duminică, 26 iulie 2009

Emil Botta


Este fratele eseistului Dan Botta, precum şi fiul lui Theodor Botta, medic, şi al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, după mai mulţi ani petrecuţi pe unele scene de provincie. La Nţional joacă în roluri de excepţie, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc.
A jucat în numeroase filme, cum ar fi: Se aprind făcliile(1939), Viaţa nu iartă, 1958, Erupţia, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Paşi spre lună( tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraţilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala, 1965, De-aş fi... Harap alb, 1965, Şah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Liviu Ciulei),1969, Premiera, 1976.
A fost actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, jucând în numeroase piese, printre care Othello în regia lui Nicolae Massim şi filme, inclusiv în Reconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul profesorului Paveliu.
A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu rataţi”, din care s-au desprins şi filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generaţiei Criterion, pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existenţialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morţii, în consonanţă cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măştilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morţii şi a neputinţei.


Anotimp

Nici viori, nici fluiere,
nici ploaia prin plete să-ţi şuiere;
în tăcuta noapte adâncă
glasul tău nu se aude, nu încă...

Din himericele bolţi se anină
armele nopţii, stelele-n ruină;
până la noi încă n-a pătruns
al codrului clopot ascuns.

Cereştile drumuri,
toate-s doar aburi şi fumuri...
Plimbă-te, pală, prin auroră,
frunte a lucrurilor, luna mea, prora!

Dar vor veni! O, ce siguri,
oaspeţii în veştminte de friguri!
Dar vor veni! O lumină subţire,
şi naiuri şi harfe şi lire!


Remember

Ce departe esti,întunecata mea iubitã,
prin peretii odãii te vãd ca prin sitã,
si te-aud chemându-mã ca din altã planetã
si-mi scrii poezii pe obrazul de cretã.

E posibil, e posibil oare sã nu pot muri,
sã-ti aud vocea suind treapta noptii,si suind in zi,
sã mã ridic din pat ca o stafie,ca marinarul de veghe,
sã te zãresc în somn de la o mie de leghe ?

Da, e posibil,întunecatul meu iubit,
sã mã auzi cîntînd chiar cînd voi fi murit,
sã mã vezi aieve în cereasca oglindã,
si în pãrul meu stele sã se stingã si sã se aprindã.

Dar sã nu te superi dacã sãrutul meu va fi rece,
dacã dragostea mea ca un frig o sã te sece,
dacã îmbrãtisarea mea te va face sã suferi
aducîndu-ti aminte, nu, sã nu te superi.


Vrăjitoarea

Şi aşa,
cu scorţişoare şi cuişoare,
şi tăciuni şi cărbuni
şi vin de vanilie,
aşa, cu ochii legaţi.
Şi mă afumă cu păr de lup
şi aşează ea pe frunte
piepteni ciudaţi de os,
o claviatură.
Şi aşchii
şi mari cioburi de lună
şi felii de cartofi,
amidonul trage durerea,
ţine minte, să ştii.
Da, ţin minte,
pacientul nu uită,
dar este cineva uitat
în pădure, în oraşul de fag,
o nefiinţă culcată
pe un pat de moarte
în sarcofag de fag,
nu cunoaştem persoana,
dar este cineva
cu ochii legaţi.
Cine a sugrumat statuia ?
Umbletele mele,
pe unde umblaţi ?
Şi vine lumea
cu eşarfe însorite
şi o prelată de pămînt
peste mine trînteşte,
lumea.
Ce-ar fi
să mă vîndă lumea,
să mă cumpere lumea,
să mă ia vrăjitoarea
în sacul de papură ?
Şi să fie linişte, linişte,
rareori doar un rîs,
al vrăjitoarei de papură.


Fantasmagoria

Stele ascunse în telescop
întorceţi-vă-n cer.
Douăzeci de ani astronomul miop
o să vă caute ca pe mioare un oier.

Priviri, la matca vă-nturnaţi
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut, cere să-i redaţi
luna şi soarele.

Melci, reintraţi în cocioabe,
cenuşă, revino în focuri şi-n vetre,
copaci, întorceţi-vă în muguri, în boabe,
şi voi, oameni, în pietre.


O ultimă întrebare

Tu, care-mi vorbeşti doar în surdină,
aici, foarte aproape de inima mea,
ipocrită noapte, spune-mi,
n-ai vazut cumva lunecând o stea ?

Ba da, căzu din salba Dianei
o stea ca lacrima de clestar,
dar un om s-a incovoiat şi a ridicat-o,
omul tăcut, cu ochi lucios, de cămătar.

Vai, steaua era o fericire necunoscută,
promisă de Dumnezeu cuiva ...
Dar, noapte senină, vistiernica a secretelor,
omul care a luat-o de ce tremura ?



3 comentarii:

  1. foarte frumoase toate.in special imi place "vrajitoarea"

    RăspundețiȘtergere
  2. A jucat in filme de exeptie.Cu multi ani in urma imi aduc aminte ca ne uitam cu "sufletul la gura"la aceste filme.Aceasta generatie a dat actori foarte buni.

    RăspundețiȘtergere
  3. Te rog,vreau poezia Alb, alb imaculat!!
    Pentru mine Emil Bota este Edgar A.Poe

    RăspundețiȘtergere