Sylvia Plath

S-a născut la 27 octombrie 1932, în Boston, Massachusetts. Părinţii ei erau cadre didactice la Boston University. Tatăl ei, Otto Plath profesor universitar, a murit când ea avea 8 ani. Mama sa, Aurelia, a trebuit să o crească singură, împreună cu fratele ei mai mic. Poeta i-a dedicat poemul Daddy.
Talentul literar al Sylviei s-a făcut remarcat de timpuriu, prima poezie fiindu-i publicată la vârsta de opt ani.

În vara anului 1953 se înscrie la o colaborare voluntară de patru săptămâni la revista de modă Mademoiselle" din New York. La întoarcerea la mama sa, la Wellesley, Massachusetts, află că, în ciuda speranţelor care i se dădusră, i-a fost refuzat un curs de vară la Harvard, condus de celebrul scriitor Frank O'Connor (1903 - 1966).
Disperată, tânăra de 21 de ani s-a dus la mormântul tatălui său şi a înghiţit 50 de tablete de somnifer, cu intenţia de a se sinucide, dar este găsită după trei zile în pivniţă şi este salvată de la moarte. Psihiatra Dr. Ruth Beuscher reuşeşte să o scoată pe Sylvia Plath din starea de depresie profundă, putând astfel să-şi continue studiile.

A absolvit Smith College în 1955 cu summa cum laude şi a plecat în Anglia, la Cambridge, cu o bursă Fulbright unde, între 1955-1957 a urmat studiile la Newnham College. Acolo l-a cunoscut pe poetul britanic Ted Hughes, care era cu 2 ani mai mare decât ea, cu care s-a căsătorit în iunie 1956.
După o nouă consultaţie la Dr. Ruth Beuschers, în 1958, se încheie pentru ea cariera pedagogică începută între timp în SUA, şi Sylvia Plath se decide să urmeze o carieră de scriitoare liber profesionistă. În decembrie 1959 se întoarce cu soţul său la Londra, unde naşte în aprilie 1960 o fiică şi în ianuarie 1962 un fiu.
Urmează despărţirea de Ted Hughes, care începuse să o înşele cu scriitoarea Assia Wellvill. Sylvia se scula în fiecare dimineaţă la ora 4 pentru a avea sufucient timp să scrie.

La începutul anului 1963 când, sub pseudonimul Victoria Lucas, i-a apărut romanul autobiografic „The Bell Jar”, care nara despre un coleg al său care s-a sinucis, situaţia Sylviei era disperată. Mariajul îi esuaşe, ea şi copiii erau măcinaţi de boală şi, locuind într-un apartament neîncălzit, aveau de înfruntat cea mai cruntă iarnă a secolului. În zorii zilei de 11 februarie 1963, la Londra, s-a sinucis dând drumul la gazele de la maşina de gătit, în timp ce copiii săi dormeau în camera alăturată. Un critic afirma că sinuciderea ei a fost, pentru ea, un act pozitiv, un "refuz de a colabora" cu o lume pe care nu o putea accepta.
În anul 1981 a apărut volumul Collected Poems, iar în 1982, Sylvia Plath a primit, postum, Premiul Pulitzer pentru acest volum. În anul 2002 s-au început filmările pentru filmul artistic "Sylvia", în regia lui Christine Jeffs, având în rolul principal pe Gwyneth Paltrow. Filmările au durat peste zece săptămâni, în Londra, Cornwall şi Noua Zeelandă.


Ultimele cuvinte

Nu vreau un cufãr oarecare, vreau un sarcofag,
Dungat ca tigrul şi, pe el, o faţã,
Rotundã ca luna, cu ochii ţintã-n sus.
Vreau sã mã uit la ei când vor veni
Sã culeagã printre mineralele mute, rãdãcinile.
Îi vãd deja – feţe palide, la distanţe stelare.
Acum nu sunt nimic, nici mãcar bebeluşi.
Mi-i imaginez fãrã mamã şi tatã, ca pe zeii dintru început.
Se vor întreba dacã am fost importantã.
Ar trebui sã-mi conserv zilele, sã le zaharisesc, ca pe
fructe!
Mi se întunecã oglinda –
Câteva suflãri şi nu mai reflectã nimic.
Florile şi feţele se fac pânzã albã.
Nu am încredere în spirit. Evadeazã, ca aburul,
În vise, prin gaura ochiului sau a gurii. Nu pot sã-l opresc.
Într-o zi n-o sã se mai întoarcã. Lucrurile nu-s aºa.
Ele rãmân, cu lustrul lor aparte,
De-atâta mânuire, încãlzite. Aproape cã torc.
Atunci când mi se vor rãci tãlpile
Ochiul albastru al peruzelei mele mã va mângâia.
Lãsaţi-mi vasele de aramã, vasele mele roşii,
Sã înfloreascã pe lângã mine, flori ale nopţii, cu bunã
Mireasmă
Mã vor rãsuci în feşe, îmi vor aşeza inima
Sub picioare, într-un pachet curat.
Abia voi mai şti de mine. Va fi întuneric,
Iar licãrul acestor lucruşoare, mai dulce ca faţa lui Iştar.


Luna şi arborele de tisã

Iatã lumina minţii, rece şi planetarã.
Copacii minţii sunt negri. Lumina, albastrã.
Ierburile îşi descarcã durerile pe picioarele mele, parcã
aş fi Dumnezeu,
Îmi înţeapã gleznele, murmurându-şi smerenia.
Un şir de pietre funerare desparte casa mea de locul
Unde fumegã ceţuri distilate.
Pur şi simplu nu vãd unde se poate merge.
Luna nu e o uşã. E o faţã în sine.
Albã ca o falangã şi teribil de chinuitã.
Târãşte marea dupã ea ca pe o crimã întunecatã. Tace,
O gurã cãscatã de o disperare completã. Aici locuiesc
eu.
Clopotele tulburã de douã ori cerul duminica –
Opt limbi mari afirmând Învierea.
La sfârşit, sobre, îşi dãngãne numele.
Arborele de tisã aratã în sus. Are formã goticã.
Ochii îl urmeazã şi gãsesc luna.
Luna e mama mea. Nu e ca Maria, dulce.
Veşmintele ei albastre scuturã mici lilieci şi bufniţe.
Cât aş vrea sã cred în tandreţe –
Faţa efigiei, muiatã de lumânãri,
Ochii blânzi cãutând dinadins înspre mine.
Am cãzut mult. Norii înfloresc
Albaştri şi mistici peste faţa stelelor.
Înãuntrul bisericii, sfinţii fi-vor cu toţii albaştri,
Plutind cu picioarele lor delicate pe deasupra stranelor
reci,
Mâinile şi chipurile lor, ţepene de sfinţenie.
Luna nu le vede pe nici unele. E chealã şi sãlbaticã.
Iar mesajul arborelui de tisã e întunericul – întunericul şi
tãcerea.


Cuvinte

Securi
Ce fac lemnul sã sune.
Iar ecourile!
Ecourile cãlãtoresc
Departe de centru, asemeni cailor.
Seva
Se adunã ca lacrimile, ca
Apa strãduindu-se
Sã-şi restabileascã oglinda
Peste piatra
Cãzând şi rãsucindu-se,
Un craniu alb,
Mâncat de verniluri buruienoase.
Ani mai târziu
Mã întâlnesc cu ele pe stradã –
Cuvinte uscate, fãrã cãlãreţ,
Neobositele bocãnituri de copite.
Între timp
Din fundul iazului, stele fixe
Stãpânesc o viaţã.


Femeia asta e desãvârşitã

Trupul ei
Mort poartã zâmbetul împlinirii,
Iluzia unei necesitãţi greceşti
Se scurge pe sulurile togii,
Picioarele
Goale par a spune:
Am venit pânã aici, gata.
Câte un copil mort e încolãcit, şarpe alb,
La fiecare dintre
Cele douã ulcioraşe de lapte, goale acum.
I-a strâns
Înapoi în trupul ei aşa cum îşi închide
Trandafirul petalele când grãdina
Înţepeneşte şi miresmele sângereazã
Din gâturile dulci şi adânci ale florii nopţii.
Luna nu are de ce sã fie tristã,
Se uitã lung din scufia ei de oase.
E obişnuitã cu astfel de lucruri.
Petele ei trosnesc şi târâie.


Ani

Vin ca animalele din hăul cosmic
Al ilicelor, unde ţepii nu seamănă deloc
Cu gândurile pe care mă răsucesc ca un yogin.
Verdeaţă sunt şi-ntunecime pură.
Ei îngheaţă şi sunt.

O, Doamne, nu mă asemui cu tine
În hăul tău negru,
Spuzit de stele, sclipitoare confetti, prosteşti.
Eternitatea ta mă plictiseşte,
N-am vrut-o niciodată.

Tot ce-mi place mie
Este pistonul în mişcare –
Mor după el.
Şi copitele cailor,
Tropotul lor nemilos.

Şi tu, supremă Stază –
Ce ai tu atât de grozav ?
Răgetul de la uşă vesteşte-un tigru-n acest an ?
E-un Crist ?
Îngrozitorul

Muşcat de Tine,
Dorind să zboare şi-apoi să o şteargă de tot ?
Broboanele de sânge sunt ele însele şi liniştite.
Copitele nici nu mai vor să audă,
În depărtări albastre pistoanele scrâşnesc.