Titus Popovici

S-a născut la 16 mai 1930 la Oradea, avându-i ca părinţi pe Augustin Popovici, funcţionar la PTTR, şi Florica Popovici (înainte de căsătorie, Ciupe), învăţătoare.
După absolvirea Liceului "Em. Gojdu" din Oradea, urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Univ. din Bucureşti (1949-1953); încă din timpul studenţiei, este angajat ca inspector la Ministerul Artelor (în 1952), la Direcţia Teatrelor.
Terminând facultatea renunţă însă la această funcţie şi la oricare alta, hotărând să trăiască din scris. Publicase deja în cursul anului 1950, în Viaţa Românească, mai multe schiţe scrise în colaborare cu Francisc Munteanu, iar aceste schiţe apăruseră în 1951 şi sub formă de volum, cu titlul Mecanicul şi alţi oameni de azi.
Patru ani nu are voie să publice, din motive obscure. În 1955 tipăreşte o carte de proză scurtă numai a sa, Povestiri, care trece aproape neobservată. în acelaşi an însă publică şi romanul Străinul, construcţie epică de mari proporţii şi satiră plină de sarcasm - spre satisfacţia ideologilor epocii - a stilului de viaţă burghez. Talentul literar evident, dar şi receptivitatea faţă de ideologia oficială îl aduc pe tânărul autor în prim-planul vieţii literare. Şi mai oportun este considerat romanul Setea, apărut în 1958, în care Titus Popovici evocă apologetic momentul împroprietăririi cu pământ a ţăranilor întorşi din război (trecând sub tăcere faptul că ulterior acelaşi pământ le va fi luat cu forţa de autorităţile comuniste, în procesul colectivizării agriculturii).

Descoperind că în cinematografie poate câştiga mult mai mulţi bani, scriitorul se dedică în continuare, pe parcursul câtorva decenii, scrierii unor scenarii de film proprii şi ecranizărilor după romanele altor autori. Critica îl consideră pierdut pentru literatură. în 1970, când publică pe neaşteptate o nuvelă de o neobişnuită forţă epică, Moartea lui Ipu, este sărbătorit ca o persoană dată dispărută care s-a întors acasă. în scurtă vreme, însă, sărbătoritul "pleacă" din nou. Face carieră politică (şi avere), ajungând membru al CC al PCR. Se bucură discret de banii şi de poziţia sa, ducând o viaţă retrasă şi ocupându-se cu predilecţie, ca Sadoveanu pe vremuri, de citit şi scris, de pescuit şi vânătoare. în ultimii ani ai deceniului nouă, lucrează de altfel ca redactor, cu un program foarte lejer, la Revista vânătorilor şi pescarilor.

Trăieşte discret (şi epicureic) şi după 1989. în 1990 publică un scurt roman, Cutia de ghete, în care este descrisă cu umor negru starea de spirit a românilor din timpul dictaturii lui Ceauşescu. La începutul lui 1994 este adus temporar în centrul atenţiei de un interviu acordat lui Mihai Tatulici şi difuzat sub formă de serial de Tele 7 ABC. Pe parcursul interviului, Titus Popovici face dezvăluiri în legătură cu ceea ce se petrecea cu ani în urmă în culisele CC al PCR şi dă dovadă de luciditate (şi chiar de cinism) în aprecierea propriului său mod de viaţă dinainte de 1989.

Moare la 29 noiembrie 1994 în urma unui accident de automobil, pe raza judeţului Tulcea (conducătorul autovehiculului, un bătrân de şaptezeci de ani, scapă cu viaţă). Se spune că accidentul a avut loc chiar în momentul în care scriitorul încerca să împuşte, cu o armă de vânătoare scoasă pe geamul deschis de lângă el, un iepure de pe şosea. Circulă în acelaşi timp zvonul că Titus Popovici a fost redus la tăcere pentru că ştia prea multe despre nomenclatura comunistă.
Două romane de o valoare excepţională apărute postum, Disciplina dezordinii şi Cartierul Primăverii (Cap sau pajură) fac senzaţie, ca Moartea lui Ipu pe vremuri.



DISCIPLINA DEZORDINII
-roman memorialistic-
-fragment-

Capitolul IX

Conspiraţii rurale


Ascultam ascuns după colţul bătrânei clădiri a şcolii din Mişca:
- Doamnă învăţătoare, spunea plutonierul Gociman Iosif, şeful postului de jandarmi din comună, ar fi bine dacă domnişoru' Titi nu s-ar tot învârti pe la batoză.
- De ce? se sperie mătuşa Ecaterina. Zburdă cu neruşinatele?
- Nu, râse măruntul plutonier sufocat de gulerul uniformei albastre. Nu. Nu face fapte. Numai că...prea se aţine cu ăla, cu mecanicul.
- Cu Crişan? Mătuşa mea râse uşurată. Dumneata le iei pe toate în tragic, domnule plutonier. Mecanicul este un băiat serios. Un necăjit pe care l-au gonit ungurii din Ardealul nostru vremelnic cedat. Doar ştii prin câte a trecut.
- Tocmai că ştim! Şi plutonierul şopti apăsat: îi un comunist, doamnă! De aia afugit peste Feleac aici la noi. Nici ungurii nu-i rabdă, batîr că de la "belakunul" lor se trage bolşevismul. Ăştia, doamnă Catarină, se bate-n piept că ei n-au patrie! Avem informaţii. Eu, orişicum, îl ţin sub ochi. Dar însă n-aş vrea ca domnişoruâ Titi, care recitează la serbări poezia "Eşti schilav tot, un cerşetor te-ntorci acum acasă", de plânge şi bărbaţii în toată firea, să intre în vreo încurcătură. Ştiţi cum îi azi vremurile.
- Bine, încuviinţă mătuşa mea. Am să-i vorbesc.
Dar nu mi-a spus nimic. Era mulţumită că mă interesez doar de chestiuni mecanice şi nu mă tăvălesc prin clăile de fân cu cine ştie ce nemernică,scăpată de sub supravegherea ei de dăscăliţă, care nu înceta o dată cu terminarea celor 7 clase şi nici chiar după măritiş, în unele cazuri.
Noaptea "aria" părea un sătuleţ, răsărit din senin şi tupilat în întuneric. În umbra mirosind a pâine caldă, umbre grăbite se fugăreau printre stogurile înalte, se îmbrăţişau pe snopi, iar râsetele şi gâfâielile se pierdeau în duduitul monoton al batozei McCormick, care lucra ziua şi noaptea. În jurul maşinii roşii, înaltă cât o casă şi parcă apucată de tremurici, foiau mai cu seamă femei: bărbaţii erau pe front şi ele trebuiau să aibă grijă să nu le fure "şogârţii" la uium şi la predarea cotelor de război, să împingă snopii în gura nesăţioasă a batozei, gata să înhaţe un picior ori o mână, aşa cum se întâmpla în fiecare vară; altele stăteau la "scurgătoare", ţinând căscate gurile sacilor în care se vărsau boabele sticloase şi calde şi plesneau fără supărare peste mâna vreunui fecioraş, rătăcită sub fuste. Mucoşi de 14-15 ani se ţineau aţâţaţi: ei erau doar "mascurii" satului şi uneori câte unul era miluit la repezeală şi apoi muierea, asudată şi nemulţumită, îl împingea cât-colo, cu un râs din guşă: "Uită-te la el, la ce-i umblă mintea!".
Din când în când pe cerul negru bombăneau avioanele care aprovizionau fronturile partizanilor din Iugoslavia. Atunci mecanicul oprea batoza, felinarele oarbe erau stinse şi bătrânii îşi aminteau de celălalt război, pe care-l făcuseră la K und K Hadsereg. "Cu sârbu' să nu te pui! Sârbu-i omul dracului, mai bine crapă el decât să se lase călcat în picioare!". Şi povesteau cum, nu o dată, intrând în vreo casă de înnoptat, găseau vreo babă pe moarte, ghemuită sub pocroviţă. Puneau puştile într-un colţ, în piramidă, se aşezau să îmbuce şi, când cu gândul nu gândeai, bătrâna ţâşnea de sub pături cu un revolver în fiecare mână şi âi împroşca cu gloanţe. Până apucau s-o ţintuiască de salteaua de paie cu baionetele tot prindea să omoare sau să rănească unul-doi. Ce să mai zici de copilaşii zdrenşăroşi, cu ochii măriţi de foame, cărora un honved mai milos se oprea să le dea o bucată de pită ori o "coţcă" de zahăr, iar pruncul primea darul cu o mână şi cu cealaltă înfigea cuţitul în burtă. "Da, da, sîrbu-i omu' dracului! tuşea vreun bătrân, lovindu-şi pipa de tocul papucului în degete s-o deştepte. Iacă, amu-s patru ani de când nemţii nu-i pot pune jos. Şi or adus divizii multe, numa alpăniegheri care-s cel mai prim, ca la noi Vânătorii de Munte!"
- Păi, de, se auzea atunci o voce uşor cântată, tinerească şi timidă, da' vezi dumneata că Tito o declarat că după război împarte la partizani toate pământurile ălora de au şezut acasă şi n-au vrut să vină-n munţi,să lupte cz fasciştii! Bocotanii, de! Ca la noi... Uite de-o pildă feciorii dumetale, bace Sâvule, batâr că-s cât bivolii şed acasă şi călăresc muierile ălora de-s pe front din '41!
Cineva schimbă vorba:"Te pomeni că Tito ăsta nici nu-i popă, cum umblă vorba, ce o fi vreon comonist!".
- De bună seamă că este, spunea mecanicul batozei. Şi nu se ascunde! Îi chiar fălos pe chestia asta!
- Tot ce se poate, se ridica atunci din întuneric cineva, ţinându-se de şale. Ei cu ale lor, noi cu ale noastre. Hai, că ne prinde sfânta dimineaţă...
...