Arthur Rimbaud

A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere "Les étrennes des orphelins". În acelaşi an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează şi este închis într-o casă de corecţie pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creaţii de debut se simte influenţa lui Charles Baudelaire, dar - în acelaşi timp - se recunoaşte propria sa originalitate în asociaţiile metaforice neaşteptate şi în amestecul între conştiinţa de sine şi resemnare, care va fi prezent şi în operele ulterioare. La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud se stabileşte în 1871 în locuinţa acestuia din Paris, unde întreţin până în anul 1873 o relaţie homofilă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă. Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză "Une Saison en enfer" ("O vreme petrecută'n iad", 1973), care - prin dinamismul şi radicalitatea stilistică a compoziţiei - marchează un punct de cotitură în istoria literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în proză "Les Illuminations" ("Iluminările"), creaţii vizionare, pline de explozie poetică a tiparelor convenţionale. În acest ciclu se găseşte celebrul "Sonnet des voyelles" ("Sonetul vocalelor"), în care, fiecăreia din cele cinci vocale, i se atribuie o anumită culoare.

Urmează o viaţă de peregrinări şi vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java şi Cipru, lucrînd ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale şi arme în Africa de nord şi ia parte la expediţii în Etiopia şi Somalia. În afara unei bogate corespondenţe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, in dureri salbatice din cauza unei gangrene,la varsta de 37 de ani. Oraşul său natal, Charleville-Mézières, a organizat în anul 2004 o serie de manifestări comemorative, în cadrul "Anului Rimbaud".



Marină

Carele de argint şi de-aramă -
Prorele de oţel şi de-argint -
Frământă spuma, -
Ridică tulpinile mărăcinilor.
Curenţii câmpiei
Şi urmele uriaşe lăsate de reflux
Se desfăşoară în cerc spre răsărit,
Spre coloanele pădurii.
Spre stâlpii digului,
Izbiţi pieziş de bulboanele de lumină.


Memorie

I
Ca sarea lacrimilor prunciei – apa-i clară -,
asalt spre soare-albeaţa femeilor, ca neamuri
trupeşti; mătasea, multă şi de crini puri, din flamuri
sub ziduri apărate cîndva de vreo fecioară;

joc de heruvi; - Nu…braţe de iarbă, negre, grele,
moi mai ales, îşi mişcă gîrla de aur. Sumbra
Ea, Ceru-albastru-avîndu-l drept baldachinu-i, umbra
Colinei şi a bolţii o cheamă drept perdele.

II

Ah, ochiul umed, limpezi, clăbucii-afară-şi scoate !
Cu nesfîrşit, pal aur culcuşuri apa-şi umple.
Verzi rochii de fetiţe, decolorate, suple,
fac sălcile, din care sar păsări ne’nfrînate.

Mai pură ca un glben, gălbuie pleoapă caldă
calcea – o conjugală credinţă, ah, Soţie ! –
în promt amiaz, din terna-i oglindă, gelozie
în cer gri de căldură roz scumpa Sferă-naltă.

III

Doamna se ţine dreaptă in pajiştea vecină,
unde urzeala muncii tot ninge; cu umbrella
în mînă; sieşi mîndră prea mult; strivind umbela;
copii citindu-şi cartea-n roşcată marochină

pe iarba înflorită ! Vai, El, aşa de parcă,
cu miile, albi îngeri dispar pe drum deodată,
coboară după munte ! Ea, neagră, rece toată,
după plecarea bruscă-a bărbatului aleargă !

IV

Regret de braţe dese şi tinereşti de iarbă !
Aur în sfînta matcă,-n aprilie, de lune !
Pe maluri, şantiere uitate, pradă-anume
serilor de august care fac putregai să fiarbă !

Sub metereze plîngă ea azi făr’ de nădejde !
de sus doar pentru briză-I a plopilor suflare.
Apoi, opacă, blata gri, fără de izvoare :
în barca-i nemişcată-un bătrîn, dragor, trudeşte.

V

Acestui ochi de apă ursuz, eu, jucărie,
o, luntre nemişcată ! o, braţ prea scurt ! nici una
din flori nu pot culege : gălbui-inoportuna
sau cea albastră,-amică cu apa cenuşie !

Ah, pulbere de sălcii, de-arìpă scuturată !
Ah, roze de rogozuri, de-atîta vreme roase !
Ah, luntrea-mi pururi fixă; şi-n fundul apei joase
şi fără ţărmi tras lanţul – spre care mîl tot cată ?



Lacrimă

Ferit de păsări, turme şi de femei de ţară,
Eu beam, lăsat pe bine, în nişte buruieni,
Pe care tandre pîlcuri de-aluni le încojoară,
Prin pîcla de călduţă şi verde după-amiază.

Dar ce puteam bea oare-n această jună Oise,
Cu ulmi tăcuţi, cu nouri, peluză fără flori?
Ce tot sorbeam eu oare din tîlv de colocază ?
Ceva de aur, searbăd, de mă treceau sudori.

Aşa, o proastă firmă de han aş fi fost poate.
Apoi schimbă furtuna tot cerul pînă-n seară.
Au fost ţări negre, lacuri, şi peşti, şî colonnade
Sub noaptea-aceea-albastră şi, undeori, o gară.

Pierea din codri apa-n nisipuri preacurate.
Din cer în mlaştini vîntul zvîrlea cu ţurţuri tare…
Or ! ca pescuitorul de aur sau de scoici,
Nu mi-am maid at silinţa să beau, n-am fost în stare !


Întâia seară

Ea era foarte dezbrăcată
Şi arbori falnici, indiscreţi,
La geam se-nghesuiau să vadă,
Apropiindu-se, şireţi.

Şedea în jilţ, aproape goală,
Cu mâinile pe piept - arici.
Şi-i fremătau pe pardoseală
Picioarele, atât de mici!

Deodată ochii mei văzură
Un licăr ca de ceară, şui,
Ce-i flutură pe sân, pe gură:
O muscă pe-un măceş, sâlhui.

Îi sărutai subţirea gleznă.
Ea râse-atunci, un râs brutal,
Cu triluri limpezi, care-n beznă
Păreau mătănii de cristal.

Ea picioruşele-şi retrase:
"Sfârşeşte-odat`!" Râsul sonor
Atâta încuviinţase:
Acum, părea pedepsitor!

Cu buzele înfrigurate,
O sărutai pe ochi, discret.
Ea, capul dându-şi-l pe spate,
Îmi zise-atuncea: "Mai încet!

Aş vrea să-ţi spun două cuvinte..."
Restul în sân i-am azvârlit
Cu sărutarea mea fierbinte,
Iar ea a râs şi s-a-mblânzit...

Ea era foarte dezbrăcată
Şi arbori falnici, indiscreţi,
La geam se-nghesuiau să vadă,
Apropiindu-se, şireţi.


Gând bun, de dimineaţă

La patru dimineaţa,-n vară,
Somnul iubirii mai durează.
Zori sub boscheţi evaporează
Mirosu-agapei de ieri seară.

Dar, jos, în largul şantier
Spre soarele de Hesperide,
Doar în cămăşi, bunii dulgheri
Prind să se-agite.

Calmi, în deşertul ce se umple
De muşchi, ei fac lambriuri ca,
Sub ceruri false, din vreo urbe,
Bogaţii,-n rîs, să stea.

Ah, pentru Meşteri, fascinanţii,
Robi unui rege-n Babilon,
O clipă, Venus, lasă-Amanţii
Cu sufletul pe tron !

O, tu, Păstorilor Regină !
Dă lucrătorilor rachiu,
Ca pace-n vlaga lor să vină,
Pîn’ s-or scălda în mare, mai tîrziu.