Gib Mihăescu

Pe numele său adevărat Gheorghe I. Mihăescu, viitorul prozator s-a născut la 23 aprilie 1894, la Drăgăşani. În 1905, începe, la Craiova, gimnaziul la liceul Carol I. Moartea fratelui său mai mare, Nicolea,produsă în primăvara anului 1907, îi afectează sănătatea şi rezultatele şcolare, rămânând repetent. Din toamnă, e mutat la Slatina, unde e supravegheat îndeaproape de sora lui mai mare, Teodorina. Dar,deşi rezultatele se îmbunătăţesc, Gib este mutat din nou, de data aceasta la colegiul gimnazial "Alexandru Lahovari" din Râmnicu-Vâlcea, cu consecinţe nu tocmai pozitive. După ce rămâne încă o dată repetent, în 1909, va fi întors la Craiova, unde îşi finalizează studiile secundare.
În 1908 debutează precoce-infantil în "Ziarul călătoriilor şi al întâmplărilor de pe mare şi de pe uscat" cu bucata "Pe fluviul Amazoanelor", semnată G.I.M.-Stegaru. Va publica aici şi alte povestiri, în anul următor, sub semnătura Gibbe Mihăescu.
Din 1914 se înscrie la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti.
Mobilizat în 1916, pleacă pe front ca plutonier major, după ce urmase o şcoală de ofiţeri. luptă la muncel, în Moldova, fiind avansat sublocotenent. În 1918 ajunge cu batalionul în Basarabia, iar în luna martie a aceluiaşi an, este lăsat la vatră.
În luna februarie 1919, după moartea mamei sale, debutează în revista Luceafărul, cu povestirea "Linia întâi". în acelaşi an, Eugen Lovinescu îi publică în "Sburătorul" schiţa "Soldatul Nistor".

În 1923 îşi ia licenţa în Drept, renunţând la gazetăria care îi umpluse viaţa în ultimii patru ani. Se mută la Chişinău, dar, în urma morţii tatălui, se întoarce la Drăgăşani, un an mai târziu, unde se angajează ca profesor suplinitor. În paralel cu activitatea didactică, scrie teatru. În 1925 publică în revista "Flamuri" un fragment din drama "Pavilionul cu umbre", iar în "Gândirea" din Cluj îşi vede tipărită nuvela "Femeia de ciocolată", în două numere consecutive. În acelaşi an se însoară cu Elena Ioana Stănescu. Va avea cu ea două fiice: Mira, născută în 1926, şi Ionica, născută mai târziu, în 1933.
După o intensă activitate nuvelistică, în 1928, debutează editorial cu volumul de nuvele "La Grandiflora".
Volumul are aprecieri pozitive din partea unor critici ca Al.Dima sau Cmil Petrescu, dar Eugen Lovinescu va fi împotriva sa, rămânându-i ostil până la sfârşit. Piesa "Pavilionul cu umbre" este pusă în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu Marioara Ventura în rolul principal şi are un succes surprinzător.
În 1929 îi apare al doilea volum de nuvele, "Vedenia", publicat de Cartea Românească.
Din 1930 este angajat la Direcţia Presei şi Informaţiilor din Ministerul de Externe. Tot în 1930 îi apare primul roman, "Braţul Andromedei", la Editura Naţională S.Ciornei, Bucureşti.

În acelaşi an, 1930, publică în revista clujeană "Gândirea" un fragment sub formă de nuvelă, din viitorul roman "Rusoaica", ce va fi publicat în 1933. După romanul "Rusoaica", la scurt timp, apare şi cel de al doilea roman din acest ciclu, "Bordeiul de pe Nistru al locotenentului Ragaiac".



În 1934, publică "Zilele şi nopţile unui student întârziat", la Editura Cugetarea din Bucureşti.
În 1935 apare "Donna Alba", romanul care îl reabilitează în faţa critici dezlănţuite din pricina ultimei cărţi,"Zilele şi nopţile...". Pe 19 octombrie, Gib Mihăescu se stingea din viaţă în urma unei tuberculoze, în plin avânt creator. A lăsat neterminate mai multe lucrări, ca de exemplu, romanul "Vămile văzduhului" din care publicase deja câteva fragmente.



Donna Alba

Volumul II

-fragment-



Evenimentele care s-au precipitat apoi nu mi-au dezminţit decât în parte prevederile. Donna Alba a intrat în biroul meu la două zile după plecarea maestrului. Asta s-a întâmplat într-o după-amiază, căci veneam acum într-adins şi după-amiezele, îndată ce terminam lucrul la Palat, fie pentru a primi vizita ei nerăbdător aşteptată, fie de a intercepta pe aceea a prinţului Preda, în cazul când, pentru a fi apărată de cine
ştie ce neplăcere, ea l-ar fi convins să vină fără grijă, pentru a-i expune mai pe larg împrejurările dispariţiei scrisorilor sau pentru a trata cumpărarea celor lipsă.
Donna Alba nu mai păstra în atitudinea ei nici ironia binevoitoare, uneori sarcastică şi rece, care-a urmat convorbirii noastre de la teatru, nici aspra şi net duşmănoasa figură de la urmă, după probabila conversaţie la telefon avută cu prinţul Preda. Ea părea acum senină şi ţinea chiar să se străvadă adânca ei linişte interioară, care vrea să-mi arate că orice-ar putea să se întâmple, pe ea n-o înfricoşează, nici măcar n-o impresionează. Iar pentru a comunica cu mine a adoptat acum aerul cel mai îndepărtat, cel mai străin, cu care tratezi o afacere oarecare cu un om de care nu te desparte nimic altceva decât o tarabă de negoţ, aşa cum ne despărţea pe noi în aceste clipe marele birou al domnului Georges Radu Şerban.
- Domnule, mi-a grăit ea pe cât a izbutit mai simplu şi mai concis, am fost informată că sunteţi în posesiunea unor scrisori care nu vă privesc câtuşi de puţin şi pe care le-am adresat mai demult unui prieten, astăzi defunct. Cum mi s-a afirmat că le-aţi obţinut abuzând de buna-credinţă a fratelui celui căruia le adresasem, chiar în preziua momentului când acesta se convinsese că e cuviincios să mi le predea de bunăvoie, am înţeles acum că pentru a le putea dobândi trebuie să intru în negocieri cu dumneavoastră. Am venit deci să vă ascult condiţiunile.
Era acum momentul meu. Aspirai adânc aerul parfumat de prezenţa ei şi mă rezemai în mâinile proptite solid de dunga biroului.
- Doamnă, începui cu glas ferm şi rar, care-mi răsuna plăcut în propriile mele urechi, mă pregăteam tocmai să vă vorbesc de aceste scrisori şi aşteptam momentul priincios. Pentru că mă întrebaţi dumneavoastră întâi asupra lor, cu atât mai bine. Vă rog, însă, înainte de toate, să-mi permiteţi să vă destăinuiesc cum a ajuns la cunoştinţa mea existenţa acestor scrisori şi ce m-a determinat să încerc prin sforţări uneori destul de dificile să intru în posesiunea lor...
Buza ei de jos se răsfrânse delicios, deşi cu scopul de a-mi învedera că intenţia mea de a lungi vorba o plictiseşte. Dar cuvintele care urmară fură pentru mine atât de stupefiante că rămăsei interzis, aproape paralizat, bune minute întregi care urmară:
- Domnule, mi-e cu neputinţă să prelungesc această convorbire. Mobilul şi explicaţiile dvs. mă lasă complet indiferentă. Vă spun numai atât: doresc să obţin aceste scrisori şi vreau să cunosc preţul lor de răscumpărare. Suma vă rog s-o indicaţi pe o bucată de hârtie fără nici un adaos şi să mi-o înmânaţi prin valet. Dacă vă temeţi de vreo complicaţie, ceea ce e natural pentru un om care se îndeletniceşte cu operaţii de asemenea natură, puteţi să mi-o comunicaţi pur şi simplu prin telefon.
Şi atât. Donna Alba ieşi cu acelaşi pas ferm cu care intrase, cu capul ridicat şi cu aer de nepăsare, ca şi când n-ar fi făcut altceva decât să dea unele dispoziţiuni grădinarului ei. în uşă, numai adăugă:
- Dacă încercaţi să-mi explicaţi în scris ceea ce am găsit că e inutil să-mi explicaţi acum verbal, vă încunoştinţez că voi trimite exerciţiul.
Nu primesc decât nota de plată, cu indicaţia strictă a sumei, care, vă asigur, dacă nu e irealizabilă, vă va fi achitată imediat.
Şi când putui bâlbâi primul cuvânt, "doamnă", uşa reveni după cea dispărută, în uşorii ei. Vasăzică nimic, nici o cale de comunicat, de lămurit, de dezvinovăţit, cu această femeie! Şi lucrul era cu totul firesc, dacă ea lua cu atâta uşurinţă de bună afirmaţia prinţului Preda că sustragerea s-a efectuat tocmai când el hotărâse să facă gestul cavaleresc; întrucât intervenţia mea, romantica mea intervenţie, despre care ea luase cunoştinţă astfel în direct, putea să mai fie interpretată drept o cumplită faptă, admirabilă, săvârşită întru mulţumirea şi bucuria ei? Dar cum nu-şi putea pune o femeie ca dânsa întrebarea asta tot atât de firească: cum hotărârea aceasta subită a prinţului a venit atât de târziu, şi anume, tocmai după ce hoţul de scrisori de-acum a intrat în joc? Cum trebuie să fi miorlăit în pâlnia aparatului prinţul Preda, ce accent a pus cuvintelor lui de-a izbutit s-o convingă în afară de orice judecată dreaptă, de-a izbutit să-i smulgă această condamnare arbitrară, fără cercetare şi apel, ca-n vremurile strămoşilor ei? Ce-a putut el să-i povestească din marele meu joc, cum l-a deformat acest joc, cât a sfâşiat el din aventura mea, de a izbutit să strângă, în loc de lumină şi interes, în sufletul ei, întuneric şi dispreţ iremediabil? Cu [...] banditul, cu ce stăpânire de şina, de a reuşit întâi să se convingă că ea nu e amestecată cu nimic în fapta mea, pentru a mă simţi singur şi a mă putea apoi preface. [...]
Dar mai e o poartă prin care pot să trec pentru a-mi stabili dreptatea ce mi se cuvine. Mai e prinţul Raoul, pe care trebuie să-l văd neapărat astă-seară, căruia trebuie să-i vorbesc neapărat astă-seară, să-i povestesc tot, tot...
Prinţul Raoul a plecat însă demult în străinătate. Şi-a luat căţelul lui şi a plecat, renunţând definitiv la căutarea diamantelor, renunţând la pasiunile lui, la totul. Eu însă nu pot să renunţ. Şi, iată, mi-a venit acum o idee nouă, mare, simplă, atât de simplă ca ziua aceasta. E tocmai ceea ce aşteaptă donna Alba şi e tocmai ceea ce mă învinuiesc de azi-dimineaţă; de când îmi fac lenta toaletă, că nu mi-a venit în minte s-o vestesc în toiul cuvântului ei. S-o întrerup arţăgos şi bădăran pentru a i-o spune. Dar poate e mai bine că nu se aşteaptă la nimic. Numai că totul trebuie făcut cât mai repede că putinţă, cât mai repede, chiar astă-seară, nu mai târziu. în loc de orice bileţel, cu orice sumă, donna Alba va primi astă-seară cutia întreagă cu scrisori. Fără nimic, nici o explicaţie, nici o literă de a mea. Drace, e atât de simplu şi atât de clar, că toată dimineaţa din juru-mi, care la început mi s-a părut pâcloasă şi grea, acum s-a limpezit şi e delicioasă. Aerul nu mă mai apasă ca de aseară şi până acum, nu mai mă sufocă şi, iată, particip şi eu din toată inima la larma ciripitoare a brabeţilor din crengile ce ajung până la fereastra mea, ale plopului din ograda vecină. Clopoţelul telefonului mi se pare el însuşi un şirag de note în plus la clinchetul pe care-l face sporovăială vrăbiilor. Ridic receptorul: e de necrezut! Irma îmi povesteşte ceva senzaţional şi dramatic: a văzut scrisorile, prinţul le păstra chiar în portefeuille, sunt două, de formatul, mărimea şi cu scrisul celor ce i-am arătat. Din nefericire, prinţul a bâlbâit ceva în somn tocmai când ea se pregătea să le vâre în buzunarul pijamalei; şi s-a întors cu faţa spre dânsa, continuând să doarmă. Ea însă avea impresia că se preface; or, dacă s-ar fi pus pe fugă, cu siguranţă că el ar fi ajuns-o din două salturi şi totul ar fi fost zădărnicit. Pe când aşa, s-a gândit că e mai bine să le vâre liniştită înapoi în portefeuille şi să i-l aducă lângă dânsul pe măsuţă. Prinţul atunci s-a deşteptat de-a binelea (cu siguranţă că s-a prefăcut că se deşteaptă) şi s-a întins cu zgomot.
- Ce s-a întâmplat? a făcut el buimac.
- Uite, ţi-am văzut portfeuille-ul jos şi ţi l-am ridicat. Dacă nu băgăm de seamă, putea să-ţi rămână acolo, sub scaun, dimineaţa, şi să pleci fără el în oraş... deşi nu era mare pagubă. M-am uitat prin el, nici o lescaie, nenorocitule. Numai scrisori de la femei.
Prinţul nu s-a tulburat deloc de împrejurarea aceasta cum ar fi trebuit să facă, într-un caz la fel, orice om care s-ar fi deşteptat cu adevărat, din somn profund, în momentul acela, şi şi-ar fi văzut portefeuille-ul cu un conţinut atât de preţios în mâini străine. S-a mulţumit să rânjească, iar Irma a fost la rându-i mulţumită de mărturisirea ei sinceră că i-a cotrobăit pe dinăuntru, lucru pe care el cu siguranţă că-l văzuse cu coada ochiului. Mai rămânea de ştiut dacă el fusese treaz şi-n clipa când ea-l scosese din buzunar. Judecând după geamătul şi mişcările lui, el se trezise ceva mai târziu, şi anume în clipa când gemuse şi când ea concomitent vârâse scrisorile
înapoi. A simţit prin somnu-i iepuresc că nu e lângă dânsul şi a căscat ochii; fiind spre dimineaţă, a putut-o vedea la haine. Dacă ea a calculat bine aceste clipe, calmul ei a fost salvator, ca şi inspiraţia de a nu ascunde că s-a uitat înăuntru şi de a-l zeflemisi nepăsătoare pentru conţinut. Pe urmă nici o întrebare, nici o aluzie mai mult, nimic, nimic. Irma se purtase într-adevăr ca un mare maestru. Rămânea însă în teribilă îndoială clipa când a putut el cu adevărat să-şi dea seama de ce se petrece în juru-i. Dacă momentul acesta a avut loc cu câteva secunde mai înainte, totul e pierdut; dacă, dimpotrivă, s-a petrecut cu o iotă de timp după ce i-a cotrobăit în buzunar, scrisorile vor fi şi la noapte la locul lor şi de astă dată Irma va întrebuinţa o doză ceva mai puternică de prafuri de adormit.
O sfătuii totuşi să nu caute să-i iasă înainte în astă-noapte şi să-şi păstreze şi de-acum înainte acelaşi sânge rece. Dacă va veni el singur, bine, să-l urmeze, nu însă până nu-l va fi copleşit de mofturi şi refuzuri, întâi categoric şi apoi pe jumătate. Dacă nu, să aştepte, o noapte, două, trei...
Rămânea, aşadar, să aştept eu însumi la fel şi de aceea amânai trimiterea scrisorilor donnei Alba.
Dar ce aşteptare! Prinţul îmi dădu târcoale pe la Palat şi mă salută cu cea mai francă bunăvoinţă şi prietenie. Şi pentru că-i răspunsei zâmbitor, deşi ceremonios, mă rugă să-i acord, într-un colţ mai retras, răstimpul cât mi-ar comunica numai două vorbe. Bineînţeles că-l urmai foarte curios. Şi el îmi grăi astfel:
- Te-aş pofti cu plăcere la un păhărel de lichior, după procese, dar mi-e frică să nu prelungim şedinţa la cârciumă, şi n-aş mai vrea, pentru nimic în lume, să mă întorc noaptea singur cu dumneata acasă!
Şi-n timp ce eu ridicai din umeri în semn că nu pricep nimic, el se îndepărta trimiţându-mi saluturi şi făcând haz zgomotos.
Mă munceam însă cu gândul înfrigurat: vrea să-mi arate oare că a simţit înţelegerea mea cu Irma?
De două ori îmi mai telefona Irma, dar fără a-mi da nici o interesantă veste nouă. Prima oară, prinţul se uitase cam chiorâş la sticla cu liqueur, din care ea vroise să-l trateze şi ea dăduse atunci singură pe gât păhărelul ce-i oferise lui (ea era obişnuită cu aceste prafuri), spunându-i:
- Da adică pentru ce eu se tratez la tine... Tu se cumpere liqueur şi se dai la mine.
Se iubise cu el toată noaptea, fără nici un folos şi fără să privească măcar în treacăt spre haina lui, întinsă pe speteaza scaunului; dar băgase de seamă cum îi urmărea orice mişcare a ochilor.
A doua oară, ea-l respinsese de-a binelea, şi Irma îmi cerea părerea dacă nu procedase bine. Mă grăbii s-o felicit şi să-i recomand iarăşi şi iarăşi păstrarea celui mai desăvârşit calm şi tact.
Dar, la două zile după întoarcerea maestrului, fui brusc deşteptat din somn de trâmbiţările sălbatice ale soneriei: Irma sosise în persoană să-mi aducă în zorii zilei vestea cea mare şi trofeul. Prinţul Preda bătuse la uşa ei şi-o rugase să-i toarne un liqueur, ea-l refuzase, blestemându-l că i-a stricat somnul, şi refuzase de asemeni să-l urmeze. Fără banii înainte, îl înştiinţa categoric, nu mai face nici o mişcare. El şi-a scos portefeuille-ul, dar ea i-a dat peste el, făcându-l să zboare până la uşă...
- Fugi cu sărăcia asta de-aci, i-a strigat... Şi cărăbăneşte-te şi tu.
El l-a ridicat demn şi a scos dintr-însul o bancnotă de 500 lei, pe care i-a purtat-o pe la nas.
- Asta e pentru tine, i-a răspuns. Dar ea a putut vedea dunga celor două plicuri ieşind dintr-una din despărţiturile uzate ale pungii lătăreţe de piele.
- Adu banii, i-a pretins ea... Şi după ce s-a văzut cu hârtia în mână:
- Asta e în contul datoriilor! i-a strigat. Să pofteşti când vei face rost şi de rest.
Dar la rugăminţile lui a consimţit, s-a prefăcut că ascunde banii în dosul paravanului unde-şi avea dichisurile intime şi de-acolo şi-a strecurat sub mânecă pacheţelul cu praf pregătit mai dinainte. Când au ajuns în camera prinţului, şi-a adus aminte că şi-a uitat cheia în uşă. A trimis pe prinţ s-o ia. I-a turnat atunci praful în paharul cu apă. în timpul nopţii însă prinţul s-a ridicat, a luat paharul, a vărsat apa în chiuvetă şi l-a umplut din nou la robinet cu apă proaspătă. Atunci contesa Irma a luat o hotărâre năstruşnică, a uzat fără pic de întrerupere de toată arta ei pentru a obosi pe prinţ până la extrema limită. Pe urmă i-a declarat că ea singură se simte extrem de obosită şi nu mai are putere să se mişte până la camera ei. El însă s-a oferit rânjind s-o conducă; ea i s-a aruncat atunci în spinare, petrecându-i braţele pe după gât, şi cerându-i s-o ducă astfel. "Dacă mă duci aşa, i-a făgăduit, până la mine, acolo îţi voi arăta un fel de iubire pe care nu o arăt decât la amanţii mei de inimă!"
El a purtat-o atunci aşa, cu toate că în coridor era acum lumină plină. A încuiat numai uşa de la apartament şi şi-a vârât cheia în buzunarul pijamalei. Haina îi rămăsese încuiată înăuntru. Drept răsplată ea l-a oprit la dânsa, arătându-i într-adevăr încă o nouă curiozitate din arta ei complexă de curtezană, strângându-l cu pasiune brusc reînnoită şi declarându-i că-l iubeşte, pentru că s-a convins în sfârşit că el e nobil cu adevărat. Cum el trăgea în sfârşit să aţipească, ea îl scutura necontenit din somn, hotărâtă să nu-i dea pace. îi propusese să-i facă o cafea ca să-i alunge somnul; el consimţi şi ea putu în sfârşit să-i verse o dată cu romul şi ceva din praful miraculos.
- Zece cafele îţi dau, prinţule, şi tot nu te las să dormi... îi ţipa îndârjită în ureche, scuturându-l zdravăn. Vreau să văd cât eşti tu în stare să rezişti, acuma când te-am făcut amantul meu de inimă. Dacă închizi cumva ochii, niciodată, să ştii, niciodată să nu te mai prind la uşa mea...
Dar, după a treia cafea, prinţul era distrus. Irma l-a mai mişcat cu toată puterea şi l-a înghiontit în coaste şi, când s-a convins că era într-adevăr insensibil ca un buştean, i-a luat cheia din pijama, apoi a intrat în apartamentul lui şi a ridicat scrisorile. I-a examinat bine portefeuille-ul, toate buzunarele şi căptuşeala hainei, să vadă dacă nu mai ascunsese vreuna pe undeva. Până şi cele două despărţiri ale portmoneului mă asigură că le-a cercetat potrivit instrucţiunilor mele, pentru ca să-mi dea amănuntul că n-a găsit acolo decât doi poli. A revenit în camera ei după ce a încuiat bine la prinţ (şi la dus şi la întors coridorul era pustiu) şi a pus cheia la loc în pijama; apoi s-a îmbrăcat sumar şi a alergat la mine. Ţine să se reîntoarcă până nu se deşteaptă prinţul şi era aproape sigură că-l va regăsi tot aşa cum îl lăsase. De tăria prafurilor ei nu s-a îndoit niciodată; atât cât i-a dat lui, şi pe dânsa, care s-a obişnuit cu ele, ar fi dat-o gata şi ar fi ţintuit-o la pat câteva ceasuri. Când a venit încoa de asemenea n-a văzut-o nimeni; dacă acelaşi lucru se va întâmpla şi la întoarcere, cu atât mai bine. Dacă nu, n-au decât s-o vadă; va aduce cu sine o grămadă de pacheţele şi legăturele de ridichi şi ceapă verde, ca să se vadă c-a fost la piaţă.
Biata fată! în timpul cât mai povestea am examinat scrisorile: erau într-adevăr cele două, aşadar, cele mai grave dintre toate, ceea ce mă îndrituia să fiu sigur acum că prinţul nu mai avea nimic ascuns; dacă s-ar mai fi gândit iarăşi la vreo rezervă a rezervelor pe care să le fi îngropat cu grijă cine ştie unde, nu şi-ar fi putut alege alta într-acest scop. înmânai pachetul cu bani Irmei şi ea mă privi cu recunoştinţă drept în ochi, dar şi cu sfiiciunea celui ce, primind o recompensă materială, îşi dă seama că poarta cealaltă a sufletului s-a închis. Totuşi, aşa lividă de eroicul ei exces, mânjită de izbucnirile perverse ale prinţului Preda, sleită de puteri şi de încordare, am atras-a spre pieptul meu şi am sărutat-o pe frunte. Sărmana contesă decăzută Irma! Cu josnica ei artă scăpase din mare cumpănă pe frumoasa principesă Alba Ypsilant, ale cărei pleoape roze despart încă la ora asta lumea de basm a visurilor princiare de grija zilei nesigure ce mijeşte din neant.
Rămas singur, mi-am dat numaidecât seama că noua mea izbândă va putea să aibă şi urmări neliniştitoare. Prezenţa domnului Georges Radu Şerban aci, în Bucureşti, într-o zi ca asta, mă stânjenea destul, mă punea în mare nesiguranţă. După-masă aveam un proces greu, care nu putea să se termine desigur astăzi. Trebuia să conving pe maestru să participe singur la dezbateri, iar eu să pot rămâne la birou, pretextând studierea unei alte afaceri grele, care avea să intre în discuţie peste două zile. Domnul Georges Radu Şerban, căruia-i arătai intenţia mea, după sfârşitul consultaţiilor nu-mi găsi rea ideea, mai ales că-i ştiui sublinia unele nedumeriri în privinţa chestiunilor de studiat, care-l interesează şi pe dânsul. Revenii astfel după-amiază destul de devreme, nu fără a mă simţi gâtuit de o supărătoare emoţie, la gândul că în timpul prânzului s-ar fi putut întâmpla ceva. Putui să mă liniştesc repede în această privinţă, dar pericolul nu era deloc exclus, atâta timp cât prinţul Georges întârzia acasă; îmi persista tenace în miezul capului presimţirea că desperatul acela, deposedat de ultimele lui surse de şantaj şi ne-bănuind intenţiunile mele în privinţa existenţei lui şi ce făcusem pentru o fată, ar putea năvăli dintr-un moment într-altul şi povesti maestrului într-un acces de furie tot ce s-a întâmplat; pretextele invocate pentru a-mi legitima rămânerea la birou tocmai bine n-ar fi lipsit să întărească întrucâtva, în convingerea stăpânului casei cu sumbră faţadă, spusele acum fără reazem ale aventurierului.
Şi iată, acum, pentru prima oară, după atâta amar de ani, sumbra faţadă a palatului prinţului Georges îmi reapare în ochi cu toate amănuntele lui îndoliate, cu tot aspectul lui funebru de la început. Obişnuinţa cotidiană îi ştersese această posomorâtă înfăţişare, iar prezenţa perpetuă a donnei Alba îi estompase dungile severe ale negrului, îi destinsese arcurile grele ale bolţilor, îi umpluse matul geamurilor cu irizări de speranţe. Dar, astăzi, păşind spre el, mi-era cu neputinţă să înăbuş impresia că mă îndrept spre un cavou, şi-mi amintii paşii, retrăii toate emoţiile primei mele aventuri, în casa stăpânei zilelor şi nopţilor mele. înăuntrul biroului care-mi devenise atât de familiar, aspectul exterior al palatului se întregea în teribila impresie ce mă stăpânea, cu orânduirea rece, deşi somptuoasă, a mobilierului. Dar îmi dădeam bine seama că îndată ce maşina cu domnul Georges Radu Şerban va porni, toate aceste obsesii vor dispărea ca iasmele de noapte la primele suflări ale zorilor; procesul avea să-l ţie mult şi bine la Palat, iar nenorocitul de prinţ Preda, odată liberat de prima criză a mâniei, avea să redevină lucid, să mă caute în sala paşilor pierduţi sau acasă şi să încerce, în urma sugestiei ce aveam să-i dau chiar astăzi, oarecare tratative ce-i puteau fi folositoare, şi-n care, cu deplină sinceritate, eram dispus să mă angajez.
Dar prin telefon maestrul aflase că procesul nu era printre cele dintâi pe condică şi mai zăbovea. Eu deschisesem larg dosarul de poimâine (aveam în arhiva noastră dosarul fiecărei afaceri, alcătuit din copiile exacte ale tuturor pieselor din dosarul respectiv de la Palat; un om meticulos şi ordonat ca prinţul Georges nu putuse să nu organizeze astfel serviciul nostru, pentru care angajasem special, la fiecare secţie, câte unul din dactilografii practicanţi în cancelariile instanţelor) şi-l cercetam cu mare interes, dar avusesem grijă să mă aşez astfel ca să pot observa prin larga şi înalta fereastră din dreptu-mi toată mişcarea străzii în faţa marelui portal.
Răspundeam tocmai la unele întrebări ale prinţului, care căuta un autor trebuincios prin cristalele rafturilor lăcuite, pe care se înşirau în ordine alfabetică volumele legate în piele neagră, când văzui pe prinţul Preda apărând în dreptul grilajului, cu ochii extrem de măriţi pe faţa-i suptă şi mumificată, cu părul ieşind dezordonat de sub gambeta-i de formă perimată.
îmi simţii braţele încordându-se involuntar şi apucând dunga mesei de lucru; prinţul Georges îmi explica acum de ce-i era necesar autorul vechi pe care-l căuta. Prinţul Preda privi din mers în dreapta şi-n stânga sa; apoi ridică ochii de pe portal tocmai înspre fereastra noastră, dar nu coti să intre pe poartă şi după puţin dispăru în partea cealaltă a străzii. A văzut maşina! gândii; de bună seamă că îi ţine calea afară s-o oprească sau îşi vede de drum înainte, să aştepte pe maestru la Palatul de justiţie. Totuşi, trecerea asta repede prin faţa casei maestrului parcă mă mai linişti: dacă e mânat de-o furie irezistibilă, îmi zisei, ar fi intrat dintr-o dată înăuntru şi nu s-ar fi sfiit de o maşină pusă de-a curmezişul mâniei lui.
în orice caz, dacă e dispus să întindă planuri, e posibil că va începe iarăşi discuţia întâi cu mine sau cu donna Alba. Dar asta e ora când el ştie bine că atât maestrul cât şi secretarul său se găsesc la Palatul de justiţie. Am înţeles atunci: amicul vrea să aibă o întrevedere hotărâtoare cu donna Alba. Hotărâtoare, pentru că n-a mai chemat-o la telefon. Vrea, probabil, s-o ameninţe, să-i arate starea lui de desperare, s-o facă să înţeleagă că şi fără nici o probă în buzunar, el tot va dezlănţui scandalul... Adică întocmai cum mă gândisem la început; nu poate să fie altfel, mă liniştesc din ce în ce mai mult; nenorocitul, care visa dragoste romantică şi cavalerească, se vede acum lipsit de totul, până şi cu viaţa fetei lui periclitată.
Totuşi, când maestrul părăsi casa, simţii din nou supărătoarea apăsare a carotidei. Urmării cu atenţia încordată a timpanelor maşina, ocolind dincolo de poartă şi claxonând. Claxonând oare pe prinţul Preda, care va fi ridicat, dincolo de grilaj, braţele în sus, s-o oprească? Nu. Acceleraţia maşinii cât timp mai e în dreptul grilajului creşte în mod normal, astfel că deocamdată nu se petrece nimic deosebit. Dar când automobilul a dispărut, auzul meu îşi întinde zadarnic antenele în depărtare; ce poţi să auzi dintr-o casă cu ziduri de cetate ca asta, chiar pe-o stradă atât de puţin umblată. Dar dacă nu aud nimic, în schimb, iată, pot vedea pe fereastră pe prinţul Preda, care intră ca o tempestă... Perfect, perfect, presupunerile mele încep să se adeverească. Poftim, prinţule, poftim!
E oprit la uşă jos. Ies în sala de aşteptare, ca să tai drumul feciorului.
- Ce s-a întâmplat?
- Un domn întreabă de doamna prinţesă.
- A...
Atât, un "a!" indiferent, şi mă retrag. Dar am grijă să las uşa cu închidere ermetică şi căptuşită cu perne îndesate în piele neagră puţin crăpată, nimica toată, un milimetru, o fracţiune de milimetru, atât cât să nu se poată vedea de la început că nu e închisă. Aud astfel perfect sosirea prinţului Preda şi glasul feciorului: "Doamna prinţesă vă roagă să aşteptaţi aci". Pe urmă linişte. Nu văd nimic, dar îmi închipui figura răvăşită a prinţului decăzut, în mijlocul sălii somptuoase, care-l împresoară sfidătoare şi severă, cu toată puterea de evocare a propriului său trecut. Şi-n mijlocul acestei mustrări tăcute, dar încordate, înţeleg bine starea sufletului acestui nenorocit care se pregăteşte tocmai să joace ultimul lui rol desperat şi respingător.
în sfârşit, o uşă care se deschide energic şi apoi glasul categoric al donnei Alba:
- Domnule, dar eu v-am interzis să mă căutaţi aicea. Credeam că în ultima noastră convorbire la telefon ne înţelesesem. Dacă dumneavoastră socotiţi că mă puteţi intimida cu suplimente de îndrăzneală, vă înşelaţi. Vă rog să părăsiţi imediat...
- Pardon, doamnă, un moment numai, şi voi executa întocmai porunca dumneavoastră... Tocmai asta ţineam să ştiu, dacă învoiala noastră subzistă şi după ultima ispravă a agentului dumneavoastră, căci regret infinit, doamnă, dar nu mai pot să cred că el lucrează din proprie iniţiativă. Doream mult să aflaţi însă că nici de data asta succesul lui n-a fost definitiv. O fi găsit el şi celelalte două scrisori, dar vream să vă spun că n-a avut imaginaţie sau că isteaţa sa complice n-a avut nici o imaginaţie, să meargă cu investigaţiile puţin, puţin mai departe... mai alături. Asta ca să punem lucrurile la punct... o dată pentru totdeauna... A căutat în portefeuille, dar nu i-a dat în gând să se uite şi în acest porte-monnaie, ce-i drept nu prea potrivit pentru dimensiunile unei scrisori... nu l-a bătut capul c-o scrisoare ar putea fi chitită în patru, tocmai anume ca să intre într-un porte-monnaie în care nu dă la toată lumea în gând să-şi vâre ochiul... mai ales când îl vede aşa, scuzaţi, uzat şi ponosit, adică tocmai pentru aceea...
Donna Alba îl întrerupse şi nu-mi scăpă accentul de uimire din glasul ei:
- Dar, domnule, spuneaţi deunăzi că tocmai aveaţi de gând să-mi aduceţi aceste scrisori din imbold personal şi fără nici o condiţie, când vi s-au sustras toate.
- Din nebăgare de seamă mai rămăseseră două pe fundul cutiei.
- Aţi spus că vi s-au luat cu cutie cu tot, o cutie foarte preţioasă, de la fratele dumneavoastră... veche operă de artă a unui necunoscut maestru italian din secolul al XV-lea...
- Va să zică, vă opriseţi deja unele rezerve, în momentul când v-aţi luat hotărârea să săvârşiţi marele act spontan... Foarte elegant, n-am ce zice...
Era ca un fel de bucurie batjocoritoare în vorbele donnei Alba, nu numai ironia amară a celui ce-şi vede astfel soarta alunecând din mână în mână, ruptă în două de doi hulpavi care trag de ea dezmetic într-o parte şi într-alta. Descopeream prea mult curaj la această femeie, în clipe atât de hotărâtoare, în care se juca norocul ei; punea ea oare aci ultimele resurse de mândrie şi sfidare, ca orice biată existenţă care se vede încolţită din toate părţile şi se încăpăţânează să expire demn şi vitejeşte, aşa cum a trăit? Sau poate bucuria asta nereţinută ţâşnea din subita înţelegere a curăţeniei gândurilor mele în această obscură împrejurare, din care nemernicu-mi rival se detaşa în sfârşit în odioasa-i realitate, din intuiţia vie pe care şnapanul însuşi i-o descoperise că un aliat considerabil şi nepreţuit veghează credincios asupră-i, oricâte necugetate jigniri i-a adus pentru dezinteresatu-i ajutor.
- Dumneavoastră de ce nu m-aţi crezut pe cuvânt că v-am dat totul, ripostă după un timp prinţul Preda, poate că vă aduceam şi rezervele de care-mi reproşaţi... Puteam să am la rându-mi încredere că vă veţi ţine de cuvânt... în privinţa... ofrandei... ce-mi acordaţi pentru sărmana... mea fiică...? însă, precum vedeţi, trebuie să vă ţineţi de cuvânt... o mică dovadă trebuie să rămână chiar între oamenii cei mai de cuvânt, râse ironic prinţul Preda.
în momentul acela deschisei brusc uşa, făcând zgomot cu mânerul ei ca să se creadă c-o desprind chiar din strânsoarea metalicului ei pervaz. Apoi mă prefăcui că vreau să mă retrag cu discreţie, dinaintea neaşteptatelor prezenţe, când prinţul Preda mă apostrofă vitejeşte:
- Mi se pare c-ai auzit ceva... De altfel, nu e mare lucru, ştiam de mult că ascultatul la uşi e una din marile dumitale calităţi. Dar chiar dacă n-ai auzit nimic şi dacă doamna prinţesă îţi reproşează c-ai uitat să cauţi sau ai uitat să pui să se caute şi-n acest modest porte-monnaie, te sfătuiesc să nu mai încerci... dacă n-ai avut puţină imaginaţie la timpul său, degeaba! Acum poţi să răscoleşti tot Bucureştiul, şi nu vei mai da de nimic... te asigur...
Şi prinţul Preda scutură în aer jerpelita lui pungă, pe care Irma tocmai o controlase, după sfătu-mi, "la timpul său", cum spunea dânsul. Nu-mi putui reţine un zâmbet, un zâmbet de triumf. Şi numaidecât apoi nevoia de-a vorbi, de a mă făli cu faptele mele mă podidi ca un şuvoi de sânge. Şi mai cu seamă nevoia de-a asigura gândul limpezit al donnei Alba că nu se mai găseşte nici cu un fir de păr în puterea acestui individ periculos.
- Domnule, eu nu ştiu despre ce fapte şi despre ce reproşuri vorbeşti dumneata; mi-ai mai povestit ceva în felul ăsta la Palatul de justiţie, dar n-am înţeles nimic. însă dacă te-a jefuit cineva de scrisorile de cate vorbeşti şi pe care, pe cât înţeleg, le deţineai în mod nedrept şi imoral (apăsai asupra acestor cuvinte, pentru ca donna Alba să observe că, întocmai cum scumpa ei minte a întrevăzut în sfârşit, lucrurile s-au schimbat acum) şi dacă la prima dată sustragerea de care vorbeşti n-a reuşit deplin, apoi la a doua încercare fii sigur că n-a mai rămas nimic necotrobăit. Ţi-o afirm cu competenţa celui pe care profesiunea l-a pus uneori în contact cu autorii unor astfel de isprăvi ca şi cu urmăritorii lor. Dar dovada cea mai evidentă, cea mai eclatantă, a afirmaţiei mele e tocmai hazardata şi lipsita de tact prezenţă a dumitale aci în momentul acesta, ca şi limbajul speriat şi inconvenabil ce întrebuinţezi... dumneata, care, din strălucirea de odinioară, rămăsesei cel puţin cu un fel mai deosebit de a vorbi, de a te prezenta şi de a proceda...
Doream să glăsuiesc astfel mai departe, dar donna Alba mă amuţi cu o privire mai dispreţuitoare decât cea cu care ascultase pe prinţ. Vorbi acum ea, adresându-se celuilalt:
- Domnule, mi-e indiferent dacă mai aveţi sau nu din scrisorile acelea, ţin să vă aduc însă, la cunoştinţă, o dată pentru totdeauna, că nu din cauza lor v-am acordat pensiunea ştiută, pe care-o veţi primi şi de-acum înainte dumneavoastră şi fiica dumneavoastră. Iar ca ultim cuvânt, vă înştiinţez că dacă vă veţi mai permite să călcaţi aicea, ea vi se va tăia în mod automat şi definitiv... şi orice nouă tentativă a dvs. de a mai mă plictisi va fi repimată în consecinţă.
Şi plecă fără să-mi mai acorde nici măcar o privire, oricât de rea şi de batjocoritoare.
Prinţul Preda era extrem de radios; apoi, redevenind grav, se apropie de mine, apucându-mă familiar de-un nasture al hainei.
- Pentru ce mi-ai făcut asta?
- Pentru că eram sigur că ieşi mai onorabil astfel din procesele dumitale de conştiinţă. Iată ce arăţi, figura singură spune cât te simţi de mulţumit acum. Şi dacă doamna nu-ţi pomenea deloc de cele ce ţi-a pomenit acum la urmă, fii sigur că eu îmi luam asupră-mi soarta dumitale şi a fiicei dumitale. încă te pot vesti că am şi expediat şcolii rata pe ultimul semestru pentru fiica dumitale...
Şi pipăind cu mintea ca pe-un gând de preţ surpriza donnei Alba, când i se va răspunde de la pension că pensia fetei lui Buzescu a fost achitată până la sfârşitul anului, împinsei amical pe prinţ spre uşă:
- Acum la revedere, bunule tovarăş de petrecere, grăbeşte-te, să nu-ţi periclitezi din nou soarta, abia asigurată, cu sosirea unei persoane care nu cred că s-ar bucura deloc să te găsească aci, chiar dacă i-ai pretexta că ai venit să mă consulţi într-o chestiune personală, cum îmi închipui că promptul d-tale spirit de apropos s-ar grăbi să-i spună...
Prinţul însă îmi păru neliniştit chiar dinainte de a-i aminti această neplăcută perspectivă...
- Bine, omule, îşi dădu el necazul pe faţă, ai trimis şi dumneata banii la pension fără să mă întrebi, ca şi prinţesa
Ypsilant...
Dădu să mai spună ceva, se mai încruntă o dată, făcu apoi un "Bine!" de mulţumire şi mă lăsă. Nu ştiu ce mă făcu să mi se năzărească atunci deodată că acest mincinos şi escroc fără pereche nici n-are vreun copil...