François Mauriac

François Mauriac s-a născut la Bordeaux, la 11 octombrie 1885. Mediul familial, burghez şi foarte catolic, ca şi ambianţa specifică de provincie meridională franceză îi vor marca puternic opera.Îşi face studiile la liceul din Bordeaux, vădind preferinţe pronunţate pentru opera lui Pascal şi Racine dar şi pentru cea a unor poeţi "moderni": Baudelaire, Mallarmé, Verlaine, Francis Jammes. Devine licenţiat al facultăţii de litere din Bordeaux. În 1906 este admis la concursul de admitere la École de Chartes din Paris, dar curând renunţă la continuarea studiile sale în această direcţie. În 1908, colaboreză la Revue du Temps présent şi la Revue de la Jeunesse. Editorial, debutează cu volumul de poeme Les Mains jointes (Mâinile împreunate, 1909) foarte elogios prezentat de Maurice Barrès în L'Écho de Paris (1910).

În 1913 se căsătoreşte cu Jeanne Lafon, împreună cu care va avea două fiice şi doi fii. Îndată după izbucnirea primului război mondial, Mauriac este mobilizat ca infirmier (1914). Cu începere din 1916, începe să locuiască atât la Paris cât şi în provincia natală, la domeniul Malagar. În urma publicării romanului Le Désert de l'amour (Pustiul dragostei, 1925), obţine "Le Grand Prix du roman". Apare romanul Thérèse Desqueyroux (1927). În 1930 începe să colaboreze la revistele Sept şi Temps présent, de tendinţă mai puţin conservatoare decât L'Écho de Paris, la care colaborase în perioada imediat anterioară.




Publică romanul Le Nœud de vipères (Cuibul de vipere) în 1932, an în care devine şi preşendinte al Societăţii Oamenilor de Litere din Franţa. Este ales membru al Academiei franceze (1933). Se reprezintă la Comedia franceză, prima sa piesă de teatru, Asmodée (Asmodeu, 1937). Aderă la Frontul Naţional al Scriitorilor. Publică în clandestinitate Le Chier noir (Caietul negru), sub numele de Forez, participând la Rezistenţă printr-o activitate de ziarist. Devine laureat al Premiului Nobel (1952). Renunţă la colaborarea sa la Le Figaro şi începe să colaboreze la L'Express (1954). Se manifestă în favoarea venirii la putere a generalului de Gaulle (1958).



Cuibul de vipere

Pentru prima dată, de nu ştiu câte săptămâni, m-am îndreptat către viile, despuiate în parte de ciorchinii lor, toropite de somn. Priveliştea era străvezie, limpede, spumoasă, ca globulele albăstrui pe care Marie le sufla altădată din vârful unui pai. Vântul şi soarele uscau dârele roţilor şi urmele adânci ale boilor în pământ. Umblam purtând în mine imaginea unei Ise necunoscute mie, pradă unor patimi puternice, pecare numai Dumnezeu avusese puterea să le înfrângă. Această gospodină fusese o evlavioasă mistuită de gelozie. Nu-l putuse suferi pe Luc... o femeie în stare să urască un băieţel... geloasă din cauza propriilor ei copii? Pentru că l-am preferat pe Luc în locul lor? Ea însă n-o putuse suferi nici pe Marinette ...Da, da: o făcusem să sufere; fusesem în stare s-o chinui. Ce nebunie! Moartă Marinette, mort, Luc, moartă Isa, morţi! Morţi! Iar eu, moşneag încă în viaţă, cu un picior în groapă în care se prăvăliseră ei, mă bucuram că n-am fost indiferent unei femei, că am stârnit în sufletul ei un asemenea vârtej.
Era caraghios şi într-adevăr rîdeam singur, gâfâind uşor, sprijinit de-un ţăruş de vie, cu faţa spre întreprinderile palide de ceaţă, în care se scufundaseră satele cu bisericile lor, drumurile cu toţi plopii. Lumina asfinţitului îşi croia cu greu drum pînă la această lume învăluită în giulgiu. Simţeam, vedeam, pipăiam nelegiuirea mea. Ea nu se trăgea în întregime din acest înfiorător cuib de vipere: ura faţă de copii, dorinţa de răzbunare, setea de bani; ci din refuzul meu de-a căuta ce se află dincolo de aceste vipere încâlcite. Mă mulţumisem cu cuibul spurcat, ca şi cum ar fi fost însăşi inima mea, ca şi cum bătăile inimii mi s-ar fi contopit cu mişunatul acestor reptile. Nu mi-a fost destul că, de-a lungul unei jumătăţi de veac, n-am cunoscut din mine decît ceea ce nu eram eu: am procedat la fel faţă de alţii. Pofte mărunte, observate pe chipul copiilor, mă hipnotozau. Mă izbea prostia lui Robert şi mă mulţumeam cu această impresie. Niciodată înfăţişarea celorlalţi nu mi-a părut ca fiind ceva ce trebuia străpuns, ce trebuie străbătut, pentru a o cunoaşte. Ar fi trebuit să fac această descoperire la treizeci de ani, la patruzeci de ani.
Acum sunt însă un moşneag cu inima slăbită şi privesc cum ultima toamnă a vieţii mele adoarme viţa de vie, cum o toropeşte cu un fum şi raze de lumină. Cei pe care ar fi trebuit să-i iubesc au murit, morţi sunt şi cei care m-ar fi putut iubi. În ce-i priveşte pe supravieţuitori, nu mai am nici timpul, nici puterea să încep un asemenea drum către ei, să-i redescopăr. Nu mai există în mine nimic – pînă şi vocea, gesturile, râsul – care să nu aparţină monstrului pe care l-am înălţat împotriva lumii şi căruia i-am dat numele meu.
Oare chiar acestea erau gândurile pe care le rumegam, sprijinit de ţăruşul de vie, în faţa livezilor luminoase din Yquem, pe care se aşternuse soarele la asfinţit? Fără îndoială că un amănunt, pe care trebuie să-l povestesc aici, mi le-a mai limpezit; însă ele mă frământau încă în seara aceea, cînd mă întorceam spre casă, pătruns pînă în adâncul sufletului de pacea ce curpindea pământul; se răspândea întunericul, lumea întreagă nu era decât supunere; dealurile îndepărtate semănau cu nişte umeri încovoiaţi; aşteptau ceaţa şi noaptea, poate pentru a se tolăni, pentru a se întinde, pentru a se cufunda într-un somn omenesc.
Speram să-i găsesc pe Geneviève şi pe Hubert acasă: îmi promiseseră că vor veni seara la cină. Era prima dată în viaţa mea cînd doream, mă bucuram de venirea lor. Eram nerăbdător să le arăt sufletul meu nou. Nu trebuia să mai pierd nici o clipă pentru a-i cunoaşte, pentru a deveni cunoscut de ei. Voi mai avea oare timp, înainte de a muri, să-mi pun la încercare descoperirea? Voi zbura către inima copiilor mei, voi depăşi tot ceea ce ne-a despărţit. Cuibul viperelor era, în sfârşit străpuns: mă vor iubi atât de repede încât, plîngînd îmi vor închide ochii pe veci.
Nu sosiseră încă. M-am aşezat pe o bancă lângă drum, atent la zgomotul motoarelor. Cu cât întîrziau, cu atât doream mai mult sosirea lor. M-a apucat furia, ca odinioară: le era indifierent că mă făceau să-i aştept! Puţin le păsa că sufăr din cauza lor; o făceau anume... M-am stăpânit: această întârziere putea avea o explicaţie pe care n-o cunoşteam şi nu se poate să fi fost tocmai aceea cu care, din obişnuinţă, îmi întreţineam ura. Clopoţelul vestea cina. M-am dus până a bucătărie s-o înştiinţez pe Amélie că trebuie să mai aştepte puţin. Am fost văzut foarte rareori sub grinzile acelea negre, de care atârna şunci afumate. M-am aşezat lângă foc, pe un scaun de paie. Amélie, bărbatul ei şi Cazau, intendentul, ale căror hohote de râs le-am auzit de departe, au tăcu cum am intrat. Se crea în jurul meu o atmosferă de respect şi de groază. Nu vorbesc niciodată cu servitorii. Nu că aş fi un stăpân greu de mulţumit sau pretenţios; în ochii mei ei nu există, nu-i văd. În seara asta, însă, prezenţa lor mă liniştea. Deoarece copii mei nu soseau, aş fi vrut să iau masa pe-un colţ al acestei mese, pe care bucătăreasa toca carnea.
Cazau o luă din loc. Ernest îmbrăcă o haină albă pentru a mă servi. Tăcerea lui era apăsătoare. Încercam zadarnic să scot o vorbă. Nu ştiam însă nimic despre aceste două fiinţe, care ne erau credincioase de douăzeci de ani. În sfîrşit, mi-am amintit că odinioară fata lor, măritată la Sauveterre de Guyenne venea să-i vadă şi că Isa nu-i plătea iepurele pe care-l aducea pentru că lua de mai multe ori masa la noi. Am articulat, fără a întoarce capul, repede:
- Spune, Amélie ce mai face fiica ta? Tot la Sauveterre?
Şi-a plecat spre mine obrazul pîrlit şi după ce m-a privit drept în ochi:
- Doar domnul ştie că a murit... Se vor împlini 20 de ani în 29, de Sfîntul Mihai. Domnul îşi aminteşte, desigur?
Bărbatul ei n-a scos o vorbă dar m-a privit cu asprime; credea că mă prefăcusem că am uitat. Am bolborosit:
„ Scuzaţi-mă.... capul meu uituc...” dar, deoarece cînd eram stingherit şi intimidat rînjeam puţin, nu mă putui să rînjesc nici acum. El anunţă cu glasul lui obişnuit:
„ Domnul e servit”.
M-am ridicat imediat şi m-am dus să mă aşez în sufrageria slab luminată, în faţa umbrei Isei. Aici şedea Genevieve, apoi preotul Ardouin, apoi Hubert... Am căutat din priviri între fereastră şi bufet scaunul înalt de copil al Mariei, care folosise şi Janinei, şi fetiţei sale. M-am prefăcut că înghit cîteva îmbucături; n-am mai putut suporta privirea bărbatului care mă servea.
În salon el aprinsese un foc de găteje. În această cameră, fiecare generaţie, retrăgându-se lăsase, precum refluxul scoicile, fel de fel de albume, cuferaşe, dagherotipuri, lămpi mecanice. Bibelouri moarte acopereau măsuţele. Pasul greoi al unui cal în întuneric, zgomotul teascului lîngă casă, mă mâhneau pînă în adîncul sufletului.
„Dragii mei copii, de ce n-aţi venit?”.
Buzele mele rostiră aceste cuvinte, în care mă jeluiam. Dacă, prin uşă, servitorii le-ar fi auzit ar fi crezut că în salon se află un străin; pentru că nu puteau fi nici glasul, nici cuvintele ticălosului bătrân despre care îşi închipuiau că se prefăcuse anume a nu şti că fiica lor e moartă. Toţi – nevastă, copii, stăpân şi servitori – se coalizaseră împotriva sufetului meu, îmi hotărâseră rolul meu odios. Rămăsesem neclintit, înţepenit, în atitudinea pe care mi-o impuseseră. Mă conformasem modelului pe care ura lor mi l-a propus. Ce nebunie, la 68 de ani, să speri că poţi face cale întoarsă, că poţi să le impui o viziune nouă despre omul care sunt totuşi şi care am fost aşa totdeauna! Nu vedem decât ceea ce suntem obişnuiţi să vedem. Şi nici pe voi, bieţi copii, nu vă văd. Dacă aş fi fost mai tânăr, zbârciturile ar fi fost mai puţin accentuate, obiceiurile mai puţin înrădăcinate, dar chiar în tinereţe mă îndoiesc că aş fi putut sfâşia această vrajă. Mă gândeam că ar fi nevoie de o forţă mare. Ce fel de forţă? Cineva. Da, cineva, în care să ne întâlnim cu toţii şi care ar fi, faţă de ai mei, chezăşia biruinţei mele sufleteşti, cineva care ar depune mărturie pentru mine, care să mă fi descărcat de povara mîrşavă şi s-o fi preluat asupra sa...
Nici cei mai generoşi nu învaţă singuri să iubească: pentru a trece peste ridicolul, viciile şi mai ales prostia oamenilor, trebuie să afli taina dragostei pe care lumea n-o mai ştie. Cât timp această taină nu va putea fi din nou aflată, zadarnic veţi schimba traiul oamenilor: credeam că egoismul mă înstrăinează de factorii economici şi sociali; e drept, am fost un monstru al singurătăţii şi indiferenţei; dar exista în acelaşi timp în mine un sentiment, o certitudine obscură, că nu foloseşte la nimic să revoluţionezi lumea; trebuie să pătrunzi în sufletul omenirii. Sunt în căutarea celui care singur, va fi în stare să obţină această victorie; şi ar trebui ca el însăşi să fie inima inimilor, centrul înflăcărat al iubirii. Dorinţă care era, poate, pe jumătate rugăciune. N-a lipsit mult, în seara aceea, să îngenunchez, sprijinit de un fotoliu, cum făcea Isa în verile de atădată, împreună cu cei trei copii îngrămădiţi lângă rochia ei. Pe atunci mă întorceam dinspre terasă către fereastra luminată; îmi înăbuşeam paşii şi, invizibil în grădina întunecoasă, priveam grupul acesta închinându-se.
„ Îngenuncheată în faţa ta, o, Doamne, recita Isa, îţi mulţumesc că mi-ai dat un suflet în stare a te cunoaşte şi a te iubi...”
Am rămas în picioare, în mijlocul camerei, clătinându-mă, ca trăznit. Mă gândeam la viaţa mea; înspăimântat, aruncam o privire asupra ei. Nu, nu poţi face cale întoarsă printr-o astfel de mlaştină. Fusesem un om atât de respingător încât nu am avut nici un singur prieten. Dar, mă întrebam, nu oare pentru că întotdeauna, n-am fost în stare să mă prefac? Dacă toţi oamenii ar umbla fără mască, cum am umblat eu timp de o jumătate de veac, poate s-ar mira că între ei deosebirile sunt atât de mici. În realitate, nimeni nu e sincer. Nimeni. Cei mai mulţi se prefac a fi mărinimoşi, nobili. Fără voia lor, imită tipuri literare sau altele. Cei care fac pe sfinţii, dar de fapt se urăsc şi se dispreţuiesc numai pentru că se văd, ştiu prea bine acest lucru. N-aş fi fost atât de dispreţuit, dacă nu m-aş fi dezvăluit atât, dacă n-aş fi fost atât de sincer, atât de despuiat.
Asemenea gânduri mă urmăreau în noaptea aceea, în timp ce rătăceam prin camera întunecată, ciocnindu-mă de mobila greoaie de mahon şi palisandru, epavă înnămolită în trecutul unei familii, mobilă pe care atâtea trupuri, astăzi descompuse, se sprijiniseră, se întinseseră. Ghetele copiilor murdăriseră divanul când se înfundau în el pentru a răsfoi Lumea Ilustrată din 1870. Stofa rămăsese pătată în aceleaşi locuri. Vântul bătea în jurul casei, răscolea frunzele moarte ale teilor. Uitaseră să închidă obloanele unei camere.
.....................................................................................

Un fragment tradus în limba română de Ion Mihăileanu