Ivan Alekseievici Bunin

S-a născut la Voronej, la 10(22) octombrie 1870, într-o veche familie de nobili scăpătaţi. Copilăria şi-a petrecut-o pe domeniul familial, în gubernia Orlovsk, într-o "mare de grâne, iarbă şi flori", "în cea mai adâncă linişte a câmpiei". În anul 1881 a fost înscris la gimnaziu, dar, fără a termina cele patru clase, a continuat instruirea sub îndrumarea fratelui său mai mare. Sărăcia, care a atins şi conacul, l-a obligat să părăsească în anul 1889 cuibul familial. A lucrat în calitate de corector, statistician, bibliotecar, la diferite ziare. În anul 1891 i-a apărut prima culegere de versuri, marcată de o peisagistică lirică subtilă. A continuat şi după aceea să cânte frumuseţile naturii, cu simţul rafinat al omului format la ţară. Obţine "Premiul Puşkin" pentru culegerea "Cad frunzele" (1901) - exemplu de perfecţionare a formei poetice clasice, proprie marilor maeştri din secolul al XIX-lea. Publică şi nuvele timpurii, despre satul sărăcit şi conacele decăzute. Face cunoştinţă cu Gorki care îl susţine în încercarea de a colabora cu Editura "Znanie". În povestirile lui se accentuează problematica socială.

Poezia a fost o preocupare constantă în activitatea literară a lui Bunin, deşi critica i-a acordat, de obicei, mai puţină importanţă, în comparaţie cu proza. De fapt poezia şi proza sunt strâns legate în creaţia lui Bunin, observându-se o incontestabilă influenţă a liricii asupra nuvelelor şi schiţelor sale. Poezia lui Bunin atestă aceleaşi calităţi pe care le cunoaşte şi proza: armonie, obiectivitatea desenului, simţul particularului, al esenţialului, aspiraţia spre perfecţiunea formei.
A tradus din Longfellow, din Byron.

Lumina care nu apune

Acolo-n cimitir, pe câmp, spre-apus,
Pe sub mestecenii cu crengi bătrâne,
Nu sunt nici oase, nici morminte nu-s:
E-mpărăţia viselor senine.
Vântul de vară scutură mereu
Verdeaţa grea din crengile-aplecate
Lumina dulce-a zâmbetului tău
Până la mine încă mai străbate.
Nu-s lespezi, nu văd Cristul răstignit;
Doar faldul tinereştii tale rochii.
Privirea ta ce-atunci a strălucit
Îmi bucură, la fel de caldă, ochii.
Eşti singură? Ori eşti cu mine iar
Acolo, sub seninul cer, înaltul,
Într-un trecut, al nostru, plin de har,
Departe,-n care şi eu eram altul?
Aici, sub zodiacul pământesc
Într-un prezent ce, aspru, mă-mpresoară,
Demult nici eu nu mă mai regăsesc,
Pe mine - tânărul de-odinioară!


La miezul nopţii ies

La miezul nopţii ies să văd în zare
Luna pălind pe piscuri, şi sub ea
Golful adânc, şi alba irizare
A munţilor ce licăresc de nea...
Jos, apă şi nisipuri se răsfaţă.
Iar mai departe-ntinderi plumburii,
Oceanul rece, învelit în ceaţă...

O, am aflat ce vechi sunt şi pustii
Cuvintele rostite, am aflat
Minciuna din nădejdi şi bucurii,
Iubirea vană, despărţirea tristă
De ultimii, puţini, care rezistă,
Ce cu căldura lor ţi-au uşurat
Dureri şi chinuri, celorlalţi deşarte,
Şi ceasul mut de veghe-nsingurat,
Care, la miezul nopţii, te desparte
Prin marele dispreţ ce-l vânturi humii
De frumuseţea fără rost a lumii.


Gerul

Puternic arde-a stelelor arcadă,
Calea Lactee se prelinge lent.
Iar curtea troienită de zăpadă
E doar un licăr, viu, fosforescent.

Lumina vânătă şi argintie,
Luminile lui Orion din cer,
Te-mbracă, pură, ca-ntr-o feerie
Vrăjind ninsorile captive-n ger.

Fosforic aburesc zăpezi, şi - iată
Zăresc cum scapără din gene-acum
Pe umerii tăi leneş aruncată,
Blana de gheaţă ca un alb parfum,

Cum pâlpâie cerceii, cum palpită
Întunecaţii ochi ca stele vii
Ce sfredelesc cu-o foame-nsufleţită
Văzduhul printre genele-argintii


Noaptea,-n fotoliu pe balcon, visând

Noaptea,-n fotoliu pe balcon, visând...
Oceanu-ngână, ca-n atâtea rânduri,
Un cânt de leagăn... Nu te teme: blând
Te odihneşte, uită orice gânduri.

Vântul se duce, vine, adiind
A depărtări marine aromite...
E oare cineva ce stă păzind
Calmul acestei vile adormite?

Cel care singur judecă, pe drept,
Ce ştim, destin şi ani - există oare?
De vrea, de crede inima din piept,
Înseamnă că există: dă-i crezare.

Există tot ce e în tine doar.
Iată, tu dormi, şi-n oarba ta privire
Adie dulce-un vânt blajin, hoinar -
Mai poţi să spui că nu este iubire?


Poetul

Sărman poet cu istovit răsuflet,
Plin de tristeţe, doborât pe şanţ,
Zadarnic vrei să spulberi cu-al tău suflet
Mizeria, sălbaticul ei lanţ!

Zadarnic vrei să birui nenorocul
Cu-al tău dispreţ şi, pe aripi cereşti,
Ce mistuie fiinţa ta ca focul,
Nu încetezi să crezi şi să iubeşti!

Mizeria îţi va-neca-n otravă,
De-atâtea ori, şi gând şi năzuinţi,
O să-ţi doboare visele din slavă,
Şi multe lacrimi vei vărsa, fierbinţi.

Iar când, strivit de chin, şi dând uitării
Deşarta-ţi artă, vei muri flămând,
Pe crucea ta la marginile zării
Cununi de flori or să lucească blând.

Poezii în traducerea lui Ştefan Augustin Doinaş şi Igor Block