Selma Lagerlöf

S-a născut în Mårbacka (Värmland) la 20 noiembrie 1858. Tatăl ei, locotenentul Lagerlöf, era vesel, activ, sociabil, cu o fantezie bogată, îi plăcea să cânte şi să se joace cu copii. Mama sa era serioasă, muncitoare, înţeleaptă şi avea o adâncă înţelegere pentru problemele sufleteşti ale celorlalţi. Bunica sa după tată era o adevărată comoară de legende şi cântece populare. Conacul părintesc din Mårbacka apare în toate amintirile ei din copilărie. Casa cu etaj, cu acoperişul învelit cu turbă, cu oameni veseli, cuvincioşi şi muncitori, apare uneori direct în opera sa. Când Selma avea trei ani, se trezi într-o dimineaţă cu un picior paralizat, maladie de care nu s-a vindecat complet niciodată. Din acest motiv, Selma nu a frecventat cursurile unei şcoli, ci a învăţat acasă. De mică a citit mult, cărţi de aventuri pline de fantezie, O mie şi una de nopţi, cărţile lui Walter Scott, povestirile lui Andersen. Încă de la 15 ani a început să scrie versuri (nereuşte) şi şi-a propus să devină scriitoare. Dorinţa de a-şi face o situaţie şi starea economică precară a familiei a determinat-o, în 1881, să plece la Stockholm, unde a urmat un an cursurile unui liceu pentru fete şi trei ani cursurile Şcolii pedagogice. Din 1885 până în 1895 a fost învăţătoare într-o şcoală de fete la Landskrona. În această perioadă a scris "Gösta Berlings saga" (1891). Cartea a fost foarte rece primită de critică; de exemplu Carl David af Wirsen face o recenzie nimicitoare. Faptul acesta se explică prin aceea că Selma Lagerlöf, începând să scrie cartea, a simţit că nu se poate încadra în canoanele literare ale epocii, povestirile ei, atât de intim legate de copilărie şi de adolescenţă, aveau nevoie de o libertate de expresie asemănătoare cu aceea a legendelor populare, aveau nevoie de aerul de saga, de libertate. Abia la doi ani după apariţia acestui "eşec literar", un traducător danez a tălmăcit cartea în daneză şi astfel "Gösta Berlings" a ajuns pe masa de lucru a lui Georg Brandes, cel mai autorizat critic literar din vremea sa, iar recenzia favorabilă a acestuia a adus consacrarea definitivă a cărţii. În opera Selmei Lagerlöf predomină povestirea, legenda. Din motive didactice, scrie o carte de lecturi geografice despre Suedia, plină de amintiri istorice şi de excelente descrieri ale pământului suedez. Micii sau marii cititori ai acestei cărţi, nici nu-şi imaginează că a fost scrisă pentru şcoala elementară. Cartea a fost tradusă în foarte multe limbi şi este cea mai cunoscută lucrare a Selmei Lagerlöf: Nils Holgersson underbara resa genom Sverige (Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia) (1907). Pentru deosebitele ei merite, Selma Lagerlöf a primit titlul de Doctor Honoris Causa şi a devenit membru al Academiei Suedeze (1914). Moare în 1940.




Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia

- fragment -

XXV
Împărţeala moştenirii

- Aici, în Vastmanland, trăia pe vremuri o bătrână care se trăgea dintr-un neam de uriaşi. Era atât de bogată, că stăpânea toată ţara. Ducea, bine'nţeles, o viaţă de huzur, însă avea pe suflet un mare necaz, neştiind cum avea să-şi împartă averea între cei trei feciori ai ei.
De cei doi mai mari nu prea îi păsa. Cel mai mic însă, era copilul ei răsfăţat. Bătrâna voia ca el să primească partea cea mai mare a moştenirii, dar se temea în acelaşi timp să nu se işe nemulţumiri între el şi fraţii lui, când aceştia ar fi băgat de seamă că mama lor nu împărţise averea în mod egal.
Într-o zi bătrâna a ssimţit că moartea i se apropia fără să fi luat o hotărâre. Atunci, ea şi-a chemat tustrei feciorii, ca să stea de vorbă cu ei în privinţa moştenirii.
- Eu mi-am împărţit întreaga avere în trei loturi - zise ea - şi rămâne acuma ca fiecare dintre voi să şi-l aleagă pe care îl vrea. Primul lot cuprinde toate dumbrăvile de stejar, toate ostroavele cu păduri şi toate izlazurile înflorite, pe care le-am strâns laolaltă în jurul lacului Malar. Cel care va alege acest lot va avea păşune bună pentru oi şi pentru vaci pe izlazuri, iar pe ostroave va avea lemne de tăiat şi se va putea ocupa cu grădinăritul. Ţărmurile au multe golfuri unde se pot face transporturi cu vase de tot felul. La gurile râurilor ce se varsă în lac se pot construi porturi minunate. Cred deci că pe meleagurile acestui lot vor fi clădite sate şi oraşe. Cui le va stăpâni nu-i va lipsi nici locuri bune de arătură, deşi pământul e prea fărîmiţat. Copiii vor trebui să înveţe de timpuriu să meargă pe apă de la un ostrov la altul, ca să poată ajunge buni marinari şi să plece în ţări străine să adune de acolo bogăţii. V-am spus acuma care e primul lot. Ei! Ce ziceţi despre el?
Toţi feciorii fură de acord că lotul acesta era minunat şi că oricare din ei l-ar fi căpătat s-ar putea socoti fericit.
- Da, n-arenici un cusur - zise bătrâna coborîtoare din uriaşi - dar nici al doilea nu e rău. În el am adunat tot pământul şesului şi toate ogoarele mele e pe câmp deschis, aşezând un câmp lângă altul de la Malar până sus în Dalecarlia. Cine va avea parte de acest lot nu cred că se va căi. Va putea să cultive câte grâne îi va pofti inima şi să-şi dureze case mari pe întinsul lui. Atât el, cât şi urmaşii lui, vor trăi liniştiţi şi îşi vor câştiga pâinea uşor. Ca să nu fie şesul mlăştinos, am săpat câteva şanţuri mari, unde am crezut de cuviinţă, iar unele dintre ele au căderi de apă numai bune pentru mori şi forje. De-alungul şanţurilor am pus maluri cu pietriş pe care pot creşte păduri pentru lemnele de foc. V-am spus acuma care este al doilea lot şi cred că acela care l-o căpăta o să aibă toate motivele să fie mulţumit.
Cei trei feciori fură de aceeaşi părere şi mulţumiră mamei lor că rânduise treaba atât de bine pentru ei.
- Am căutat să fac cum am putut mai bine - a zis bătrâna - dar acum ajung la partea care mi-a căşunat cel mai mult necaz. Căci, să vedeţi, dragii mei copii. Când am pus toate pădurile, izlazurile şi dumbrăvile de stejar într-un lot şi toate ogoarele şi pământurile desţelenite în cel de-al doilea, urmând să adun restul pentru al treilea, am băgat de seamă că nu mi-a mai rămas din toată averea decât nişte păduri de pini şi de brazi, nişte creste şi vârfuri de munţi, nişte stânci, nişte tufişuri slabe de ienupăr, câteva pădurici de mesteacăn şi câteva lacuri mici. Mi-am zis atunci cu strângere de inimă că nimeni dintre voi nu o să fie mulţumit cu aşa ceva. Oricum, eu am strâns toate sărăciile astea şi le-am rânduit în partea de sus şi de apus a şesului. Mă tem însă că cel care va alege acest lot n-o să aibe parte decât de sărăcie. Nu va putea să aibă alte vite decât oi şi capre. Încolo, va trebui să pescuiască pe lacuri şi să vâneze în pădure, ca să-şi facă rost de hrană.
Sunt şi destule căderi de apă cu ajutorul cărora vor putea fi pornite oricâte mori, însă mă tem că stăpânul lor n-o să aibă altceva de măcinat decât scoarţă de copac. În afară de asta, o va duce greu din pricina lupilor şi a urşilor care nu vor lipsi de pe pământurile lui necultivate. Iată deci din ce e alcătuit al treilea lot. ştiu bine că nu poate fi asemuit cu celelalte două şi, dacă n-aş fi atât de bătrână, aş fi făcut o nouă împărţeală, dar asta nu mai e cu putinţă. Iar acum, în clipa cea din urmă a vieţii mele, sunt zbuciumată neştiind căruia dintre voi să-i dau lotul cel mai rău. Aţi fost tustrei copii buni şi nu vreau să nedreptăţesc pe nici unul din voi.
După ce bătrâna a povestit cum stau lucrurile, s-a uitat cu spaimă la feciori. Nu mai ziceau ca înainte că făcuse împărţeală dreaptă şi că avusese grijă de ei. Tăceau chitic şi se vedea binecă oricare din ei ar fi căpătat lotul de pe urmă ar fi rămas tare cătrănit.
Şi aşa se făcu că bătrâna se frământa grozav pe patul de moarte, gândindu-se că trebuia să împartă averea fără să ştie pe care dintre ei era nevoită să-l oropsească şi să-l facă nefericit, dându-i partea cea mai rea. Iar feciorii bătrânei vedeau cu ochii lor cum se chinuie biata lor mamă înainte de a trece pe cealaltă lume.
Dar prâslea, care ţinea cel mai mult la maică-sa, nu mai putea răbda s-o vadă chinuindu-se atât şi zise:
- Nu te mai necăji, măicuţă, din pricina asta! Pune capul jos şi adormi liniştită. Dă-mi mie lotul acela rău, că n-o să mă plâng şi nici n-o să mă căiesc. În schimb, o să caut s-o scot la capăt cu el şi, oricum o să-mi meargă, n-o să am ciudă pe tine că ceilalţi doi au căpătat o moştenire mai bună decât a mea.
Auzindu-l spunând aceste cuvinte, bătrâna s-a liniştit, i-a mulţumit din suflet şi l-a lăudat peste măsură. Cât despre împărţeala celorlalte două loturi, nu mai vaea de ce-şi bate capul, căci erau aproape la fel de bune.
După ce s-a rânduit astfel totul, bătrâna i-a mulţumit încă o dată lui prâslea, spunând că se aşteptase s-o ajute chiar el, ca să nu stârnească dihonie între fraţi. Îl rugă apoi ca atunci când s-o duce pe locurile pustii pe care le primise ca moştenire, să-şi aducă aminte de marea dragoste pe care i-o purtase.
Pe urmă a închis ochii şi-a murit. După ce-au îngropat-o, feciorii s-au dus să-şi vadă fiecare ce era acum al său. Cei doi fraţi mai mari nu puteau să fie, debună seamă, decât foarte mulţumiţi.
Al treilea s-a dus şi el pe locurile date în stăpânirea lui, convingându-se că maică-sa spusese adevărul, căci mai toate nu erau altceva decât vârfuri stâncoase de munte şi lacuri mici. Cercetându-le mai bine, descoperi că erau străbătute mai pretutindeni de vine de minereu. Ea mult fier pe proprietăţile lui, dar şi argint şi aramă în cantitate destul de mare. Înţelese atunci că bogăţia pe care o căpătase era mai mare decât a fraţilor săi şi începu să priceapă din ce în ce mai bine care fusese tâlcul împărţelii făcute de mama lor.