată, Si le grain ne meurt (1926) (Dacă totul moare), o naraţiune a propriei sale vieţi, din copilărie până în epoca acestei maturităţi creatoare. În 1918 amiciţia cu tânărul Marc Allégret a produs cea mai serioasă criză din căsnicia sa, în care soţia sa într-un atac de gelozie a distrus cea mai dragă posesiune a lui Gide, scrisorile trimise ei în perioada lor de corespondenţă îndrăgostită.
După război tumultul său sufletesc s-a mai liniştit şi scriitorul a început să capete figura liniştită din pozele realizate la bătrâneţe. A luat decizia să-şi admită diferenţa şi a scris în 1918 Corydon (un dialog Socratic în apărarea homosexualităţii, anunţat încă din autobiografia sa). Publicarea lui Corydon în 1924 a fost dezastruoasă iar Gide a fost atacat chiar şi de cei mai apropiaţi dintre prietenii săi. Gide a scris în această epocă singurul său roman recunoscut ca atare de scriitor, Les Faux-Monnayeurs (1926) (Falsificatorii de bani). El înţelegea prin asta că prin scop, dimensiuni şi intenţii naraţiunea aceasta era diferită de celebrele sale şotii. E o construcţie complexă şi intricată în care rudele sau profesorii unui grup de adolescenţi exercită atitudini corupătoare, atât în săli de clase cât şi în exteriorul lor. Falsificatorii de bani reia toate temele preferate ale lui Gide printr-o progresie de scene, prin care acesta dorea să exprime structura fracturată a unei zile reale.
În 1925 Gide călătoreşte din nou în coloniile franceze din Africa ecuatorială. La întoarcere va publica Voyage au Congo (1927) (Călătorie în Congo), în care critic dur politica Franţei coloniale. Gide se implică activ în politică iar umanismul său se manifestă prin aceste luări de poziţie în favoarea celor obidiţi. Pentru un timp va crede şi în comunism, în 1936 va vizita Uniunea Sovietică, şi, deşi se declară iniţial încântat de cele văzute va reveni asupra impresiilor iniţiale în alte două cărţi, în care îşi exprima deziluzia faţă de Stalinism, şi anume în volumele Retour de l'U.R.S.S. (1936) (Întoarcerea din URSS) şi Retouches à mon retour de l'U.R.S.S. (1937) (Post-scriptum la Intoarcerea din U.R.S.S.).
În 1938 soţia lui Gide, Madeleine, a murit. După o lungă perioadă de separare, boala ei îi reduce împreună. Pentru scriitor ea fost marea sa dragoste. Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Gide a început să aprecieze valorile tradiţionale şi să aprecieze trecutul. Din 1942 şi până la sfârşitul războiului Gide va locui în Africa. Aici scrie piesa de teatru Tezeu, a cărei intrigă simbolizează chiar această întoarcere a lui Gide către trecut, căci Tezeu se poate reîntoarce la Ariadna doar pentru că este agăţat de firul subţire al tradiţiei. În iunie 1947 Gide a obţinut primul său titlu onorific, cel de doctor în litere la Universitatea din Oxford. În acelaşi an, în luna noiembrie, i se acordă Premiul Nobel pentru literatură,„pentru scrierile sale pline de înţelegere şi semnificative din punct de vedere artistic, în care problemele şi condiţia omului au fost înfăţişate cu o cutezătoare dragoste de adevăr şi o subtilă intuiţie psihologică”. În 1950 va publica ultimul volum din Jurnal, o înregistrare a vieţii sale din 1889 şi până la vârsta de 80 de ani. Jurnalul acesta, cu peste un million de cuvinte este o naraţiune în care a înregistrat experienţe, impresii şi crize morale, pe o perioadă care depăşeşte 60 de ani şi constituie un document de o bogăţie sufletească extraordinară. După publicarea sa Gide a renunţat complet la scris.
Gide a militat pentru cunoaşterea de sine şi sinceritate iar această credinţă a fost îmbogăţită de umanismul său şi de apelul continuu la toleranţă pe care l-a susţinut prin intermediul întregii sale opere. Deşi a fost o figură literară nu lipsită de controverse în plan biografic, Gide a fost considerat un spirit revoluţionar, care a sprijinit deschis calea libertăţii individuale şi a sfidat principiile moralităţii înguste, mic burgheze.
Încă înainte de moartea sa a fost recunoscut în unanimitate drept un umanist şi un moralist în descendenţa vechii tradiţii a moraliştilor francezi din secolul al XVII-lea. Caracterul nobil şi puritatea şi înălţimea stilului său i-au asigurat un loc în Panteonul literaturii franceze, dar şi universale din toate timpurile.



JURNAL, VOL.I
- fragment -


Jurnal 1895

20 iulie, ora 3 dimineaţa

Scularea. Dumnezeu este cel care trebuie să aştepte cel mai puţin. Poţi să te scoli oricât de devreme, deja simţi viaţa învârtindu-ţi-se dimprejur.
Trei sferturi din viaţă se scurg pregătind fericirea; însă nu trebuie să crezi că, pentru aceasta, cel din urmă sfert se scurge trăind plăcerea. Prea te-ai deprins cu acest soi de pregătiri şi, când ai isprăvit să te pregăteşti pentru tine, te pregăteşti pentru ceilalţi; în aşa fel încât clipita prielnică este amânată până dincolo de moarte. Iată de ce ai atâta nevoie să crezi într-o viaţă veşnică. O mare înţelepciune ar fi să pricepi că adevărata fericire nu are nevoie de pregătiri; sau cel puţin nu are nevoie decât de una intimă.
Omul se descurcă de minune în a pune obstacole dinaintea fericirii sale; cu cât e mai puţin în stare să îndure nenorocirea, cu atât e mai apt să şi-o îmblânzească, pare-mi-se. (Încă o dată, vorbesc despre ceilalţi oameni, căci eu am găsit întotdeauna că e foarte simplu să fii fericit, pentru că mi-am procurat fericirea întotdeauna cu totul independent de lucruri.
Oamenii sunt nefericiţi din lipsă de credinţă sau din egoism. Însă cum să-i faci să priceapă asta? Că un suflet care se socoate deopotrivă religios şi nenorocit este o găselniţă formidabilă. Şi înţelegem că, de multe ori, creştinismul însuşi duce la asta; şi încă printr-o formă foarte nobilă, care ia în considerare mai ales solidaritatea suferinţei întru Hristos. (Evanghelia după Ioan nu duce, totuşi, nicicum la asta).
Extrem de puţine suflete înţeleg că te poţi lecui de egoism printr-o altă iubire decât prin aceea pentru alte fiinţe (altfel spus, prin iubirea neprihănită faţă de Dumnezeu).
Păcatul este rău mai cu seamă prin grozăvia sau plăcerea pe care ţi-o lasă în ceea ce-l priveşte.
Acţiunile noastre se lipesc de noi precum flacăra de fosfor. E adevărat că ele ne dau strălucire, dar în funcţie de epuizarea noastră.
Poţi pricepe asta? Orice senzaţie are o prezenţă nemărginită.
Să înlături din tine ideea de merit. E o poticneală teribilă pentru spirit.
Ca să mai uit niţel de preocupările mele trecătoare, citesc eseul lui Rod despre Goethe. Nimic nu mă va fi calmat în viaţă aşa cum a făcut-o contemplarea acestei figuri ilustre. (În rest, articolul lui Rod este slab).
Patriotismul nu aduce nimic bun, pare-mi-se, decât deşertăciunea emulaţiei pe care o dă câtorva spirite, altfel prea adormite.
Să înlături ideea meritului celui mai mare sau mai mic. Admiraţia pentru ceilalţi este astfel micşorată; dar şi cea pentru tine însuţi, ceea ce e bine. Şi sporeşte în aceeaşi măsură cea pentru Dumnezeu, adică pentru frumuseţea însăşi a acţiunii, dincolo de greutăţile întâmpinate; aşa cum ai admira o operă de artă. De altminteri, orice acţiune frumoasă trezeşte invidii; în loc să o feliciţi, aş înţelege dacă ai invidia-o.
Să ajungi să faci din datorie ceea ce un altul ar fi făcut din iubire. Iubirea de Dumnezeu trebuie să domine întotdeauna iubirea oamenilor.
Să eviţi regretul morţilor de îndată ce se transformă în milă faţă de tine însuţi.
Căci tu nu regreţi moarta, ci fericirea pe care tu o simţeai de a fi fost iubit de ea.
Nobleţea cea mai înaltă din viaţă nu se cucereşte prin iubirea de ceilalţi, ci prin iubirea faţă de datorie.
Ceea ce în mod curent poartă numele de poezie este ceva slab şi mediocru. Sentimentalismul este o înfocare răsturnată. Sentimentalismul este întotdeauna jalnic; el slăbeşte sufletul sau revelează un suflet slăbit. Te lecuieşti de asta prin sentimentul datoriei, prin orgoliu şi printr-un egoism superior. Milostenia (pietà) nu face parte din sentimentalism, precum niciuna dintre „virtuţile angelice”.
Pentru că nu le-ai cruţat viaţa decât celor care s-au purtat cum trebuie, te-ai condamnat, o, Spartă, să întreţii numai fiinţe stupide.
Câţi poeţi, filosofi, artişti de toate soiurile nu ţi-ai fi descoperit, poate, precum în toate cetăţile Eladei, de-ai fi cruţat viaţa tuturor celor care păreau în ochii tăi infirmi întrucât nu te uitai decât la trupurile lor?

File de călătorie (1895-1896)
I
14 decembrie 1895
Alergare pe culoarele care unesc Oficiile de la palatul Pitti; formidabilă galerie Palatină. Chipul junelui din stânga, în Concertul lui Giorgione, este de o substanţă fermecătoare. Toate tonurile se confundă aici, contopite – pentru a da fiecărui loc de pe pânză o culoare nouă, neştiută, unică – şi atât de intim unite, că nu mai poţi să înlături nimic şi nici să adaugi nicio tuşă; privirea urmează fruntea, tâmpla, uşoara apropiere a părului, fără a sesiza nicio linie de sutură; pare un smalţ topit, întins pe pânză încă lichid.
În faţa lui, nu te mai gândeşti la nimic altceva; ceea ce este caracteristic unei capodopere: să fie exclusivă; să facă astfel încât orice altă formă de frumuseţe să fie considerată inferioară.

15 decembrie
Viale dei Colli, San Miniato, pe vremea cea mai minunată. Un cer când acoperit, însă plăcut, când aproape azuriu cu totul, care se colorează către seară din pricina brumei abundente; tot oraşul se topeşte într-o etuvă de aur; acoperişurile sunt de culoarea porumbei; domul şi clopotniţa sa, turnul de la Palazzo Vecchino domină; colinele par departe; înaltul munte din faţa Fiesolei se impune. Admirabilul Arno, din loc în loc, apare la intrarea şi la ieşirea din oraş. Soarele apune, înecând în măreţie domoală şi voalată tot ce vedem de pe terasele de marmură din ţintirim – într-o încadrare de chiparoşi mortuari, aproape negri, sobri şi aşa cum se cuvine pentru Florenţa.

16 decembrie
Plouă. Îi scriu lui Athman şi altora. Oră de italiană. Nimic mai interesant decât să înveţi.
Ieri seară, acel tânăr englez aşezat la masa comună, scriind pagini de jurnal într-un caiet gros şi-aproape plin, îşi arăta dorinţa de a vorbi cu mine. Având-o pe Medeleine ca interpret, am putut schimba câteva fraze.
Citit în Taine povestioara lui Boeţiu, despre fabula lui Orfeu etc.

23 decembrie
Un guturai ne reţine în casă zilele astea. Abia câţiva paşi pe-afară, prin ploaie sau ceaţă. Lecturi. Ore de italiană. Cum-păr Carducci . M. Bertini vine zilnic. Citesc puţin din istoria Italiei din manualul consistent al lui Zeller . Îmi imaginez, în stilul unei poveşti de Voltaire, un Promethée mal enchaîné. Traversat o proastă perioadă, de voinţă desfrânată şi suferindă.
Frumoase coline pe malurile fluviului Arno, de la San Mini-ato la cele care se află faţă în faţă cu Cascine. Le reţin tot mai bi-ne liniile de uşoară sobrietate şi tonurile de verde şi de cenuşiu.
Îmi place, de pe malul fluviului Arno, să privesc îndelung valul puternic pe care îl produce apa în vâltoarea barajului; barajul vine oblic pe fluviu, în aşa fel încât apa se adună mai mult într-o parte; este o opritoare lipită de zid, care îşi macină propria albie; apa trece gâlgâind atunci peste ea în elice, imobilizând forma unui val. Grozav e să priveşti forma aceasta fixată, pe care o traversează o materie evanescentă şi fluidă. În mare, dimpotrivă, picătura de apă rămâne nemişcată, sau cel puţin îşi găseşte locul, ceea ce se mişcă fiind numai forma valului.
O mică ecluză alături, sub o înaintare în arcadă şi care formează pe fluviu un soi de balcon pe care îmi reazem coatele; ecluză în scară, îmi închipui, pentru bărcile mici, – şi după cum este deschisă sau închisă, linia talazului este modificată.
Apa este întotdeauna galbenă, argiloasă, dar fără niciun vârtej, nicio spumă la suprafaţă; curge iute prin baraj, pe un plan aproape brusc înclinat, neted, fără niciun impediment, dintr-o bucată şi regulat. E o lunecare.
Arno deja scade mult şi în dimineaţa asta au apărut iar căutătorii de nămol şi de nisip – mlăştinari care îşi umplu bărcile plate cu lopeţi de lut strânse din albia şi din taluzurile joase ale fluviului.
Alaltăieri, către sfârşitul nopţii, s-a iscat o furtună violentă; vijelie, grindină, fulgere uimitoare şi tunete asurzitoare – nimic nu lipsea, nici măcar ploaia de clopote de dinaintea
Crăciunului care au început să dăngănească, către revărsatul zorilor, complet înnebunitoare în teribila furie a furtunii, şi al căror sunet părea angelic în zori.
De cum te trezeai, părea că vezi un cer de azur spălăcit; nouri, nouri – un cer de dramă şi de potop.
Ieri, am visat că zburam şi (cum mi s-a mai întâmplat o dată) că urcam prea sus, de nu mai puteam coborî la loc; sforţări urieşeşti, ca să revin pe pământul care se vedea departe sub mine şi încă şi mai asemănătoare – angoasa – că nu mai recunosc locul de unde am plecat – ameţeală. Să te trezeşti îngrozit şi bolnav.
Dar ăsta nu e totuşi un coşmar în toată regula. De vreo zece sau doisprezece ani nu cred să mai fi avut vreunul. Bolnav, la Montpellier, la Lamalou, visam urât aproape în fiecare seară.
Ieri, plimbare la Cascine; soare prea arzător şi umiditate năucitoare a primăverii; cred că o să înceapă să mijească frunzele. Mergând pe malurile fluviului Arno, dai peste nişte trestii minunate care îl despart de drum; pe cealaltă parte, o lizieră tăiată, dominată uneori de nişte stejari uriaşi; nişte stejari uriaşi şi verzi, masivi, tăiaţi parcă cu sfoara şi care dau pe dinafară, aplecându-se pe alee.

26 decembrie
Azi dimineaţă, la muzeul Santa Maria dei Fiori şi la Muzeul Naţional. Privesc mai cu seamă Donatello, care îmi place cel mai mult dintre toţi. La această expoziţie a lui, opere originale sau mulaje, simţi o atât de extraordinară şi victorioasă luptă împotriva tradiţiei antice... Preferinţă uimitoare pentru corpul omenesc şi înţelegere stranie a formelor copilului. Acest Amoraş, cu un picior pe jumătate ridicat deasupra unui şarpe pe care celălalt îl sfarmă – picioarele scurte încă îndoite, deformate de nădragii legaţi prost, care îi cad şi îl descoperă pe jumătate, cu cingătoarea rămasă în dreptul pântecului – ca pentru o înfloritură ornamentală; gestul stângaci şi fermecător al mânuţelor sale ridicate.
Nuditate împodobită a Davidului său; desfătarea cărnii; camuflare a muşchilor îndărătul osaturii şi expresiei de ansamblu; scofâlcire, vigoare – partis pris etc. Să te întorci aici ca la studiu.
Mino da Fiesole 1431 – 1484.
Luca della Robbia 1400 – 1482.
Donatello 1386
Ghiberti.
Brunelleschi.
Verrocchio 1435 – 1488.
Cellini.
Michelangelo 1475 – 1564.

27 decembrie
Azi dimineaţă, am fost să citesc gazetele în cabinetul de lectură. La dus şi la întors, mă opresc fără doar şi poate în faţa barajului fluviului Arno, privind valul modificat de puterea mai mare sau mai mică a apei. Apele scăzute i-au lăsat pe culegătorii de nisip să-şi facă din nou treaba.
După dejun, vizită la Academia de Arte Frumoase. Privit mai ales operele lui Fra Giov. Angelico, a cărui viaţă tocmai o aflăm din conferinţa lui Diego Martelli.
Îngrozitoare perioadă de voinţă destinsă şi semi-vertij moral.

Fra Beato Angelico 1387 – 1455.
Lorenzo Monaco 1370 – 1425.
Gentile da Fabriano 1370 – 1450.
Benozzo Gozzoli 1420 – 1498.
Bigordi Domenico Ghirlandaio 1449 – 1497.
Botticelli 1447 – 1510.
Lorenzo di Credi 1460 – 1537.
Bigordi Rodolfo Ghirlandaio 1483 – 1561.
L. d. Vinci 1452 – 1519.
André del Sarto 1487 – 1534.
Luca Signorelli 1447 – 1532.
Piero di Cosimo 1462 – 1521.

28 decembrie
Văzut azi dimineaţă Roberto Gatteschi, care îmi vorbeşte de dorinţa sa de a fonda o revistă internaţională, despre volumul său de versuri, şi de un altul, de romanul său.
Ar dori o prefaţă de Coppée, de altminteri el este inteligent şi, dacă vorbeşte despre Coppée, e limpede că este prost instruit. La Paris, el ar face fără doar şi poate parte din Mercure...
Când îi vorbesc despre autorii francezi pe care îi cunoaşte, el îi enumeră pe Daudet, Coppée, Bourget, Zola.
Luat dejunul la restaurantul Donay, pe urmă vizitat capela familiei de Medicis şi galeriile Oficiilor, unde scriu aceste rânduri în faţa Naşterii lui Venus a lui Botticelli. Privit mai ales operele lui Fra Angelico; mă interesează mai mult cei de la Academie; Lorenzo di Credi – Venus a sa, pe fond negru.
Privit operele lui Rafael din tribună; umbrele constau cel mai adesea pentru el într-o simplă întunecare a părţilor luminate şi nu au vreo calitate deosebită; agreabilul modelului se trage mai cu seamă din oroarea de a brusca, din necesitatea de a rotunji fără a ascunde contururile; perfecţiunea cere să se obţină atunci o trecere delicată de la clarul cel mai puţin clar până la obscur. Nu are nimic din perfecţiunea căutată de colorist – veneţian sau spaniol, olandez sau englez – tot mai neliniştit, mai greu de cercetat şi mai discutabil. Giorgione, adesea încă şi mai abitir decât Tiţian, a pictat fiecare trecere cu o culoare care pare deosebită, unică, deşi de o calitate mereu reunită şi care se regăseşte numaidecât la cea de lângă ea.
Dinaintea unui tablou, îmi vine foarte rar ideea să scriu; ar trebui să caut critici şi asta nu-mi stă în fire, fire care socoate că înveţi mai puţin din a-ţi mărgini admiraţia decât din a o educa pentru a-ţi garanta exaltarea; astfel încât munca mea în faţa unui tablou, inconştientă sau nu, se rezumă la constatarea frumuseţilor.

29 decembrie
Santa Maria Novella. Ghid nesuferit, ale cărui indicaţii fac tablourile să crape. Nicio emoţie. Nu înţeleg prea bine înflăcărarea pentru capela Spaniolilor. Aici, totul este straniu, dar nu ieşit din comun. Povara construcţiei a fost depăşită doar cu preţul frumuseţii.
Fresce preţioase, şi deja baroc împodobite, dar cu o graţie rafinată, în capela din dreapta stranei. Sunt opera lui Filippino Lippi; la dreapta, un dragon exorcizat; la stânga, o înviere (istoria lui Ioan Evanghelistul). Extrem de plăcut chipul tânărului pe care îl doboară suflul dragonului. Foarte frumos grupul dimprejurul său – regele negru... Şi un grup frumos de femei în scena învierii; dar frescele astea nu au valoarea minunatelor fresce ale lui Ghirlandaio care umplu capela centrală.
După dejun, tânărul Roberto Gatteschi vine să mă vadă şi ieşim împreună. Îmi vorbeşte despre romanele pe care vrea să le scrie şi le zice tare bine.

...