Eusebiu Camilar

S-a născut la 7 octombrie 1910, în comuna Udeşti, judeţul Suceava, într-o familie de ţărani săraci. După terminarea liceului, s-a înscris la Universitatea din Iaşi. în această perioadă a început să scrie, a publicat pentru prima oară în 1929, în revista Moldova literară. Primul volum, intitulat Chemarea cum-penelor, cuprinzind o parte din întîile sale creaţii poetice, apărut în 1937, consemnează alinierea autorului la nonconformismul de expresie atunci la modă. Prin substanţa autobiografică exaltă originea umilă şi marchează adeziunea la universul celor mulţi. Scriitorul a desfăşurat o vastă activitate pe tărâmul prozei, realizând o serie de lucrări remarcabile, care şi-au cucerit o largă popularitate. In volumele: Cordun (1942), Prăpădul Solobodei (1943) şi Avizuha (1945) sînt înfăţişate tragedii ale satului de altădată sub efectul unor mari calamităţi naturale şi sociale. Talentul viguros al scriitorului a cunoscut deplina lui afirmare în anii noştri. Eusebiu Camilar s-a numărat printre acei prozatori care au abordat temele actualităţii, dind prin aceasta o contribuţie însemnată noii orientări a literaturii noastre contemporane. Volumul Negura (1949-1950) este unul din¬tre primele romane româneşti despre cel de al doilea război mondial, fiind un moment de răscruce în opera lui Eusebiu Camilar: Temelia (1951) are meritul de a fi intîiul nostru roman despre transformarea agriculturii, îndrăgostit de trecutul legendar al poporului, de obiceiurile şi datinile sale, de faptele de vitejie, Eusebiu Camilar a scris numeroase romane şi povestiri cu un bogat conţinut educativ patriotic. Valea Hoţilor (1948), Poarta Furtunilor (1955), Pămintul zimbrului (1962), precum şi piesele de teatru Focurile şi Valea Albă (1957) - scrise în colaborare cu tovarăşa sa de viaţă, Magda Isanos - sînt creaţii valoroase pentru educarea tinerilor generaţii în spiritul dragostei de patrie. Proza lui Eusebiu Camilar se caracterizează printr-o împletire originală a observaţiei realiste şi a cu¬noaşterii oamenilor si locurilor natale cu proiecţia fantastică, extrasă din tezaurul creaţiei populare, din străvechi credinţe şi tradiţii cu un puternic colorit naţional. Prin excelenţă povestitor, el a continuat şi îmbogăţit arta noastră narativă, valorificînd creator inepuizabilele resurse ale limbii lite¬rare româneşti în numeroase scrieri, de la romanul Turmele (1946) la Cartea poreclelor (1957) şi Nopţi udiştene (1960). Eusebiu Camilar a adus o substanţială contribuţie în domeniul publicisticii, ilustrată prin numeroase reportaje si articole, consacrate, cu deosebire, transformărilor sociale ce au avut loc în viaţa şi conştiinţa ţărănimii - dovadă a caldului patriotism, a responsabilităţii civice cu care autorul se integra, prin scrisul şi activitatea sa obştească în viaţa nouă a societăţii noastre. Eusebiu Camilar e autorul volumului de reportaje Şantierele lumii (1953) şi a jurnalului de călătorie în împărăţia soarelui (1955). A publicat prelucrări după povestirile din ciclul 1001 de nopţi şi a tipărit numeroase volume de povestiri pentru copii si tineret. A făcut traduceri din: Eschil, Aristofan, Ovidiu, Puşkin, Gogol, precum şi din bogatul tezaur al literaturilor arabă, chineză, sanscrită. Pentru meritele sale literare, a fost ales membru corespondent al Academiei Române şi i s-a decernat de două ori Premiul de stat. Stabilit la Bucureşti în timpul celui de al doilea război mondial, împreună cu familia, Eusebiu Camilar s-a stins din viaţă la 27 august 1965 şi a fost înmormîntat la cimitirul Bellu.


Blazonul

Mãrturisesc, sã afle ai mei nepoti mãcar:
Mi-au fost blazon opinca si bâta de vãcar,
Si mi-a aprins elanul spre-al artelor temei,
Natura udesteanã, în amfiteatrul ei:
Am învãtat ce-i ritmul în sacadat alai,
când tropoteau pe prunduri nepotolitii cai;
De la furtuni cu aprig, uluitor duium,
Am învãtat ce-i setea avântului la drum -
Simteam cum gingãsie se pune în cuvânt,
când ierburile zvelte se legãnau în vânt,
Si cum eternitatea încape într-un vers,
Prin rouã, când reflectã întregul univers…
La mine-n sat, în Balta Ciurariului, si-acum
Mã mai asteaptã caii în adâncimi de fum.


Nourul

Neguri sure lunecã pe zare
Scitii vin în siruri lungi de care.
Noaptea în câmpia lor cereascã
Îsi dejugã vitele sã pascã
Si le-njugã iarãsi cãrãusii
Pe la rãsãritul gãinusii.
N-am avut aici nici car nici boi.
Când veti cere cerurilor ploi,
Nour sur voi trece pe la voi.
Peste sat voi poposi curând
Câinii, noaptea, sã-i aud lãtrând,
Clopotele sã le-aud sunând.
Mã voi coborî peste pãduri
Sã v-aud mânia din securi.
Printre culmi îmi voi târî spinarea
Voi veţi spune: vine-ntunecarea…


Elegie

Hai, poezie, du-te la alte usi, cãci eu
Nu pot sã fiu cu tine atât de fariseu,
Cu inima ascunsã sub zâmbetul de bonz…
De te-as sãpa în piatrã, în marmurã sau bronz
Tot vei pieri odatã cu amintirea mea,
Când primul rând de frunze asuprã-mi va cãdea:
N-am nimerit cuvântul de clopot vestitor,
Când l-oi rosti sã sune departe-n viitor
Necontenit sã cheme drumeti de peste zãri,
S-aprindã noaptea focul bãtrânei evocãri;
N-am nimerit cuvântul cel cãutat, de fel,
Sã-l foloseascã altii cetãti zidind pe el
Sau prin puterea strânsã în nepãtrunsul nod,
Sã zvârlã peste apã arcada unui pod;
N-am nimerit cuvântul ca o sãgeatã lin,
Si sufletul de-aceea mi-i de amurguri plin;
N-am nimerit cuvântul râvnit, ce dãinuia
În inima lui Cronos înfipt pânã-n prãsea!
De-aceea, poezie, a fost prea mult si-atât…
Voi sta în prag adese cu lacrimile-n gât,
Cu bratu-n gol sedea-voi, o, preafrumoaso, când
Si-n ploile de varã te voi zãri dansând…


Sakuntala

Departe esti, frumoasa si preaiubita mea,
Si totusi ochii nostri tintind aceeasi stea,
La mii de ani luminã, ca-ntr-un adânc mister,
În fiecare noapte se întâlnesc pe cer…
Într-o clipitã lanturi de depãrtãri strãbat!
Pãtrund prin continente cu vânt înviforat,
Oceane mai tãcute ca piatra miscã-ncet,
Solemne, transparente puhoaie de magnet…
Si azi îmi pare Calea Lactee un mister…
Iar înspumatul Gange a puhoit pe cer!
Si parcã niste umbre cu nalte cârji de lemn
Vin din adâncul noptii spre Gangele solemn:
Din muntii Himalaia, spre-un depãrtat serai,
Sakuntala coboarã în mohorât alai…
Cãzu o stea, sau poate în Gange, mai curând,
A scânteiat deodatã inelul ei cãzând…
Si azi, zãrind inelul, am înteles de ce
Luceafãrul de ziuã a fost si nu mai e:
Cum se goleste noaptea de-al Gangelui mister,
Rãmâne doar inelul Sakuntalei pe cer…


Sărutul

Îşi mânã timpul carul de piatrã pe sub cer
Si trag la jug centauri cu capete de fier…
Hei, timpule, opreste-ti odatã pasii duri!
Centaurii trimite-i sã roadã vechi pãduri,
Iar tu, la pragul casei sã mi te pleci ca rob,
Sã te trimit un secol cu vitele pe glob!
E câmpul ca si cerul la fel de mãtãsos…
Ti-i trupul ca alunul atât de mlãdios,
Si zvelt îti este bratul ca ramura din meri,
Întinsã spre cocorii acestei primãveri…
Sã-mi spunã înteleptii de stiu, cum pot sã stea
Aceleasi elemente si-n pulbere si-n stea:
Cosita, bratul tânãr si mlãdiosul mers
Ti le-ntâlnesc oriunde în largul univers…
As vrea o clipã numai sã-mi vii în adevãr,
Cu buzele suave ca florile de mãr -
Si o sã-si mâie timpul atunci, spre muntii duri,
Centaurii nãpraznici sã roadã vechi pãduri,
Iar cornul ce vesteste, cumplitã, fuga lui,
Va rugini deasupra, la cãpãtâi, în cui.